La Iasi, dupa o reteta traditionala si prea stravezie ca s-o mai comentam, ia fiinta o noua revista: „Cronica veche“. „Nu uzurpam prin acest proiect – avertizeaza Nicolae Turtureanu – locul unei publicatii cu acelasi nume, ci doar vrem a demonstra prin simpla comparatie ca, desi se numeste «Cronica veche», aceasta va fi o revista vie, dinamica, mult mai aproape de viata spirituala ieseana si de orizontul de asteptare al cititorului de azi.“ Proiectul apartine câtorva fosti redactori si colaboratori ai revistei „Cronica“ aparuta acum 45 de ani, pe 12 februarie 1966 si, desi „nu uzurpam locul unei publicatii cu acelasi nume“, cum spune noul redactor-sef, e limpede ca noua revista este, între altele, rodul unor „razboaie“ locale între gruparile ce se îngroapa reciproc si macina, în general, viata noastra literara.
Pe de alta parte, mi se pare ca Nicolae Turtureanu se grabeste sa declare, prezumtios, ca „va fi o revista vie, dinamica, mult mai aproape de viata spirituala ieseana“ etc.: era mai bine sa mai astepte o leaca si sa lase demonstratia sa-si faca efectul si faptele sa vorbeasca de la sine, iar cititorul sa traga singur concluziile asupra competitiei (concurentei?) ce va sa fie. În orice caz, e de sperat ca ideea reînfiintarii unei reviste care are sau îsi revendica etatea de 45 de ani, vârsta unei frumoase maturitati, sa-i calauzeasca asa cum se cuvine în vederea atingerii scopului si obtinerii roadelor anuntate.
Primele doua numere din „Cronica veche“ vin cu un set bogat de amintiri despre viata redactionala dinainte de 1989, colorate inevitabil de nostalgii de tot felul, de la cele împacate ori amuzate în raport cu trecutul, pâna la unele revendicative si chiar eroice în lupta cu acest trecut „odios“: au si amintirile temperamentul si orgoliul celor ce-si amintesc. Cum bine zice Mircea Radu Iacoban, „N-as zice ca ne prea iubim între noi; cum spuneam, revista a avut mai multe vârste si, probabil, fiecare crede ca aceea pe care a slujit-o reprezinta mai fidel spiritul «Cronicii» iesene…“. Sa fie într-un ceas bun.
În numarul 2 din noua „Cronica veche“, Lucia Negoita publica un „interviu liber“ cu Mircea Dinescu, interviu luat la Casa Scriitorilor din Bucuresti, în 4 martie 2011. Poetul atinge si el chestiunea „vârstelor“ si a tineretii celor vechi: „Iata ca si la 60 de ani sunt un tânar scriitor. Îmi amintesc ca si Nichita Stanescu era considerat de multi, înainte de a împlini 50 de ani, «poetul tinerei generatii»… Am fost multa vreme… tânar. Sunt oameni care au vocatia de a fi batrâni de tineri. Am cunoscut oameni care, la 25 de ani, erau niste mosneguti ca structura si viziune asupra lumii. Dupa cum am cunoscut batrâni foarte tineri.“ Cum faci sa ramâi tânar si sa nu îmbatrânesti prea urât? „Stii care e povestea? Îmbatrânesti din tot soiul de motive: ca te conformezi si vrei sa te integrezi într-o lume… ca porti dupa tine ranchiune si veninul pe care, inevitabil, le acumulezi într-o viata. Ori eu m-am ferit de astea. Ura te îmbatrâneste si te striveste… Vârsta e o prejudecata, pâna la urma. Ambalajul se schimba. Sigur ca nu mai sunt adolescentul din anii de scoala, de la Slobozia. Pe de alta parte, adolescentul din mine nu moare niciodata. Sunt un adolescent ceva mai sifonat, mai umflatel. Eu vreau sa ma bucur, înca, de tot ce se întâmpla în jurul meu. Am avut sansa de a trai în lumea comunista. Am acum sansa sa traiesc si în capitalism. Daca o sa prind în timpul vietii si Apocalipsa, ma simt un om împlinit. Mai mult ce sa vrei de la viata?“ A ramas autorul lansarii „Femeilor din secolul trecut“ poetul admirabil si de neuitat al acelui secol? Aceasta-i întrebarea. Restul tine de puterea de adaptare a nonconformistului la cerintele vremii, fie ea comunista, capitalista sau… apocaliptica. Cu o mare inteligenta si admirabila pofta de viata, Mircea Dinescu s-a acomodat tinereste noii lumi capitaliste. Despre recenta lansare a volumului sau de poezie „Femeile din secolul trecut“ spune: „Sunt poezii de amor scrise la batrânete, în vers clasic si nonconformist. Am cântat pe la lansarile mele cu mare succes. La Arad, într-un mall, am vândut vreo 600 de exemplare si la Suceava am dat un spectacol. În trei luni, am vândut vreo 10 000 de carti. Ba, a luat-o razna Dinescu, zic unii. Unde mai pui ca am combinat totul cu vinul. Stii, eu sunt producator de vinuri, de pe malul Dunarii, de la Cetate. Dau autografe pe sticlele cu vin. Pot sa ma laud ca am trait în doua secole. I-am spus eu unui tânar poet ca asta e avantajul meu…“ În ce-l priveste, „eu traiesc din publicistica, scriu pamflete, ma duc la televizor. Multi nu mai stiu ca scriu versuri, ma stiu de acolo. Trebuie sa încerci, sa spargi ziduri, ca doar nu scrii pentru critici si prieteni. Poezia se naste azi parca gata obosita. Eu cred în mesajul poeziei. Daca n-ai mesaj, îl lasi indiferent pe cel de lânga tine. Destui se învârt în jurul cozii. Ei cred ca au reinventat poezia. E greu sa mai sochezi, ca altadata avangardistii. Cine e talentat cu adevarat va razbi. Dumnezeu cu mila.“ Admirabila este redescoperirea mesajului, credinta veche în „mesajul poeziei“ fara de care „îl lasi indiferent pe cel de lânga tine“, cum spune poetul. Mesajul în poezie e, însa, în ochii multora, cuvântul ce exprima o notiune rau famata, compromisa de instrumentalizarea ei în estetica decedatului realism socialist. Nu mesajul în sine era de vina, ci comandarea si utilizarea lui politica drept masurator al valorii artistice. Si e admirabil ca poetul sfidarii „mesajului“ prin gratuitatile sublime din „Invocatie nimanui“ pledeaza acum pentru mesajul poeziei receptat si receptionat cum se cuvine de catre destinatarul lui, simplul cititor, prietenul sau criticul literar. Daca poezie fara mesaj, fie si unul pentru cititorii din alt veac si din alta lume, nu exista, nici reciproca nu-i mai putin adevarata: mesajul fara poezie cade iremediabil cu timpul într-o groapa plina cu maculatura. Despre „Femeile din secolul trecut“ câtiva cronicari au scris cu o asprime neobisnuita, ca si cum ar ilustra declinul unui poet. În opinia unuia dintre acesti cronicari dezamagiti, „Din spectacolul poeziei lui Mircea Dinescu poezia s-a cam dus, iar spectacolul s-a «externalizat», s-a transformat mediatic si s-a îngrosat ca show“. Din aceasta perspectiva privind lucrurile s-ar putea spune ca lansarile despre care vorbeste poetul reprezinta spectacole, show-uri de mare succes. Nu pare sa fie acesta si succesul poeziei. Vinul, e adevarat, facea figuratie si în capodopera stralucitului sau debut îndepartat: „Sunt tânar, Doamna, vinul ma stie pe de rost / si ochiul sclav îmi cara fecioarele prin sânge, / cum as putea întoarce copilul care am fost / când carnea-mi înfloreste si doar uitarea plânge …“ Dar în „Femeile din secolul trecut“ nu-i, dupa opinia câtorva cronicari de azi, „vinul“ vechi din celebra „Invocatie nimanui“ a tineretii îmbatate de lirism, ci unul nou, un vin, poeticeste, „trezit“ din betie. Încolo, interviul admirabil din „Cronica veche“ e plin de informatii utile pentru biografii, criticii poetului si istoria literaturii. Cu privire la afinitatile elective si la influentele exercitate asupra poetului, Mircea Dinescu tine sa se stie: „Am fost influentat la început de Labis, de Esenin, de Rimbaud si Baudelaire, tradus genial de Arghezi si de Philippide. E acolo «gheara leului» arghezian, Philippide venea si el cu acel cult al armoniei versului, cu finetea celui înnobilat de cultura. Parafrazându-l pe Valéry, eram «un berbec care se hranea cu lei». Eu n-am izbucnit întâmplator, asa, ca sa ma bata soarele si eu sa fabric automat clorofila. Mai zic unii: «Dinescu e analfabet», nu e chiar asa, am citit mii de pagini atunci. I-am citit pe Gogol si pe Caragiale cu daruire. Spiritul poeziei mele de azi nu vine de la un poet, ci de la Caragiale. El e, dupa mine, cel mai mare scriitor român.“ Cum de n-ar fi asa? Cei mai importanti ironici, nonconformisti si satirici se trag din mantaua lui Caragiale. O manta cam zdrentuita de atâta purtat.