A fost o toamna frumoasa. Ultimii \u201eindignati\u201c din Canada au parasit, mai mult sau mai putin de bunavoie, scuarul Victoria, la doi pasi de Bursa de la Montr\u00e9al, la mijlocul lui noiembrie. Cu o zi \u00eenainte a cazut prima zapada. O interventie a politiei calma, negociata, spre deosebire de alte mari orase canadiene unde \u201eindignatii\u201c au fost expulzati cu brutalitate din pietele unde protestau. Paisprezece persoane au fost totusi interpelate si apoi eliberate fara nicio acuzatie, un singur \u201eindignat\u201c mascat \u00een Batman, care si-a trecut bratul peste gatul unui politist \u00eentors cu spatele, a fost arestat si va fi probabil acuzat. \u00cen dimineata interventiei politiei, cu zapada topita si o multime de corturi abandonate, campamentul Occupons Montr\u00e9al arata dezolant. Cei mai hotarati dintre \u201eindignati\u201c si-au petrecut ultimele ore \u00een adapostul care servea de cantina, catarandu-se \u00een copaci, \u00eembratisandu-se si cantand Can’t Buy Me Love si Get Up, Stand Up.<\/p>\n
\u00cen imensa lor majoritate sunt tineri. Marginali. Studenti. Agitatori profesionisti. Activisti utopici. Dispretuiesc banii, puterea, autoritatea si constrangerile sociale. Un amestec de anarhie, de romantism, de idealism si de sfidare adolescentina ce-a trezit la \u00eenceput simpatie, si destul de repede indiferenta si iritare. Miracolul aparitiei unei miscari populare n-a avut loc. Cum s-a \u00eentamplat, de altfel, pretutindeni \u00een Occident. Indignarea lor nu avea cum sa tulbure ordinea stabilita si n-a tulburat-o catusi de putin. Politia a vegheat, presa a sfarsit prin a-i \u00eempinge printre faptele diverse, itinerantii, toxicomanii, bolnavii psihic s-au amestecat printre ei. Suntem \u00een America de Nord, \u00een Canada, \u00een Qu\u00e9becul francofon, unde singurele revolutii posibile sunt fie linistite, fie sexuale si, chiar afectata de criza, chiar traind cu spaima zilei de maine, marea majoritate a populatiei \u00eesi apara cu dintii confortul material si psihologic care tine loc de fericire. Pentru cei mai \u00eengaduitori dintre comentatori, \u201eindignatii\u201c reprezinta buna constiinta a unei societati injuste. Pentru contemplatori, ei \u00eencarneaza expresia noua a unei guerile care a renuntat la violenta. Pentru optimisti, ei ar fi avangarda unei revolutii politice \u00een devenire, o revolutie ce-ar urma sa fie construita pe ruinele institutiilor capitalismului.
\nEram \u00eenca la Bucuresti cand am citit despre isprava unui tinerel roman care, aflat la New York, s-a straduit sa le povesteasca \u201eindignatilor\u201c instalati la Wall Street despre mizeriile socialismului la care ei ar fi visat. Ceea ce ar fi explicat de ce \u201eindignatii\u201c din Romania, \u00een masura \u00een care existau, n-au ocupat Piata Universitatii si n-au asteptat sa fie expulzati de politia mascata. Dar, si aici, \u00eei dau dreptate tinerelului bantuit de dorinta de a raspandi adevarul pe pamantul fagaduintei: din motive de amintiri catastrofale din anii socialismului si din rezultatul fericit al spalarii creierelor din ultimii douazeci si unu de ani, Romania nu duce lipsa nici de marginali, nici de studenti, nici de visatori, dar duce \u00een schimb o lipsa acuta de indignati dispusi sa se manifeste si sa puna \u00een felul lor la \u00eendoiala realitatile crunte de zi cu zi si promisiunile mincinoase ale capitalismului; nici macar \u00een ziua \u00een care \u00eentreaga planeta occidentala a \u201eindignatilor\u201c amintea ca 99% din bogatia lumii se afla \u00een posesia a 1% din locuitorii ei, n-au iesit \u00een strada mai mult de cincizeci de romani.
\nL-am regasit pe tinerel la Montr\u00e9al, animator al unei discutii pe internet despre ceea ce ar trebui sa fie, ceea ce este \u00een realitate si ceea ce ar trebui sa faca noua si pretins autentica stanga romaneasca \u00eentruchipata de cateva fete si de cativa baieti melancolici si plictisiti, dar buni de gura si \u00een cautare, fara prea multa convingere, de o recunoastere publica cel putin la fel de \u00eengaduitoare cum este cea acordata asa-numitei \u201enoi drepte\u201c \u2013 alti tinerei convinsi, pana \u00een panzele albe, ca dincolo de capitalism nu exista salvare. Dovada ca traversarea oceanului este cel mai adesea o experienta deopotriva benefica si \u00eendoielnica, tinerelul animator s-ar fi bucurat daca fragila stanga damboviteana si-ar fi mobilizat simpatizantii, ar fi ocupat Casa poporului si ar fi impus opiniei publice reticente chestiunea justitiei sociale. Dorinta ar fi existat, exista, dar poporul (ah, poporul, care e prea rar prezent la \u00eentalnirile fixate de istorie!) n-ar fi \u00eenteles si nu va \u00eentelege \u00eencarcatura simbolica a unei astfel de actiuni. Dupa care discutia s-a pierdut \u00een consideratii banale despre tamaduirea capitalismului si a democratiei romanesti.
\nPana \u00een urma cu douazeci si unu de ani, contestarea ordinii stabilite era o crima aspru pedepsita. Azi e liber la vociferari, la cracneli, la proteste cu voie de la politie, la \u00eenjuraturi, la deradere, la indignare si la orbire voluntara. O libertate inutila. \u00cenca una.<\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"
A fost o toamna frumoasa. Ultimii \u201eindignati\u201c din Canada au parasit, mai mult sau mai putin de bunavoie, scuarul Victoria, la doi pasi de Bursa de la Montr\u00e9al, la mijlocul lui noiembrie. Cu o zi \u00eenainte a cazut prima zapada. O interventie a politiei calma, negociata, spre deosebire de alte mari orase canadiene unde \u201eindignatii\u201c… Cite\u0219te mai mult »Ordinea stabilita<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[],"class_list":["post-10072","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic"],"views":1348,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10072","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10072"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10072\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10072"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10072"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10072"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}