Neobositul Iordan Datcu, registratorul general al folcloristicii româneşti, ne oferã, generos, un nou volum de cronici, articole, prefeţe şi câteva texte inedite, adunate în Etnologi basarabeni, nord-bucovineni şi transnistreni (RCR Editorial, 2014), mãrturisind o preocupare constantã pentru studiile şi studioşii din afara graniţelor actuale ale României, marcând astfel spaţiul cultural, istoric, lingvistic, spiritual românesc în aproape integralitatea sa.
Dacã în ediţia din 1979 a Dicţionarului folcloriştilor (1979) cu greu îşi va fi fãcut loc un nume sau o referinţã la folcloristica/ etnologia românilor „de dincolo” (o excepţie, Petre V. Ştefãnucã, scãpat de ochii vigilenţi ai cenzurii comuniste din acei ani, spre mirarea chiar a editorului), în ediţiile ulterioare, semnificativ revizuite şi îmbogãţite (1998, 3 vol., 2006, ediţia a III-a, revãzutã şi mult adãugit”), numãrul articolelor despre folclorişti, etnografi, etnomuzicologi, etnologi din acele spaţii a crescut exponenţial. Istoria, care întotdeauna complicã lucrurile, a fãcut ca unii dintre ei sã se fi nãscut în Basarabia sau în Bucovina, dar sã fi trãit, cel puţin o parte a vieţii, şi sã fi murit în România, alţii – nãscuţi dupã Rãzboi – sã fi rãmas fideli spaţiului respectiv, în fine – cazul cel mai dramatic fiind al celor nãscuţi în România Mare, dar care au sfârşit în lagãre de concentrare pe întinsul „Marii Uniuni Sovietice”. De unul dintre aceştia Iordan Datcu s-a ocupat stãruitor, i-a publicat opera, i-a recuperat o parte din contribuţii (chiar în acest volum, pp. 243-249, remarcãm câteva „pagini necunoscute” din scrierile etnologului basarabean, apãrute în revista Satul, în anii 1931-1932), mai sus amintitul Petre V. Ştefãnucã, „un martir basarabean”, „mort la 35 de ani, într-o colonie de deţinuţi politici din R. A. Tãtarã” (p. 131).
Detalii semnificative despre acesta şi despre „etnografia Basarabiei şi Bucovinei” în Cronologie selectivã (pp. 224-238 din acest volum), începând cu anul 1673, „se naşte, la Iaşi, D. Cantemir” şi terminând cu 2011, „Gheorghe V. Madan. Scrieri… vol. I-II, Chişinãu”. Sigur cã „geometria variabilã” a graniţelor României, ca şi a tuturor statelor lumii, de la începutul epocii moderne pânã astãzi – vezi, nu mai departe decât zilele acestea, „transferul” Crimeei din componenţa statului ucrainean şi alipirea acesteia la Federaţia Rusã, noile „republici populare” din estul Ucrainei etc. –, ca şi „vicisitudinile istoriei” fac ca oamenii sã-şi schimbe locul şi locurile, sã-şi modifice structura populaţiei pânã la completa bulversare a noţiunii de „etnic”, „naţional”, „statal” etc. E de înţeles de ce Adrian Fochi, Paul Petrescu, Lucia Cireş, nume de referinţã în folcloristica/ etnografia româneascã, intrã în „cronologia” mai sus amintitã – sunt toţi nãscuţi în zonele avute în atenţie de autor. La fel, culegãtori şi comentatori de folclor precum George Muntean, Stelian Cârstean, pr. Nicolae Cojocaru, toţi cu acte de identitate de România, au cules din Bilca, Vicovu de Jos, Pârteştii de Sus, localitãţi de graniţã, unele sfârtecate de sabia nemiloasã a rãzboiului în douã jumãtãţi, una aici, alta dincolo. E de mirare, totuşi, de ce în merituoasa Cronologie nu a intrat şi Constantin Eretescu, nãscut el însuşi în Basarabia de atunci (1937), la Cetatea Albã, „azi în Ucraina”, cum noteazã, scrupulos, autorul în studiul de relativ mari dimensiuni Constantin Eretescu – prozator şi antropolog (pp. 203-211, apãrut iniţial în publicaţia Pro Saeculum, Focşani, 2012; menţionez, în treacãt, cã exclusivista revistã vrânceanã mi-a scos din paginã un articol omagial despre Datcu la 80 de ani, pe motivul, stupid, cã am mai scris despre cel sãrbãtorit la vremea respectivã şi în altã publicaţie!).
Pe durata a circa 20 de ani, Iordan Datcu a publicat, „ca românul, imparţial”, în reviste din tot arealul românesc, Steaua, Revista de Etnografie şi Folclor, Literatorul, Limbã şi literaturã, Vieaţa nouã, Basarabia, Anuarul Arhivei de Folclor, Datini, Revista de etnologie (Chişinãu), România literarã, Rãstimp, Luceafãrul, Litere, unele „rãposate”, altele care-şi vor fi schimbat între timp profilul, aşa încât adunarea într-un volum a acestor contribuţii de istorie a folcloristicii din teritoriile locuite de români din afara graniţelor de Est-Nord-Est de astãzi ale ţãrii este mai mult decât oportunã. Domnul Iordan Datcu îşi construieşte cu consecvenţã monumentul sãu şi al etnologiei româneşti.
O notã criticã, mai degrabã o cârtire de cititor profesionist, priveşte absenţa unui indice de nume la acest volum plin de informaţii utile, altminteri. Indice de nume care nu lipseşte primei pãrţi din Jurnal 1981-1989, Editura RCR Editorial, 2014.
Deschid, urmând pilda unui mare critic şi istoric literar, cãruia i-am oferit, prin anii optzeci ai secolului trecut, o carte a mea, apãrutã la Editura Minerva (redactor de carte fiind nimeni altul decât Iordan Datcu, care noteazã, în Jurnal, „Februarie 1986: N. C. mã firitiseşte pe cartea sa Lectura textului folcloric, al cãrei redactor am fost…”), la Indicele de nume, la litera „C”, cãutându-mã (cum fãcuse şi ilustrul critic, cu circa 30 de ani în urmã). Constat, cu plãcere, cã exist (6 citãri), evident cu mult mai puţine decât cele ale lui Ceauşescu, Nicolae (44), Ceauşescu, Elena (24) şi Ceauşeştii (16), total 84! Infinit mai multe decât cele cumulate de nume celebre de contemporani – Cãlinescu, G – 19, Chiţimia I. C. – 11, Cioculescu Şerban – 14! Ce sã însemne aceastã tenace notare, într-un jurnal intim, a numelor celor doi? Întâi, o stare de fapt, o atestare a lozincii cã „partidu’ e (era)-n toate”, mai cu seamã în edituri, în presã, dar şi în sistemul de învãţãmânt, în cercetare, înrolate toate în procesul de „formare a omului nou, constructor conştient al societãţii socialiste multilateral dezvoltate”, cu toate constrângerile, obligaţiile asumate, lipsurilor materiale, vicisitudinile morale etc.. etc. În al doilea rând, neputinţa de a face ceva, frica, teroarea, deznãdejdea fiind dominante: „25 aprilie 1985. Mai multe brigãzi controleazã în edituri, în uniuni de creaţie, nu problemele profesionale, ci modul cum au loc adunãrile de partid, informãrile politice, discuţiile individuale cu membrii de partid, în genere propaganda” (p. 138). Mãrturisirea, pe ascuns, fãcutã foii albe de hârtie, rãmânea o modalitate minorã, e drept, de refugiu şi de opoziţie.
Jurnalul lui Iordan Datcu este un document autentic de viaţã din România ultimului deceniu al dictaturii comuniste. Mai interesat de exactitatea notaţiei (Datcu transcrie poemele incriminate ale Anei Blandiana, de exemplu, deşi aceasta putea fi taxatã ca un act duşmãnos), decât de scrisul frumos, autorul lasã o mãrturie credibilã despre un deceniu apãsãtor din istora recentã a României. Cartea ar merita un comentariu mai amplu. Mã mulţumesc sã o semnalez, doar, aici.