{"id":10029,"date":"2011-12-08T16:27:33","date_gmt":"2011-12-08T14:27:33","guid":{"rendered":"http:\/\/revistacultura.ro\/nou\/?p=10029"},"modified":"2011-12-08T16:28:12","modified_gmt":"2011-12-08T14:28:12","slug":"idiotul-postmodern-obsesii-decenii-fantose","status":"publish","type":"post","link":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/idiotul-postmodern-obsesii-decenii-fantose\/","title":{"rendered":"Idiotul postmodern. Obsesii, decenii, fantose"},"content":{"rendered":"

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul,<\/em> Polirom \u2013 Fiction Ltd, Iasi, 2011, 400 p.<\/strong><\/p><\/blockquote>\n

 <\/p>\n

Pe coperta lui \u201eMatei Brunul\u201c, apartinand \u00een sfarsit romancierului cu acte \u00een regula care a devenit Lucian Dan Teodorovici, apare un personaj-papusar manuind o marioneta ce-i seamana izbitor, ba mai mult, avand el \u00eensusi pe umeri o scandura cum probabil poarta la randul ei papusa, iar pe bucata de lemn, cu capul \u00een palme, cu sforile atarnand, \u00eenc-o papusa, ce-i seamana izbitor papusarului. Toti trei \u00een dungi, aducand izbitor cu niste puscariasi. Fara sa vreau, m-am gandit la fotografia de pe manseta volumului \u201e\u00cen iad toate becurile sunt arse\u201c, unde ceva mai putin romancierul Dan Lungu \u00eesi tine volumul \u00een brate ca pe-o marioneta, iar \u00een aratatorul fiecarei maini poarta cate-o mica papusa. Gasisem o coincidenta sau, de ce nu, chiar o complicitate \u00eentre cei doi colegi de generatie si locatie. Nu-mi ramanea decat sa ma conving.
\n\u00cencepea sa fie ce s-a dovedit a fi pana la capat: un roman despre conditia de (macro)marioneta. La fel cum sufletul unei papusi ar fi localizabil \u00een centrul ei de greutate, sufletul uman a fost facut aschii sub comunism. Oricum, voiam sa simt si sa numar pe degete centrii de greutate ai cartii. Pentru asta-mi ramanea sa citesc pana la capat, nu pentru cine stie ce senzationalism ieftin care ma lasa rece \u2013 literar vorbind, evident, acum, \u00een anul de gratie 2011. Asa \u00eencat orizontul meu de asteptare nu putea fi tocmai favorabil, ba dimpotriva, risca sa faca din aceasta voluminoasa carte un roman previzibil, aproape ilizibil.
\nAvansand \u00een obsedantul deceniu, mi-am vazut asteptarile confirmate. Cel putin daca ma gandesc la cele trei niveluri ale marionetizarii, subsumabile unor niveluri semantic-hermeneutice: literal (protagonistul poarta mai tot timpul cu el o papusa de lemn, pe Vasilache, dupa ce \u00een tinerete vroise chiar sa devina papusar), etic, poate chiar alegoric (personajul ajunge marioneta la randul sau, captiv \u00een mainile securistului Bojin si ale informatoarei Eliza, \u00een ghearele Partidului \u00een fond) si textualist pur tus, autorul manevrandu-l pe Matei Brunul \u00eentr-un mod ce permite clamarea unui \u201eregim de fantosa\u201c al personajului. Mai departe, un al patrulea nivel, anagogic sau mai stiu eu de care, pe care sa troneze Marele Papusar de dincolo de toate, nu mai apare. Cu toate astea, putem vorbi de o dubla mise en abyme, \u00eenspre manipularea omului de catre om, reflectata concomitent pe un alt palier, \u00een demiurgia naratoriala.
\nDar pana la dumnezeul auctorial, avem figura tatalui, cel dintai papusar al fiului. Cu ajutor patern, cumva ca un semn al destinului, Matei Brunul scapa de chemarea pe frontul celui de-al doilea razboi mondial, \u00een contul unei boli fictive supranumite Marie-Str\u00fcmpell, care i s-ar fi soldat cu paralizia umerilor si articulatiilor, aducandu-l \u00een postura unui \u201eburattino uman\u201c. Dar asta nu se va \u00eentampla decat \u00een a doua tinerete a personajului, cand, amnezic \u00een urma unui accident petrecut \u00een ultimul an al unei detentii fals motivate politic, va fi controlat fara menajamente, ca si cum ar fi devenit la propriu marioneta sistemului. Adica un om \u00eentre oameni. Pe care Bojin \u00eel va denumi Brunul, facand abstractie de numele sau real, poate unica urma dinspre mama de origine italiana. Mai mult, securistul \u00eesi poate linistit explica: \u201eSe apropiase poate pentru ca alti oameni nu erau atat de copilarosi precum cel din fata sa, cu toti cei treizeci si opt de ani ai lui, un copil abia iesit din fasa, care nu-si mai amintea nimic din viata ailalta, cea din burta mamei sau de dinainte de ea\u201c. Dar infantilizarea lui Matei Brunul este si apanajul unei scriituri tipice. Autorul \u00eesi tampeste personajul \u00een sens dostoievskian. Iar acele \u201edamblale\u201c catatonice subsecvente iesirii din coma sunt similare \u00een economia romanului tocmai crizelor epileptice ale printului Maskin. Revolta nu se produce niciodata, nici macar pana la jumatate. Brunul va fi regestat, renascut, reeducat. Va deveni cel mai nou om cu putinta, metoda Makarenko transformandu-l dintr-o fiinta vie \u00eentr-un soi de mecanism inanimat. \u00cen fond, \u201einovatorii\u201c lui Bruno profita la greu de spalarea creierului acestuia datorata pierderii segmentului de memorie ce continea tocmai trecutul \u201eanticomunist\u201c, operand umplerea lui cu materie nu cenusie, ci cat mai rosie cu putinta. Cel putin asa \u00eentelege Lucian Dan Teodorovici sa-si \u00eenvarta personajul \u00eentre coperti.
\nUn centru de greutate nomad<\/strong>
\nUna peste alta, mobilitatea paroxismelor textuale, pana la caderea lor \u00een adevarate zone de colaps al intrigii, survine ca raspuns al unei schizoidii manifestate plenar, tematic sau mnezic, dar si stilistico-narativ. Astfel, autorul \u00eesi \u00eenchipuie si scrie sacadat romanul, o jumatate fiind a lui Bruno Matei, restul pentru Matei Brunul. \u00cenca o data, la fel ca \u00een deja mai sus amintitul \u201e\u00cen iad toate becurile sunt arse\u201c al colegului de breasla Dan Lungu, se contrapuncteaza doua perspective temporal-narative, distribuite pe cate-un capitol; o tehnica poate facila, dar perfect adecvata personajului rupt \u00een doua: pe de o parte, realitatea veche, bruscata initial de catre tata, datorita caruia, cu ajutorul unui Lucretiu Patrascanu, personajul e angajat la Teatrul Tandarica, judecat pentru simpatii legionare marturisite prin tortura si condamnat la un deceniu de munca silnica, petrecuti la Canal, \u00een colonia Peninsula, pe urma la \u00eenchisorile din Galati si Iasi, unde se produce fatala cazatura de la etajul trei al unui bloc soldata cu disparitia tuturor amintirilor din ultimele sale doua decenii. Si aproape de fiecare data, Bruno Matei va pune raul pe seama unui personaj din copilaria petrecuta la bunicii din Romania; \u201eBaba Samca si moroii ei\u201c se \u00eentorc mereu din spaimele infantile, fara ca barbatul sa stie ca nu peste foarte mult timp, va \u00eemparti cu acestia conditia de zombi si se va naste din nou. De cealalta parte, a noii realitati, de dupa eliberare, de sub tutela securitatii. Mai mult, nu doar protagonistul apare divizat. Ar fi de mentionat si tovarasul Bojin, cu cele doua adevaruri ale sale \u2013 intim, de nemarturisit, respectiv oficial, de partid \u2013, Eliza \u2013 duplicitatea delatoarei devenita peste noapte iubita \u2013 sau personajul episodic nea Zacornea, prea putin valorificat, \u00eensa memorabil \u00een dedublarea lui voluntara, similipozitiva \u2013 gardian de temut al \u00eenchisorii galatene versus ajutor de nadejde pentru detinuti.
\nSchizomorfismul intervine si daca ne gandim la cele doua istorii din roman. Adeptii New Historicismului pot gasi numeroase proliferari ale raportului dintre istoria mica si cea mare; doar ca, dupa cum bine remarca si Cosmin Borza, Lucian Dan Teodorovici expliciteaza prea mult, oarecum didactic-intelectualist \u00een superfluitatea lui. Cu toate astea, prozatorul \u00eesi permite sa fie poet la modul naiv-halucinant, personajul sau colectiv gasind la un moment dat o bresa \u00een istoria mare, cauzata nici mai mult nici mai putin decat de o conjuratie a vanturilor: \u201ePoate ca vantul acela uscat si fierbinte pe care locuitorii din zona \u00eel numeau Kara-yel, Vantul Negru, si care chinuise multi puscariasi, \u00een zile cu praf de stanca ce le ardea gatlejurile, se \u00eenduplecase \u00eentr-un sfarsit si luase cu sine vestea nenorocitului final de poveste al doctorului Simionescu, o purtase tacut peste Baragan, pana \u00eenspre Bucuresti. Poate ca acolo i-o \u00eencredintase Foehnului pentru a o duce mai departe, iar acesta, trecand Carpatii, o lasase-n grija Austrului, spre a o sufla dincolo de niste frontiere pe care doar ele, vanturile, le puteau trece fara frica de a fi ochite de vreun granicer.\u201c
\nApoi, stilul indirect liber, usor anacronic, \u00eensa cat de bine manuit. E ca si cum autorul ar intra \u00een pielea personajelor, fie ca vorbim de Matei, Bojin sau Eliza. Hibridizarea, simbioza, parazitarea, ba chiar aliajul, ar fi cuvinte potrivite pentru a defini figurile narate, jumatate autor, jumatate personaj. Tot stilistic vorbind, \u00een afara unor simetrii si repetitii, avem un volum extrem de bine periat, poate prea bine tinut \u00een frau, dozajul efectelor narative devenind plictisitor de la un punct. Un roman mai degraba inteligent scris decat bun, al carui fin absurd capata foarte rar accente mai \u00eengrosate, tuse mai vii, lasand revolta pe seama lectorului \u2013 cumva contrar asteptarilor, avand \u00een vedere tema. Dar asta poate fi un atu. Valoarea lui \u201eMatei Brunul\u201c consta mai mult \u00een forma si tehnica, decat \u00een continut. \u00cen modul cum Teodorovici \u00eenvarte sforile cartii si manuieste personajele, cu talentul invizibil, mereu camuflat, al unui maestru papusar. Textul e de fapt un spectacol.
\nPostmodernismul pe \u00eentelesul douamiistilor<\/strong>
\nAtat punerile \u00een abis amintite, cat si tehnicismul scriiturii pot fi catalogate drept artificii textualiste. Pe langa asta, o veridicitate parca prea cautata, frizand un artificial de factura net optzecista. Lucian Dan Teodorovici pune prea mult interes pe valoarea unei reconstituiri, \u00eencat rezultatul e un roman de epoca, fara sa fie totusi epocal. Un roman exportabil \u00een primul rand, asa cum se pare ca la Iasi a devenit o moda. Prozatorul da impresia ca publicul sau tinta e unul care necesita mereu dovezi documentare, de prisos unui lector autohton cat de cat \u201einstruit\u201c.
\nAsadar, \u201eaparentele neoclasice\u201c de care vorbeste Paul Cernat \u00een legatura cu \u201eMatei Brunul\u201c sunt mai degraba niste \u201eesente\u201c postmodern-optzeciste. Cronicarul \u00eel vede scapat pe Teodorovici din capcana metanarativa: \u201eDin fericire, LDT nu exhiba statutul de \u00abtext\u00bb al lumii pe care-o creeaza si identitatea \u00abde personaj\u00bb a lui Matei. Ingenios candva, procedeul a devenit truc ieftin, uzat si abuzat de metatextualizantii postmoderni\u201c . Nu \u00eel exhiba, dar nici nu \u00eel inhiba, s-ar putea spune. Deznodamantul ar putea fi catalogat usor ca neverosimil, deci \u00een mare masura textualist-iluzoriu. Nerealist. Sa citesti si sa nu crezi. Adevarata lovitura de teatru, de nedeconspirat aici, finalul ar putea permite o continuare a textului, un volum secund \u00een care Lucian Dan Teodorovici sa-si dovedeasca pana la capat virtutile de foarte bun romancier. Deocamdata, dupa ce deja-l despartise de papusa lui de lemn (asa cum Paul Cernat spune ca nu se-ntampla niciodata), prozatorul-papusar \u00eesi trage sforile si Bruno Matei ramane inert, langa postul de paza de la granita netrecuta cu Iugoslavia: \u201e\u00cesi privi picioarele tremurande, se forta sa-si linisteasca muschii. Ridica apoi capul, \u00eendoindu-si gatul spre spate, catre \u00eenaltul postului de observatie de-al carui perete statea sprijinit. Nu-l vazu pe soldat. Deschise gura pentru a mai zice ceva, ramase asa cateva clipe, apoi \u00eesi reapropie buzele uscate si cobor\u00ee privirea. Era mai bine sa taca si el\u201c.
\n\u201eMatei Brunul\u201c nu lasa defel \u00een urma postmodernismul. Mai degraba lasa douamiismul \u00eenainte. Cert e ca, dupa cum s-a tot spus deja, dincolo de \u00eencadrari de gen, stupide si desuete la randu-le, prin acest roman autorul a dat cel mai bun volum al sau. Dar asta nu \u00eenseamna ca Lucian Dan Teodorovici nu poate mai mult.<\/p>\n

 <\/p>\n","protected":false},"excerpt":{"rendered":"

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Polirom \u2013 Fiction Ltd, Iasi, 2011, 400 p.   Pe coperta lui \u201eMatei Brunul\u201c, apartinand \u00een sfarsit romancierului cu acte \u00een regula care a devenit Lucian Dan Teodorovici, apare un personaj-papusar manuind o marioneta ce-i seamana izbitor, ba mai mult, avand el \u00eensusi pe umeri o scandura cum probabil poarta… Cite\u0219te mai mult »Idiotul postmodern. Obsesii, decenii, fantose<\/span><\/a><\/p>\n","protected":false},"author":3,"featured_media":0,"comment_status":"open","ping_status":"open","sticky":false,"template":"","format":"standard","meta":{"neve_meta_sidebar":"","neve_meta_container":"","neve_meta_enable_content_width":"","neve_meta_content_width":0,"neve_meta_title_alignment":"","neve_meta_author_avatar":"","neve_post_elements_order":"","neve_meta_disable_header":"","neve_meta_disable_footer":"","neve_meta_disable_title":"","jetpack_post_was_ever_published":false,"_jetpack_newsletter_access":"","_jetpack_dont_email_post_to_subs":false,"_jetpack_newsletter_tier_id":0,"_jetpack_memberships_contains_paywalled_content":false,"_jetpack_memberships_contains_paid_content":false,"footnotes":"","jetpack_publicize_message":"","jetpack_publicize_feature_enabled":true,"jetpack_social_post_already_shared":false,"jetpack_social_options":{"image_generator_settings":{"template":"highway","default_image_id":0,"font":"","enabled":false},"version":2}},"categories":[1],"tags":[6884,1183,6885,6883,2990,5283],"class_list":["post-10029","post","type-post","status-publish","format-standard","hentry","category-mozaic","tag-autori-douamiisti","tag-lucian-dan-teodorovici","tag-matei-brunul","tag-postmodernismul","tag-roman-actual","tag-scriitori-romani-de-azi"],"views":1752,"jetpack_publicize_connections":[],"jetpack_featured_media_url":"","jetpack_sharing_enabled":true,"jetpack-related-posts":[],"_links":{"self":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10029","targetHints":{"allow":["GET"]}}],"collection":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts"}],"about":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/types\/post"}],"author":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/users\/3"}],"replies":[{"embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/comments?post=10029"}],"version-history":[{"count":0,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/posts\/10029\/revisions"}],"wp:attachment":[{"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/media?parent=10029"}],"wp:term":[{"taxonomy":"category","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/categories?post=10029"},{"taxonomy":"post_tag","embeddable":true,"href":"https:\/\/revistacultura.ro\/nou\/wp-json\/wp\/v2\/tags?post=10029"}],"curies":[{"name":"wp","href":"https:\/\/api.w.org\/{rel}","templated":true}]}}