Votez Shakespeare

Scriam la editia precedenta a Festivalului „Shakespeare“ ca directorul si fondatorul acestui eveniment, dl. Emil Boroghina, are un imens merit cultural: acela de a recupera pentru publicul român decenii intregi din istoria recenta a teatrului mondial. Ceea ce, de douazeci de ani, citeam in carti sau vedeam in albume, dl. Boroghina ne-a dat prilejul sa privim pe viu. Peter Brook si Robert Wilson sunt doar numele cele mai rezonante. Dincolo de acestea atât de sonore, cele sapte editii ale Festivalului „Shakespeare“ de pâna acum – ultima, incheiata recent si dedicata exclusiv montarilor dupa „Hamlet“ –, ne-au dat prilejul sa ne intâlnim cu numeroase productii de valoare.

Probabil ca raportul dintre numarul de spectacole invitate si cel de productii reusite sau experimente incitante face din „Shakespeare“ festivalul cu cel mai mare procent de montari valoroase, in conditiile in care una dintre calitatile deloc de neglijat sta in soliditatea si consecventa proiectului. Nu cumva din asemenea argumente si premise logice decurge necesar concluzia ca „Shakespeare“ ar fi cel mai bun festival de teatru din tara? Sau printre cele mai bune? Foarte posibil. Cu asa un background, al performantei si rezultatelor cuantificabile, presupun ca, la cei saptezeci de ani, dl. Boroghina poate candida oricând la titlul de cel mai bun manager de teatru din România. Pe vremea directoratului sau de la Craiova, institutia a cunoscut cea mai glorioasa perioada. Acum, ca director la „Shakespeare“, reuseste probabil cel mai valoros festival din România, punându-si de fiecare data publicul fidel la curent cu ce e reprezentativ in Europa si in lume. Amintirea „Povestii de iarna“ de la Teatrul Noh Ryutopia de acum câtiva ani e de nesters, ramânând printre putinele spectacole pe care sunt sigura ca nu le voi uita vreodata. Pacat ca anul acesta, Ryutopia a trebuit sa-si contramandeze venirea din cauza norului de cenusa. Festivalul „Shakespeare“, organizat, la ultimele editii intr-un duplex Craiova – Bucuresti, a adus in România multe dintre vârfurile teatrului european la ora actuala: Korsunovas, Nekrosius, Ostermeier etc. Anul acesta Primaria Bucuresti a gasit de cuviinta sa nu mai sprijine festivalul (cu exceptia productiei lui Thomas Ostermeier), lipsind publicul bucurestean de intâlnirea cu valoarea. S-ar zice ca iubitorii sau specialistii de teatru din Capitala trebuie vesnic nedreptatiti fata de cei de film si de melomani. Pentru actualizarea informatiilor in mediul teatral, pentru invitarea trupelor straine de valoare de azi nu ramân niciodata bani in vistieria Primariei bucurestene. Regretabil. Ba nu, de-a dreptul rebarbativ! Singura bruma de noroc pentru bucuresteni a sosit la editia din 2010 de la ARCUB, gratie caruia am putut vedea spectacolul lui Ostermeier, si de la Institutul Cultural Român, care a finantat venirea lui Wooster Group, companie legendara in avangarda ultimilor treizeci de ani.
Hamlet reloaded
Nu degeaba un festival dedicat exclusiv montarilor cu „Hamlet“ s-a incheiat cu experimentul lui Wooster Group pentru care cel mai reprezentativ text dramatic al lumii devine pretext de meditatie asupra limbajului teatral din secolul XXI. Limbaj care, evident, a asimilat noile media. Pe un ecran imens din spate, dublat de doua laterale mai mici, publicul vizioneaza fragmente filmate din trei montari: una din 1964, de pe Broadway, cu Richard Burton, in regia lui John Gielgud, celelalte doua avându-i pe Ethan Hawke si Kenneth Branagh in rolul principal. Straturi de istorie culturala, care zac latent in actul fiecarei receptari, sunt aici fortate sa intre in priza directa. Si inca asta n-ar fi nimic daca in tot timpul productiei lui Wooster Group, actorii de pe scena nu s-ar stradui sa imite la nuanta, in tonuri si gesturi, uneori cu o sârguinta comica, cu mici desincronizari voite, de Matrix, jocul celor din filme. Adica al lungului sir de interpreti din istoria teatrului.
Orice interpretare sta sub semnul seriei culturale si se preface, la rândul sau, in scrum de emotie si informatie de arhiva. In productia Wooster un actor imita un alt/alti actor/i care, la rândul sau/lor, interpreteaza doar un rol. Personajele sunt niste marionete ale memoriei culturale postmoderne. Iar daca una dintre replicile-emblema a dramaturgiei mondiale e „teatrul, oglinda a vremurilor noastre“, atunci Wooster Group ne arata timpul de azi in ce are mai captivant. Nu in sensul dilematic, hamletian pur-sânge, ci in imaginea video. Daca marca vremii o face reflexia pe omniprezentele ecrane luminoase, trebuie sa recunoastem ca oglinda pusa de Wooster in fata lumii e una mobila si extrem de adecvata.
Aceasta ar fi prima intuitie a regizoarei de notorietate Elizabeth LeCompte, care retine niveluri succesive ale oglindirii teatrale: mai intâi al spectatorului, apoi al actorului, apoi cel al interpretului de  editie-model care devine referinta culturala. In cap de lista, il vom repera, evident, pe cel al realitatii umane, generator al tuturor copiilor, caci unde sa gasim piesa cu numarul unu din seria de teorii dramatice daca nu la Aristotel in teza artei ca mimesis? Opera de arta imita realitatea in tipare sintetice. Oricât de banala ar fi povestea, relatiile, textul si personajele imbogatesc realitatea operei. Oglinda a oglindirii tuturor oglindirilor… Acesta e primul plan al experimentului. In caleidoscopul creat de Wooster Group din zeci de reflectari, mesajul se amplifica sau se disipa cu fiecare oglinda. Inregistrarile filmate dicteaza interpretarea actorilor care recanalizeaza atentia catre video. Jocul performerilor de acum il lumineaza pe al celor vechi si viceversa. Oglinzile in care se reflecta umbra faptelor sunt azi proiectiile care devin filmul fidel al istoriei spiritului hamletian, al incercarii de a descoperi, in structuri dramatice, adevarul, concentratele de experienta, senzatiile si jocul multiplicarilor. Montarea de la Wooster Group, pornind de la o istorie asimilata de secole, se asuma, din capul locului, ca experienta artistica la al nu stiu câtelea nivel. In atare conditii, cum se mai poate condensa viata in opera iar opera cum se mai poate distribui in viata? In limbajul teatral al secolului XXI, alterat, desfiintat si reinventat odata cu aparitia noilor media si a schimbarilor de perceptie din lumea noastra, Elizabeth LeCompte incearca sa recupereze tehnic multiplele dimensiuni prezente ale actului de receptare contemporana. Mai intâi prin exfoliere: textul cunoscut dinainte, gigantul de referinte culturale, interpretarile vazute sau aflate prin intermediul documentarii. Doar ca orice act teatral presupune ab initio intrarea in context. Reluând tot traseul deconstructiei, montarea scoate la lumina resorturile perceptiei de azi. Bineinteles, cu noul mod de organizare a spatiului presupus de starea de laborator perpetuu din operele noastre atent destructurate.
Ca emotia se usuca printre atâtea valuri ale deconstructiei e de la sine inteles. Ca experimentul e  arhisolicitant pentru privitor si oarecum arid decurge pe cale de consecinta. Intr-o copie a copiei a oglindirii dupa o serie nesfârsita de alte oglindiri, energia sensurilor prime ale operei nu mai poate cobori catre spectator. Locul sau e luat de metadiscurs, iar reflectia asupra mijloacelor dramatice si a noilor media nu contine nici un strop de vraja. In supa de fantome culturale, personajul principal incearca sa descopere adevarul plutind printre frânturi de experienta, de interrelatii complicate si de referinte cunoscute de tot poporul. Stafia interpretarilor trecute dicteaza sensul spectacolului de acum. Cu asemenea balast in spate, seductia se usuca in nuce. Doar ca prin definitie actorul da viata iar Scott Shepherd, in rolul principal, se straduieste din rasputeri. Interpretând o interpretare precedenta, actorii din fata noastra refac textul cu intentia de a reconstrui viata de dincolo de el. Oricare din lunga serie de artisti de pâna la ei a generat o realitate distribuita intre concentratul de viata din text si toate interpretarile posibile.
Acest set de relatii suporta mai multe consecinte. Una pozitiva, gratie careia elementele participante la actul dramatic se potenteaza mutual completând imaginea de ansamblu. Apoi una negativa decurgând din faptul ca nici unul dintre aceste elemente nu e pur, fiecare contaminându-l si constrângându-l pe celalalt. Intr-o perpetua imitatie a modelelor video, toti actorii de pe scena par marionete. Setul de interdependente se extinde si asupra publicului. Pozitiv privind, spectatorul se bucura de perspective multiple; negativ privind, el devine tributar tuturor cliseelor de receptare, caci istoria interpretarilor deschide orizontul, dar conditioneaza in aceeasi masura. Gesturile schizoide ale actorilor, care incearca sa refaca modelul ca intr-un playback, reluate de parca din când in când s-ar fi intepenit banda, reliefeaza forma maxima a conditionarii. Doar copie, nimic nou. „Hamlet“ reloaded. Oricât de larga ar fi perspectiva ambitionata de interpret, el aluneca in ce stie iar productia de la Wooster Group are curajul sa mediteze si asupra acestui lucru. De remarcat insa ca atunci când pe scena ii avem pe Hamlet sau Ofelia in carne si oase, in video personajele se evapora. Prototipul de azi inghite toata seria precedenta, pe fundalul proiectat ramânând doar cei ce nu participa la scena respectiva.
Vocile actorilor, mixate cu arta, interschimbate cu ale „originalelor“ din video, intrerupte si reluate, reconstruiesc fonic straturile multiple de istorie culturala prezente in orice act de receptare. Pe ecranele laterale, ramân in stop-cadru secvente care tocmai s-au jucat. Inregistrata, orice perceptie sau reflectie a publicului devine o noua piesa din seria conceptelor si teoriilor teatrale. Interpretarea de acum potenteaza una anterioara, opera deschisa pe care epoca o decodeaza in diferite feluri. Istoria nu e inghetata niciodata, rememorarea presupune revalorizare. Influentat de istorie, prezentul o modifica la rândul sau. Cu asemenea dimensiuni a lui ce a fost si ce este in spectacolul de teatru se joaca montarea de la Wooster Group. „Hamlet“ se intemeiaza deci pe arheologie, pe exercitiul concret de a aduce vestigiile la vedere.
Insa nici un artefact recuperat din istorie si scos la lumina nu vorbeste izolat, in afara imaginatiei. Cine pe cine valorizeaza? Actorul care joaca acum il imita sau il lumineaza pe cel din film? Optam azi pentru jocul lui Richard Burton din 1960 sau al lui Scott Shepherd din 2007-2010? Copia din video isi pierde puterea in fata proximitatii. Chiar si asa, sleind deliberat emotia, prin legile contingentei, prezenta plina a actorilor de pe scena, jocul lor, chiar si in copie, par mult mai reale si mai puternice decât „originalul“ din film. Insa in asemenea hatisuri derulate sincron, care revendica atentia spectatorului, acesta nu stie catre ce sa si-o indrepte mai intâi: spre text, film, actorul din fata sa ori spre atmosfera? In cazul reprezentatiei din România sau din orice alta tara nevorbitoare de engleza, subtitrarea aduce o dimensiune in plus la disconfortul receptarii. Acestuia i se adauga disiparea si fragmentarea zilelor noastre, lipsa punctului unic de focalizare care tine de refuzul artei moderne de a  duce publicul de nas, ratacindu-l deliberat pe mai multe carari. Postmodern, rezultat al deconstructiei la vedere, cu povestea desirata, metaspectacolul „Hamlet“ se pierde printre discursuri si noile media. Dar experimentul se inchide frumos. Câta vreme nu mai putem stoarce nimic nou din arhicunoscuta poveste a nobilului print, ce rost mai are sa pierdem vremea in cautarea sensurilor? „Hamlet“ de la Wooster Group joaca derizoriul cu toata seriozitatea si cu un consum imens de resurse tehnice si de energie a carnii.