Vintage comunist

„Uteciştii de azi, refegiştii de mâine“, presimţea cândva un banc politic. Azi lucrurile nu mai sunt atât de clare. Dacă îndată după ’89 emblemele trecutului interbelic erau la mare căutare, în ultimii ani vedem o mişcare regresivă de recuperare a memoriei anilor comunismului local: în presa audiovizuală şi scrisă, în expoziţii şi spectacole, de edituri şi muzee, instituţii, ONG-uri, firme de publicitate şi persoane. Vorbim deja despre o tendinţă. O literatură subiectivă a evocărilor şterge, ici, colo, praful anilor ’90 de pe însemnele de şoimi ai patriei, pionieri şi utecişti, de pe cravate roşii, trese, cărţi, viniluri şi instantanee cu prima zi de şcoală. „Dosare“ şi „pagini“ în cotidienele de tiraj reproduc senzaţionalist imagini şi drame din epocă. Vechi filme, documentare, programe, scenete umoristice, momente politice filmate şi cântece propagandistice sau patriotice ca Macarale râd în soare fac reţetă de peste un deceniu pe la televiziuni, dar şi pe reţelele de sharing şi socializare. Regizori ai Noului Val din filmul românesc aleg subiecte „comuniste“, exemplul ilustru fiind Cristian Mungiu, lansat şi laureat cu filme ca Occident, 432 şi Amintiri din Epoca de Aur (în Occident leitmotiv e cântecul pionieresc Noi în anul 2000: introdus cu o inspiraţie de moment, a devenit pe loc hitul filmului). Concerte ample, ca Salut voios de pionier al Corului de Copii Radio, apasă butonul cathartic, iar expoziţii cu fotografii, tăieturi din ziare sau obiecte (casnice şi cotidiene sau cu mesaj ideologic) sunt amenajate frecvent de galerii şi muzee – uneori interactiv şi cu follow-up, invitându-i pe vizitatori să vină ei înşişi cu „exponate“. Diverse website-uri şi forumuri colportează ilustrate şi fotografii la mare preţ, pentru ca altele să se dedice exclusiv genului. Produse şi reclame oldies sau „cu iz de“ dau o pâine de mâncat copywriter-ilor din publicitate (şi o ciocolată cu rom, care, iată, e mai bună veche). Înfloreşte piaţa „antichităţilor“ comuniste şi a bookiniştilor, cartofililor, filumeniştilor ş.c.l. şi duduie party-urile tematice, cu icoane cheguevariene, dar şi multe cravate, insigne, salopete şi băşti băştinaşe, adesea în fabrici şi hale industriale ruinate. Nimic mai simplist – şi mai fioros! – decât să vedem aceste manifestări ca „nostalgice“. Şi fals, pentru că avansează cel mai adesea, şi de fapt tot mai mult, dinspre o nouă generaţie. Ar trebui ea „educată“ şi „informată“ despre „ce s-a întâmplat“? Recuperarea memoriei colective, în forme variate şi spontane, e parte esenţială a procesului firesc de vindecare a trecutului (deja mult întârziat şi obstrucţionat la români, faţă de alte ţări ex-comuniste). În literatura de psihotraumatologie şi rezilienţă (fie în cheia teoriilor culturale, fie axată clinic) se recomandă organizarea de expoziţii şi evenimente publice care să pună în scenă, şi în context, ca într-o sociodramă, simbolurile şi episoadele trecutului. Să vedem, deci, în aceste manifestări un efort de repetare spre reparare a traumelor trecutului – acum în condiţii complet diferite, favorabile. Reparaţii pentru care s-a prezis că va fi necesar să treacă mai întâi o vreme, un interval istoric; ceea ce nu s-a prevăzut, probabil, a fost că în acest interval va creşte o generaţie nouă, iar reparaţiile vor fi în primul rând intergeneraţionale (aşa cum sunt, inexorabil, şi traumele istorice).