Ceea ce m-a impresionat la muzeul temporar gândit de Gioni a fost coerenta discursului, dublata de valoarea exponatelor. Acest copil teribil al curatoriatului artei contemporane, care este Massimiliano Gioni, si-a pornit discursul muzeografic de la un citat al unuia dintre geniile secolului trecut (recunosc, sunt subiectiv), Walter Benjamin: „istoria artei este istoria profetiilor“.
Înarmat cu acest argument, curatorul italian din America a încercat sa disloce din gândirea mondiala acele blocuri de viziune euristica pentru lumea cea noua, aceea care nu este data oricui, pentru a fi vazuta, descoperita si înteleasa. Din acest motiv, muzeul sau este deschis de planse extrase dintr-o carte fabuloasa, „Liber Novus“, a lui Carl Gustav Jung. Celebrele „criptograme“ ale psihoterapeutului elvetian reprezinta, evident, opera unui diletant. Jung nu era artist, dar era bântuit de imaginile „primordiale“ pe care le considera a fi la baza întelegerii existentei umane. Trebuie sa marturisesc faptul ca desenele lui Jung, vazute în pavilionul central din Giardini sunt absolut fascinante si ca nici macar editia de lux a „cartii rosii“, recent publicate la Bucuresti, nu poate sa egaleze frumusetea originalelor vazute la Bienala.
Nu am sa încerc sa descriu, aici, întregul discurs muzeografic al lui Gioni, care trece prin desenele samanului Pirinisau, din Solomon, si continua cu tulburatoarele cosmografii ale lui Guo Fengyi si Emma Kunz, de exemplu. Trebuie spus, însa, ca – mai ales, în Arsenale –, Gioni exploreaza figurativul corpurilor omenesti, aducând laolalta operele unor artisti care ar stârni mânia ortodoxistilor care protesteaza împotriva expozitiei de la Muzeul „Antipa“. De fapt, expozitia imaginata de curatorul italian este una rezervata obsedatilor si obsesiilor. Dar expunerea este realizata inteligent, progresiv, de la formele naturale la cele artificiale, urmând modelul conceptual al cabinetelor de curiozitati. În acest capitol intra si cele 19 lucrari ale lui Stefan Bertalan (alese de Erwin Kessler), care încearca sa descifreze codurile ascunse ale naturii (sau Naturii).
Gioni este constient (spre deosebire de Auriti) de faptul ca obsedanta idee de a strânge laolalta cunoasterea lumii sta la baza unei desarte iluzii. Palatul Enciclopedic nu va fi ridicat niciodata. Dar asta nu trebuie sa ne împiedice sa visam. Dimpotriva, curatorul încearca sa arate, în expunerea sa, ca numai pornind de la asemenea obsesii este posibila forta imaginatiei de a transforma lucrurile. Gioni mentioneaza, în catalogul expozitiei realizate de el, cu operele unor artisti extrem de diversi, aduse din toate colturile lumii, ca ceea ce a realizat el este o celebrare a exceptiilor si a excentricitatilor. Cu alte cuvinte, el nu a încercat sa faca o suma a artei contemporane, ci a preferat sa îi selecteze pe acei artisti pe care i-a considerat fie drept exponenti ai celor mai stranii alegeri, fie drept niste oameni care, prin opera lor, au aratat ce înseamna exceptia. Asadar, muzeul temporar creat de Massimiliano Gioni nu este, cu adevarat, un muzeu, ci, mai degraba, un cabinet de curiozitati. Este citat Joseph Beuys, care a spus ca cel mai somptuos palat este cel din mintea fiecaruia; Gioni observa, doar, ca trebuie sa intram în propriul nostru palat, din propria noastra minte, pentru a locui fiecare dintre încaperi si a putea, apoi, sa aducem la lumina, sa reificam, imaginile vazute în acele camere.
Stefan Bertalan nu este singurul român selectat de Gioni. Mi-a facut placere sa descopar cele sapte lucrari ale Getei Bratescu – o artista care, în opinia mea, ar merita, oricând, un Leu de aur pentru întreaga cariera – datând din anii 1980-1981. De asemenea, am fost surprins sa observ câteva lucrari ale unei tinere artiste, nascute în 1979, în România, la Salonta dar traitoare în SUA: Andra Ursuta.
Dar, cum am zis, nu am sa încerc sa amintesc aici nici macar pe cei mai importanti artitsti selectati (cum sunt Paul McCarthy si Bruce Nauman, de exmplu) si nici pe zecile de artisti mai putin cunoscuti, pentru mine, cel putin (de la Simon Dennz la Helen Marten).
Pavilioanele nationale au constituit, pentru mine cel putin, e deceptie. Sigur, exista si exceptii. Cea mai notabila mi s-a parut a fi expozitia ruseasca, realizata de Vadim Zaharov: Danaë. De asemenea, Grecia propune o expozitie consistenta, de Syrago Tsiara si Stefanos Tsviopoulos. Am remarcat si Indonezia, dedicata energiei cosmice primoridale, care, în sanscrita, se numeste sakti. În rest, de la Egipt si Danemarca, pâna la Ungaria si Israel, mi-a fost greu sa retin vreo idee valida. Mi s-a parut ca, parca, a secat imaginatia – atât a artistilor, cât si a curatorilor.
Probabil, însa, ca unul dintre cele mai dezamagitoare pavilioane a fost cel al Angolei – tocmai pentru ca aceasta tara a luat Leu de aur: într-un mic muzeu venetian, alaturi de tablouri de Francesco Lippi si Piero della Francesca, stateau niste „europaleti“, pe care erau asezate (si puteau fi luate de vizitatori) niste tiparituri cu imagini surprinse în Luanda, cu obiecte aruncate pe strada si care, în felul acesta, intrau într-un alte context cu lumea din jur. Ideea mi s-a parut banala, iar locul ales – complet neinspirat. Si, cu toate acestea, cu atâtea capodopere pe pereti, vizitatorii erau preocupati, mai degraba, sa nu piarda vreunul dintre printurile expozitiei.
Romania a participat, ca si anul trecut, la Bienala de arhitectura, cu doua expozitii. Cea din Giardini a fost curatoriata de Raluca Voinea, proiectul fiind condus de Corina Bucea. Cealalta, de la Institutul Cultural Român, a fost coordonata de Anca Mihulet. Dar, despre participarea oficiala a României, saptamâna viitoare!
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 427