{"id":10153,"date":"2011-12-15T17:05:56","date_gmt":"2011-12-15T15:05:56","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=10153"},"modified":"2011-12-15T17:06:13","modified_gmt":"2011-12-15T15:06:13","slug":"fandacsy-syndrome","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/fandacsy-syndrome\/","title":{"rendered":"Fandacsy Syndrome"},"content":{"rendered":"

Un nou val Caragiale bate, in ultima vreme, la malul teatrului rom\u00e2nesc. Si (re) pune in discutie actualitatea dramaturgului care va fi sarbatorit (sa speram ca nu de circumstanta, nu l\u00e2nced taraganat sau in limbajul de plastic bombat al festivismului autohton) in 2012. Intr-un an cultural ce s-ar putea sa-i poarte numele.<\/strong><\/p>\n

Despre actualitatea clasicului s-a tot ras-ras-ras-vorbit si scris p\u00e2na dincolo de imprejmuirile banalitatii. Locul acesta comun a devenit, in mare masura, actualizare (la minima rezistenta!) atunci c\u00e2nd a urcat pe scena, cu piscina, biciclete, sali de fitness, telefoane mobile, stegulete ale Uniunii Europene pe birouri etc. O frenezie kitsch dublata de fatalitatea ca orice am face si am drege nu putem iesi de sub pulpanele scrisului sau care ni s-a lipit de figura si de suflet \u201eca marca de scrisoare\u201c (\u201eam zis!\u201c). Acestia sunt parametrii intre care, cu variatiuni nesemnificative ale temei, se tot inv\u00e2rt actualizarile lui Caragiale, fie ca e vorba despre examene de an (multe) la actorie-regie, fie ca e vorba de spectacole cu pretentii gazduite pe scenele unor teatre nationale. Va sa zica, stim cu asupra de masura ca I.L. Caragiale este (ca sa amintesc si eu titlul unei exegeze shakespeariene care a facut cariera) contemporanul nostru. Viceversa, insa, a fost mult, mult mai palid, timid explorata. Iar noul val despre care aminteam tocmai aici bate \u2013 sa ne faca sa vedem de ce si cum suntem in actualitatea lui Caragiale, pe care n-o (prea) vedem tocmai din cauza actualizarii.
\nAlexandru Dabija cu \u201eO noapte furtunoasa\u201c, la Iasi, si \u201eO scrisoare pierduta\u201c, la Bucuresti, Silviu Purcarete cu \u201eD’ale carnavalului\u201c, la Sibiu, Mircea Cornisteanu cu \u201eO noapte furtunoasa\u201c, la Craiova, sunt pe creasta valului. Li se adauga recenta premiera de la Teatrul National din Cluj (Sala Studio \u201eEuphorion\u201c), \u201eConul Leonida fata cu reactiunea\u201c, in regia si scenografia lui Laurian Oniga.
\nGem\u00fctlich de mahala<\/strong>
\nUn spatiu de joc delimitat de st\u00e2lpi de rezistenta intre care sunt intinse sfori cu noduri. Un ring imbl\u00e2nzit, o colivie in semiintuneric. Pe l\u00e2nga peretii abia marcati, aer si c\u00e2nepa rasucita, in interior, aluneca o silueta fantomatica in camasa alba de noapte. Desc\u00e2nta locul, il incalzeste soptindu-i stranii vorbe de alint al caror inteles nu se desluseste. O incantatie si colivia se transforma in cuib. Intr-un dormitor cu pat generos, masuta si scaun, gramofon si godin. Un cub de liniste inaintea somnului de noapte, decupat din linistea grea a mahalalei, in care se aude doar cucuveaua. Sau, cum isi explica regizorul aceasta optiune, \u201eo pace care care mi se pare foarte bine redata de cuv\u00e2ntul nemtesc gem\u00fctlich, c\u00e2nd focul arde in camin si pisica toarce la picioare. In rom\u00e2neste, cuv\u00e2ntul potrivit ar fi tihna. B\u00e2rfa pe tihnite. Sau a sta la taclale. O revolutie, in propria garsoniera, pe tihnite…\u201c
\nDeocamdata, revolutia pare foarte departe. De neg\u00e2ndit chiar fata de ritualul ce precede odihna nocturna a unui cuplu asezat de la margine de capitala \u2013 el, Leonida, copt bine, inainte totusi ca batr\u00e2netea sa inceapa s\u00e3-i surpe vitalitatea, ea, Efimita, Mita, Mitul, mult mai t\u00e2nara, cea mai noua din sirul de Mite care i-au urmat ei, \u201eraposata dumneei \u2013 nevasta-mea a d-int\u00e2i\u201c, caci, dupa cum remarca regizorul recitind textul la nuanta, \u201enu se stie la a c\u00e2ta nevasta este acum si nici de ce mor ele\u201c…
\nIntre cei doi, Safta \u2013 femeia in casa, un fel de doica-mama prin transfer pentru copilaros-nevricoasa Mita, ascultatoare a povestilor lui Leonida, cu aceeasi detasare cu care le asculta, e de presupus, si pe vremea primei Efimite si, din c\u00e2nd in c\u00e2nd, infirmiera de azil pentru ambii.
\nMatura si Caruso<\/strong>
\n\u201eMi se pare ca lumea toata este aici, intre cei doi. Apropierea de acest text s-a facut ca un exercitiu de ascultare\u201c, spune Laurian Oniga motiv\u00e2nd alegerea acestei piese prea putin ofertante pentru regia la vedere, ofensiva, cu \u201eefecte luminoase si fum\u201c, mai degraba de citit in fotoliu si de savurat replicile pe cont propriu. Ceea ce nu e dec\u00e2t o prejudecata, dupa cum va demonstra regizorul, construind abil, cu mare finete, fara sa deregleze relatia dintre personaje, extratextul si orient\u00e2ndu-si actorii spre fatete mai putin vazute, sau niciodata vazute ale complexitatii acestor personaje in sine, dezghiocate din straturi groase de moloz bascalios, de haz concupiscent, de semidoctism adesea excesiv cautat si pus pe tapet cu panas.
\nIn viziunea lui Laurian Oniga, cele trei personaje traiesc zi dupa zi doar pentru momentul de dianintea somnului nocturn, c\u00e2nd intra fiecare in lumea povestilor, a povestitului. Ca un magician, ca un saman, Leonida se antreneaza inainte sa oficieze. Asculta \u201eImnul lui Garibaldi\u201c, interpretat de Caruso, la gramofon, o piesa eroic-hazoasa, pentru a se racorda (a c\u00e2ta oara ?) la epopeea idolului sau. O face cu m\u00e2na la inima si dubl\u00e2ndu-l pe inimitabilul Enrico la refren, se abandoneaza seductiei. Urmeaza apoi mimarea unor gesturi martiale, aduceri aminte dintr-un ipotetic stagiu militar al Conului, exercitii cu matura-pusca si salturi in spatiul ingust dintre mobile, c\u00e2nd alerte, c\u00e2nd parca filmate cu incetinitorul, la poarta povestii ce va sa vina. Astfel pregatit, cu rugina scuturata de pe oasele de mahalagiu pasnic astept\u00e2nd imbatr\u00e2nirea, Leonida se transforma intr-unul din Cei O Mie, combatantii lui \u201eGalibardi\u201c, sub a carui flamura se inchipuie lupt\u00e2nd intr-o revolutie adevarata, ca t\u00e2nar erou (chiar daca in camasa de noapte si cu scufie tricotata pe cap). Si povestea care vine, cu toate incoerentele ei, cu garibaldinii devotati cauzei p\u00e2na la moarte, cu \u201eazi aici, m\u00e2ine-n Focsani\u201c, cu Papa, cu botezul copilului etc. ii proiecteaza povestitorului o aura de seducator in contrast ilariant fata de spatiul in care se povesteste si care st\u00e2rneste, evident, r\u00e2sul, un r\u00e2s insa de extractie cehoviana, ce face ca ochii spectatorilor, cum nota Ion Vartic in \u201eClanul Caragiale\u201c, prelu\u00e2nd o expresie chiar a dramaturgului, \u201esa fie impaienjeniti de emotie\u201c. Supusa acestei tensiuni fascinante, intr-o constructie de personaj in care, dupa viziunea lui Laurian Oniga, actrita trebuie \u201esa asculte cu ochii si sa priveasc\u00e3 cu urechea. Sa asculte cu tot corpul ca sa poata sa primeasca\u201c, Mita e un fel de Gelsomina sub seductia lui Zampan\u00f2 in \u201eLa Strada\u201c. Toata numai admiratie si incredere, livrata unei iubiri ce exclude eroticul si o pune sub protectia efectului magic al povestitorului, in care ea isi intinereste partenerul prin acel \u201eBobocule!\u201c rostit cu infinita tandrete. Si care ii justifica devotiunea din gesturi precum spalatul picioarelor acestui sot ce le stie pe toate si nu face caz de lipsa ei de instruire, ba dimpotriva.
\nChiar daca asculta cu detasare la inceput (presupunem ca a mai facut-o de multe ori si in prezenta celorlalte Mite), Safta nu e nici ea imuna la seductia povestii. Nu-i scapa insa din ochi pe cei doi copii mari aflati in grija ei, sa nu cumva sa dea in fandacsie si sa nu urmeze ritualul de fiecare seara \u2013 spalatul, rugaciunea, asezatul in pat. Excesiv protectoare \u2013 stie ea ce stie \u2013 Safta asculta pe la fereastra si usa dintr-un devotament dublat de curiozitate feminina dedulcita, probabil, si la b\u00e2rfa. Faptul ca vorbeste cu accent maghiar, ba chiar si rosteste replici traduse in ungureste, nu e un moft, ori o \u201eadaptare\u201c pentru teatrul clujean. Bine documentat asupra epocii, Laurian Oniga stie ca in perioada in care e plasata actiunea piesei multe tinere din Ardeal veneau in Regat sa invete, ca servitoare, cum sa tina casa. Si unele chiar s\u00e3 r\u00e3m\u00e2n\u00e3. Dozate c\u00e2t trebuie, aceste accente \u201eexotice\u201c intregesc ingenios deliciile comice ale spectacolului.
\nReactiune cu final deschis<\/strong>
\nIn montarea lui Laurian Oniga, \u201eConul Leonida fata cu reactiunea\u201c rec\u00e2stiga datele esentiale ale motorului dramatic si anume acelea ale conflictului dintre vocatie si aspiratie. Smuls dintre ai sai, din Ploiestiul unde s-ar refugia daca l-ar ajunge bratul lung al reactiunii, si esuat in mahalaua bucuresteana, Leonida se iluzioneaza a avea vocatie de democrat. Cu g\u00e2ndul la traditia ( ?) bastinii, in fond un accidental tropait republican, ambetat de stirile contradictorii si de retorica presei, ale carei subtilitati ( ?) nu le prea desluseste, vrea si el ce vrea tot rom\u00e2nul \u2013 s-o duca bine cu \u201elegea de muraturi\u201c. Numai ca aceasta vocatie la m\u00e2na a doua nu-i ajunge, asa ca Leonida aspira sa fie chiar revolutionar practician, adica sa faca politica. Si nu oricum, ci eroic, daca se poate ca in povesti. Ca in epopeea garibaldina, asupra careia face o fixatie. Salvatoare. Caci elanurile sale revolutionare se consuma in actul povestitului. Prin care seduce si se lasa, la r\u00e2ndu-i, sedus. In fond, o fandacsie inca pasnica, asupra careia chiar teoretizeaza, fireste, mut\u00e2nd-o in \u201ecurtea vecinului\u201c, a Mitei. A Mitelor. Care, dupa cum remarca regizorul, \u201etraiesc prin transfer, revolutia le este indusa\u201c. Si, victime ale unui sindrom invers dec\u00e2t cel din \u201e1001 de nopti\u201c, al ascultatorului care a ajuns sa \u201esoarba cuvintele, parca dinainte ca acestea sa fie rostite\u201c, strivit de fascinatie, depersonalizat, mor. Cu toate semnele fandacsiei de colivie, transferata asupra lor.
\nLeonida e un ins din categoria celor pentru care tot ce nu sunt ei sau nu se pot iluziona ca sunt e reactiune. Seductia povestitului, a supralicitarii eroice, a revolutionarului din vorbe inceteaza brusc in fata celui mai mic pericol, fie el si imaginar, si atunci se dezvaluie fricosul, cu geamantanul pentru refugiu gata pregatit si scos de sub pat, dupa ce, intr-o disperata tentativa de inducere in eroare a adversarului, republicanul deschide fereastra si c\u00e2nta tremurat \u201eImnul regal\u201c.
\nFandacsia care i-a prilejuit, la inceputul piesei, ca joc nevinovat, urcarea pe soclu, da de pam\u00e2nt, intr-o clipa, cu Leonida. Dupa ce se lamuresc, insa, lucrurile, el incepe sa recupereze ascendentul pierdut. De data aceasta exercit\u00e2ndu-si seductia de povestitor asupra Saftei, care s-ar putea, la r\u00e2ndu-i, s\u00e3 intre in cercul vicios.
\nSi totusi, c\u00e2nd Leonida dormea somn ad\u00e2nc, de poveste, inainte ca focurile de pistol de la nunta \u201eb\u00e9k\u00e1nului\u201c din colt sa fie confundate cu o noua zv\u00e2rcolire a reactiunii, Mita a schimbat placa gramofonului si a ascultat, la fel de coplesita si cu aceeasi emotie in \u201eochii impaienjeniti\u201c, privind in gol, \u201eImnul regal\u201c. Un semn de timida evadare din jocul periculos? Intredeschisul usii interzise? Tentatia cunoasterii celeilalte fete? Lehamitea ca toti sunt la fel, toti sunt o apa si-un pam\u00e2nt ? Fiecare spectator e liber sa-si aleaga raspunsul. Asa cum se int\u00e2mpla in mai multe momente ale acestei incitante re-citiri, momente strategic plasate in economia montarii. Cu bataie spre finalul deschis.
\nRevolutia din garsoniera
\nIn montarea lui Laurian Oniga nici o clipa comicul nu da in clocot. Un aer de stranietate se insinueaza treptat, abia detectabil la inceput, cu forta atunci c\u00e2nd, vorba regizorului,\u00a0 \u201efrica teatralizeaz\u00e3\u201c\u00a0 si gem\u00fctlich-ul de mahala se face tandari. Micile bijuterii comice tin mai degraba de extratext, cum e aceea cu furatul semintelor din cornetul Mitei, c\u00e2nd ea e o clipa neatenta, sirul (ce pare infinit) de \u201eMiiituuule!\u201c, de la tril si g\u00e2ngureala p\u00e2na la aproape intonatie de arie pentru bas-bariton, care insoteste m\u00e2ng\u00e2iatul pe crestet al consoartei atunci c\u00e2nd Leonida ii explica teoria cu ipohondria si fandacsia ori gestul Conului de a-si stropi obrazul cu apa din ligheanul in care tocmai i-au fost spalate picioarele, gest privit ca o sotie de copil nabadaios de catre cele doua femei care il sanctioneaz\u00e3 cu tandrete sau momentul in care Safta o aseaza in pat pe stap\u00e2na ei \u2013 o papusa mare \u2013 pe bratul consortului, soptindu-i autoritar incantatoriu \u201eculk\u00e9te!\u201c.
\nSigur, textul e cel al lui Caragiale, foarte bine gazduit si de tihna de tacla, si de pierderea uzului ratiunii. Dar actorii nu se lasa purtati pe spinarea comicului din replici cu lejeritate. Ei nu \u201ejoaca\u201c personajele, ei \u201estiu\u201c ce e in mintea personajelor si vor sa comunice asta publicului. Ca sa afle ce ascund personajele, au facut acea operatiune \u201edureroasa\u201c pe care o fac de-at\u00e2tea ori copiii atunci c\u00e2nd ii m\u00e2na curiozitatea sa afle ce e, cu adevarat, in interiorul papusii sau in interiorul masinii. Si apoi le cos sau le lipesc, numai ca functionarea lor nu mai e aceeasi. Iar ce-au aflat e un amestec de uluire si dezamagire. R\u00e2sul cehovian de la inceput da in r\u00e2s cu oarece fiori spre final.
\nDincolo de \u201eGalibardi\u201c, care numai el ar putea sa faca, si la noi, o \u201erivulutie\u201c adevarata, dincolo de evocarea nostalgica a plimbarii pe la revolutie cu nevasta \u201ed’int\u00e2i\u201c, dincolo de cititul de stiri din \u201eAurora Democrata\u201c si de interpretarea lor aiuritoare, de \u201ebobocule!\u201c, de toate cele rasstiute, daca tai ambalajul strident colorat al masinariei textului dai de frustrare alienanta, de angoasa conspiratiilor din te miri ce, de traitul prin transfer, de incontinenta verbala si c\u00e2te cele, pe care Laurian Oniga le scoate cu finete la suprafata, propun\u00e2ndu-le, int\u00e2i de toate, actorilor o viziune asupra \u201eConului Leonida fata cu reactiunea\u201c iesita din tiparele peste care se credea ca nu mai e nimic de facut.
\nOvidiu Crisan e un mahalagiu debord\u00e2nd de vitalitate. O vitalitate asupra careia cum va lasa sa se vada acest remarcabil interpret, cu talent dublat de consistenta inteligenta actoriceasca, fandacsia a inceput deja sa lucreze temeinic. Afiseaza o robusta normalitate, inv\u00e2rte pe degete pe cele doua femei, pune la bataie infinite nuante ale seductiei atunci c\u00e2nd povesteste, e iubitor, protector, binevoitor cu t\u00e2nara consoarta, se rasfata ca un copil, si nabadaios si viclean, in fata slujnicei devotate, se stie cel mai cel si de aceea isi permite sa fie ingaduitor, generos cu spectatoarele lui, sa nu le jigneasca, sa nu le puna in dificultate sanction\u00e2ndu-le ignoranta. Si totusi, pe masura ce se lasa (pentru a c\u00e2ta oara ?) prins, livrat cu totul povestii, vesela normalitate gliseaza, infinitezimal gradat, spre starea fandacsiaca. Astfel ca atunci c\u00e2nd Leonida este pus \u201efata cu reactiunea\u201c, el intra perfect in scenariul de rezerva, si acesta minutios construit, pentru c\u00e2nd va fi cazul. Si chiar dupa ce lucrurile se lamuresc si Conul incepe sa recupereze ascendentul povestitorului asupra Saftei, el nu mai este acelasi. Fandacsia evoluata brutal in fata fricii care deformeaza il face sa vada pretutindeni conspiratii, sa sopteasca, sa p\u00e2ndeasca, sa mearga cu pasi mici.
\nRomina Merei, una dintre cele mai inzestrate tinere actrite ale Nationalului clujean, e o Mita fragila, aflata cu totul sub puterea de seductie a lui Leonida. Admiratia, devotiunea ei nu sunt lasate sa se exteriorizeze, ci sunt ascunse asa cum se tin intr-un sipet lucrurile de mare pret. Revelatiile de introvertita o fac sa para c\u00e2nd in transa, c\u00e2nd abulica. E o vrajita fara lecuire. I s-a spus ca e nevricoasa si crede asa cum crede tot ce-i povesteste consortul. Pe care isi doreste sa-l deranjeze c\u00e2t mai putin si asupra caruia incearca, din c\u00e2nd in c\u00e2nd, mici gingasii de alcov, neerotice. Traieste prin transfer, impacata cu orice i se int\u00e2mpla si i s-ar int\u00e2mpla l\u00e2nga un asemenea consort si probabil asa va si disparea, las\u00e2nd locul altei Mite. Micile derapaje, micile neadecvari la traitul in\/din umbra, precum aceea cu ascultatul \u201eImnului regal\u201c, sunt exploatate cu rafinament actoricesc.
\nRegizorul i-a construit Saftei un rol in extratextul bine articulat, credibil, \u00e0 la Caragiale. Lucia-Wanda Toma face din putin ceva de tinut minte. Si tine masura in tot ce face. Nu ingroasa atributele de unguroaica regatenizata, trece cu dezinvoltura de la comicul blajin la autoritatea de doica-asistenta, participa, supravegheaza si s-ar putea chiar molipsi. De ce? De sindromul fandacsiei. Asa cum l-a inteles Caragiale in vremea lui. Asa cum il intelege, cu mici, specifice diferente, Laurian Oniga in vremea noastra. Montarea lui are final multiplu, deschis, daca vreti. Scena se poate muta oric\u00e2nd intr-un apartament din Berceni sau intr-o garsoniera din Pantelimon. Unde cineva care s-a \u201eplimbat\u201c pe la evenimente (int\u00e2mplator, revolutie, caci este evenimentul cel mai cel al ultimilor douazeci de ani) traieste din vorbe, mai ales in luna decembrie. C-au fost, c-au facut, c-au dres \u2013 si fandacsia-i gata ! Fandacsy Syndrome!
\nNu Caragiale e mereu actual, s-ar putea ca noi sa fim actualii lui Caragiale…<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Un nou val Caragiale bate, in ultima vreme, la malul teatrului rom\u00e2nesc. Si (re) pune in discutie actualitatea dramaturgului care va fi sarbatorit (sa speram ca nu de circumstanta, nu l\u00e2nced taraganat sau in limbajul de plastic bombat al festivismului autohton) in 2012. Intr-un an cultural ce s-ar putea sa-i poarte numele. Despre actualitatea clasicului… Cite\u0219te mai mult »Fandacsy Syndrome<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[66],"tags":[6956,77],"class_list":["post-10153","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-arte-media","tag-conul-leonida-fata-cu-reactiunea","tag-laurian-oniga"],"views":1737,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10153","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10153"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10153\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10153"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10153"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10153"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}