Sari la conținut
Autor: DOINA CERNICA
Apărut în nr. 485

Vulpi polare în Creta

    Surprinzătoare ca realitate şi previzibilă graţie unui imaginar alimentat  de cărţi, filme şi presă, Creta m-a întâmpinat cu melodii greceşti la radioul autocarului, punctate de ştiri şi reclame, uneori în ruseşte. Prima dată am crezut că acesta fusese închis şi că sunetele veneau de fapt de la un alt difuzor, al magazinului în faţa căruia opriserăm. Un magazin, primul dintr-un lung şir desfăşurat pretutindeni în insulă, etalând manechinele din vitrinele ample, cu un pas parcă ieşite în stradă, mantouri, troacare,  căciuli de blană, vulpi polare, vizoni, nurci, castori, zibeline şi iar vulpi polare, cele mai frapante, inclusiv în combinaţii, prin aspect, fireşte, dar mai ales prin contrastul pe care îl creau cu cele peste 30 de grade ale zilelor de sfârşit de august şi început de septembrie.  Cu nelipsitul înscris pe firmă şubî în ruseşte (greceskie şubî Kastoria),  alături de autohtonul mexa, triplat câteodată de furs,  în engleză. Desigur, celebritatea Kastoriei ca centru al blănarilor şi cojocarilor de elită rezistase întoarcerii Europei spre eco, spre artificial, în defavoarea naturalului în materie de vestimentaţie hibernală, şi totuşi… atât de multe magazine în Creta?! În insula aflată în Mediterana la răscruce de continente? Explicaţia pe care o primesc ţine de interesul turiştilor ruşi pentru splendoarea incontestabilă a Cretei şi deopotrivă de posibilităţile  financiare care le permit aceste haine de lux, imbatabile în confruntarea cu iernile lor straşnice. Cu sublinierea că e vorba de doamne şi domni care nu se uită la bani nu numai din Rusia, ci şi din alte ţări ale fostei Uniuni Sovietice. Oricum, am călătorit într-o Cretă cu limba pământului însoţită în aceeaşi măsură de engleză ca şi de rusă, pentru că cererea şi oferta reprezintă dintotdeauna cel mai eficient manual de conversaţie.

    vulpi-polare-imagine
    De unde ne-am cazat în Stalida, trebuie cotit la dreapta ca să ajungem la şoseaua mijloacelor de transport în comun. Faptul că la colţul străzii o tavernă expune căluşei pentru distracţia micuţilor în timp ce părinţii se decid asupra prânzului (luat pe înserate), îmi gravează în memorie hamacurile violete din grădina hotelului nostru în care zilnic se leagănă câţiva copilandri, cu ochii nedezlipiţi de pe celulare şi tablete: oare ştiu că sunt în Creta? Şi fiindcă strada care duce spre staţia de autobuz se numeşte Nikos Kazantzakis: oare vor dori cândva să citească romanul Alexis Zorba? Sau măcar să vadă filmul cu Anthony Quinn, regizat de Mihalis Kakoyannis, de la a cărui realizare, iată, în acest an, se împlineşte o jumătate de secol? Strada e scurtă, dar cumva reprezentativă, cu o clădire în curs de construcţie şi cu o altă tavernă tradiţională, Nouă muze, cu patronul şi o angajată zâmbind ca două sirene trecătorilor şi invitându-i, bineînţeles şi în ruseşte, la bucatele pregătite anume pentru ei. Materialele din curtea casei, chiar dacă fără meşteri în preajmă, amintesc de înviorarea eforturilor pentru terminarea imobilelor rămase în curs de ridicare sub gheaţa crizei, înviorare declanşată de o recentă lege, care impozitează casele chiar de la turnarea temeliilor, ca şi cum ar fi deja locuite. E drept, cel puţin după reclamele TV, şi băncile încep să-i mai sprijine pe proprietarii lor. Luăm aşadar autobuzul spre Chersonisos, dând curs chemării unuia dintre pliantele care au împânzit Stalida, pentru Lychnostatis, muzeul în aer liber al vieţii tradiţionale cretane. Plătesc biletul integral, e pentru prima dată în Grecia când legitimaţia de ziarist nu este luată în considerare şi nici vârsta nu pare să aibă importanţă, dar vine neaşteptat şi clipa în care amănuntul îşi pierde însemnătatea: suntem întrebate de unde venim şi ni se oferă o scurtă prezentare a muzeului şi a traseului propus în limba română. După atâtea manifestări internaţionale în România cu limba de comunicare, comunicări şi tipărituri exclusiv în engleză, iată că aici, în Creta, cineva ştie  şi respectă (mai mult decât noi înşine) faptul că româna este limbă a Uniunii Europene.
    Am acordat o sinceră atenţie fiecărui obiectiv, fiecărui exponat, dar am întârziat mai mult, cât pentru două prezenţe şi pentru o prezenţă şi o absenţă, la Paraclisul Maicii Domnului a Mării şi în sala de clasă.  Micuţa capelă în alb-albastrul varului şi al Mediteranei, al Cretei şi al Greciei întregi mi-a adus alături, prezenţă aproape fizică în orizontul valurilor, bisericuţa de lemn din Muzeul Satului Bucovinean de lângă Cetatea de Scaun de la Suceava. Construită în 1783 în aşezarea mea natală, Vama, cu hramul Înălţarea Domnului, în ea au fost cununaţi şi prohodiţi aproape toţi ai mei din neamul mamei. Apoi, biserica a fost strămutată în acest muzeu în aer liber şi, cum într-o duminică am găsit-o plină, cu slujba ţinută de un preot de la ţară, am  căpătat un sentiment de împăcare, cumva ai noştri nu ne lasă niciodată singuri. În schimb, sala de clasă de odinioară nu am întâlnit-o decât aici, în Creta, la Lychnostatis. Cu bănci aproape identice celor din clasa I a şcolii mele primare (cu ce simţăminte amestecată am luat loc într-una dintre ele…), cu o hartă a Greciei la fel de veche şi de rezistentă ca a României, cu portrete de dascăli severi (obligatoriu în fotografii) şi cu un clopoţel, o numărătoare cu bile şi o vărguţă pe catedră, semn că istoriile copilăriei s-au scris la fel. La sfârşit, de neocolit în arşiţa zilei, cafeneaua Muzeului era asaltată de clienţi, iar  rusoaica slăbuţă şi fâşneaţă nu ştia cum să se împartă între toate. Astfel că a tratat vă rog-ul meu, spus în limba ei, printr-o favoare. Nu acordată, ci solicitată nouă, lăsându-ne la urmă, până când storcătorul încăpător s-a umplut de portocalele mai multor comenzi. Dar zâmbetul şi scuza au fost din inimă.
    Pe panoul scos în faţa agenţiei de turism, îndemnul unei călătorii în Santorini este însoţit, tot în rusă, de menţiunea super ţena, preţ super, dar alegem Peştera lui Zeus, deoarece – până acum numai cu marea alături – simţim că avem o datorie de suflet şi faţă de munte. După lungul suiş al autocarului pe serpentinele înguste şi ameţitoare (nu voi înceta să povestesc acasă despre profesionismul şi civilizaţia oamenilor de la volan pe şoselele Cretei), ne adunăm curajul drumului mai departe pe jos la o taverna din Diktaio Andro, unde o doamnă surâzătoare ne întâmpină cu un plăcut Bună dziua şi cu o invitaţie în limba noastră la plaţinţele cu brândza. E grecoaică, dar cunoaşte mulţi români, unii lucrează în Creta de ani de zile, alţii vin la muncile sezoniere, mai puţini ca turişti. Alegem stânga pietruită, care poate fi străbătută cu piciorul sau pe spinarea măgăruşului, dreapta prin pădure cerând şi echipament adecvat şi ceva antrenament. Ascensiunea îţi usucă cerul gurii, iar şirul măgăruşilor micşorează şi mai mult lăţimea neîndestulătoare a drumului. Sunt solicitaţi mai ales pentru copii şi surprind, alături de bătrâni uscaţi de soare şi de vânt, îndemnându-i cu vorba bruscă şi şfichiul biciului, însoţitoarele tinere, frumoase, care, cu grijă pentru curăţenia drumului ce le asigură cât de cât traiul, duc elegant în mână un făraş şi o măturică şi pe chip un zâmbet fermecător pentru aparatul foto al părinţilor. Coborârea în întunericul şi frigul peşterii (suficient şi pentru blănurile din vitrinele insulei) este la fel de grea. Piciorul alunecă pe treapta brumată şi mâna găseşte sfoara prea fragilă, davai, davai! haide-hai, mă încurajează ruşii din spate, mărind cu bliţurile lor cât de cât, din mers, lumina slabă a lămpilor şi strălucirea stranie, preistorică a uriaşelor stalactite şi stalagmite.
    La întoarcere, în magazinul unei făbricuţe de ceramică îmi reţine privirea un alt panou, care oferă, previzibil, în ruseşte, Imobiliare în Grecia, iar depăşind platoul morilor de vânt veneţiene,  înscrisul cu caractere slave al unei terase urcate pe stânca muntelui, Bun venit în Creta!, te urmăreşte o vreme. Aproape cât parfumul ceaiului de plante montane, cumpărat acolo sus, unde punguţe manufacturate adună poveşti, şi aventuri, şi promisiuni de sănătate. De viaţă lungă şi liniştită.