Viitor de aur…

În primul său „rond de zi“ din noul an (Contemporanul. Ideea europeană, ianuarie 2015), dl Gelu Negrea se freacă la ochi întrebându-se în felul unui personaj al lui Marin Preda: „Domnule, în ce fel de ţară trăim?“. Trăim bine într-o ţară care se preface vertiginos de la o zi la alta, fără a ne lăsa să băgăm de seamă!

Cel mai frumos, deşi trist, răspuns la interogaţia cardinală de mai sus l-am auzit deunăzi la televizor din gura unei pensionare, o bătrână profesoară din comuna Pleşcoi, judeţul Buzău: „Domnule, zicea bătrâna, eu toată viaţa mea am predat elevilor din sat, ca şi tatăl meu, istoria românilor. N-aş mai cuteza să le predau copiilor de români istoria urâtă şi murdară care se face azi în ţara noastră!“. La rândul lui, un mare actor de la Cluj, Dorel Vişan, completa, explicându-le, spusele bătrânei profesoare cu o observaţie profundă, ce-l confirma, din păcate, pe vicleanul politruc răspopit, „profetul“ care ne prevenea încă din anul ’90 că nu ne vom reveni în fire decât peste vreo două decenii de la evenimentele din decembrie 1989: „Regimului comunist – spunea marele actor – i-au trebuit aproape 50 de ani ca să construiască «omul nou», pe care n-a mai apucat să-l termine şi să-l desăvârşească. Într-un sfert de secol de libertate fără ţărmuri noi am izbutit să-l prăbuşim pe «omul nou» şi mai rău decât acolo unde îl lăsase comunismul. Ne vor trebui cel puţin alţi 25 de ani ca să-l readucem pe «omul nou» măcar la nivelul lui din ’89. Iar după aceea o vom lua din nou de la capăt“. Iată „în ce fel de ţară trăim“ şi cum vor fi trăite vremurile ce vin, în absenţa celor care au mai apucat să trăiască şi azi: „Viitor de aur ţara noastră are/ şi-i doresc prin seculi a ei înălţare…“.

Dl Gelu Negrea, exeget eminent al lui Caragiale şi – într-o carte ignorată pentru că neînţeleasă (Cine eşti dumneata, domnule Moromete?, 2003, Editura Muzeul Literaturii române) – „detectiv“ sagace al caragialismului din opera lui Marin Preda, face în „rondul de zi“ de la care am pornit o paralelă (comparaţie) între scriitori şi traducători pe piaţa capitalistă a muncii intelectuale din zilele noastre. Află că „traducătorii români au preţul cel mai mic din Europa: tarifele se situează undeva la 2 euro pe pagină“, în timp ce „media europeană e de 12 euro, însă onorariile depăşesc, în unele ţări occidentale, chiar 20 de euro pe pagina tradusă“. Comparaţia cu şansa traducătorului îl face să deplângă „situaţiunea scriitorului român“ care nici vorbă să acceadă măcar la cei 2 euro pe pagină, ci „trebuie să se mulţumească, în chip de aşa-zise drepturi de autor, cu 15-20 exemplare din cartea la care a trudit poate câţiva ani. Nu mai amintesc – adaugă Gelu Negrea, redactor la o editură prestigioasă – despre situaţiile deloc puţine la număr în care nenorocitul de autor trebuie să-şi inventeze, din pământ, din iarbă verde, un sponsor generos sau să scoată din propriul buzunar banii pe care editurile îi pretind pentru a-i publica chinuita carte“. E şi această „situaţiune“ o emblemă elocventă a culturii din „felul“ de ţară în care trăim. „Mărturisesc că, în primă instanţă – continuă dl Negrea – am fost indignat până la revoltă de flagranta, scandaloasa nedreptate făcută scriitorilor. De acord, şi traducerea este o muncă – dintre cele mai onorabile, chiar –, dar de aici până la scrierea unei cărţi mai e drum lung. Talentul autorului de literatură şi al traducătorului sunt, fiecare, de altă factură. Şi, să am pardon de impresie, cam de altă calitate. Diferenţa este că doar unul dintre ei creează; celălalt recreează, numai. E pe aproape, dar nu-i acelaşi lucru. Şi atunci de ce activitatea unuia este preţuită (teoretic), dar nerăsplătită (practic) şi viceversa? De ce, adică, editorul român remunerează (aşa meschin cum o face!) efortul traducătorului, dar nu dă doi bani (la figurat, însă mai cu seamă la propriu!) pe travaliul creator al scriitorului?“. Spirit pragmatic, cum ar trebui să fim cu toţii într-o aşa-numită „economie de piaţă“, dl Gelu Negrea comite însă în judecata de mai înainte o discriminare nedreaptă şi prin care, prevăd, îşi va ridica traducătorii în cap! Lasă că o nedreptate nu se repară cu altă nedreptate. Fără însă a intra într-o discuţie oţioasă, nu văd diferenţa dintre cele două profesiuni (vocaţii!) în natura talentului sau a facultăţii creatoare. Las la o parte şi jocul de cuvinte frecvent uzitat dintre „traducător“ şi „trădător“. Autenticul traducător este un scriitor adevărat ca oricare altul: nu tocmai rar, traducătorul e chiar mai bun decât scriitorul tradus, iar „copia“ e superioară originalului! Marii scriitori sunt şi mari traducători (Blaga, Goga şi Doinaş, în secolul XX, Coşbuc mai înainte şi destui alţii în epoca modernă). Arghezi traducându-l pe Krîlov este un exemplu paradigmatic. După ce vânduse cireşe în faţa Mărţişorului ca să se pună bine cu vecinul de la răsărit, autorul Cuvintelor potrivite s-a apucat să-l traducă, el însuşi fabulist, pe fabulistul Krîlov. O făcuse cu atâta talent (!) şi vocaţie creatoare (!), încât o delegaţie de scriitori sovietici ai vremii i-a mărturisit poetului român că „traducerea“ sa i-a pus în situaţia de a avea pentru prima oară revelaţia marelui poet rus: nu mai rămăsese decât ca versiunea românească a lui Krîlov să fie re-tradusă în ruseşte pentru ca toţi cititorii din marea ţară a socialismului victorios să se poată mândri cu încă o glorie dăruită de patria lor literaturii universale. Graţie lui Tudor Arghezi…

Nu înseamnă că în pragmatismul său dl Gelu Negrea n-are dreptate: editorul român e un „jucător“ pe piaţa capitalistă şi, ca atare, caută profitul de care vorbea Marx. Un manuscris al scriitorului român nu e o investiţie atât de sigură ori probabilă ca o scriere trecută prin proba traducerii, o „marfă“ care a trecut examenul unei pieţe, cum arată dl Gelu Negrea. În privinţa negustoriei cu cartea autohtonă, spune cu just temei domnia sa, „considerentele de genul cultivării marilor valori ale literaturii naţionale, promovarea culturii scrise etc. intră periferic în ecuaţia editării cărţilor care trebuie să rămână, pentru a subzista, o aducătoare de profit în primul rând“. Ce rezultă de aici? – se întreabă criticul, istoricul literar, exegetul şi redactorul Gelu Negrea: „E timpul ca scriitorii să coboare cu picioarele pe pământ“, „să abandoneze filozofia posmagilor muieţi de altcineva şi să treacă, asemenea traducătorilor, la fapte de natură să schimbe raportul de forţe în relaţia cu editurile. Dacă ei n-o vor face, nimeni n-o va face în locul lor. Uniunea Scriitorilor în niciun caz. Pentru ea, colectarea timbrului literar în proporţie cât mai ridicată reprezintă imperativul maxim pe care şi-l propune. E un lucru necesar, nu şi suficient“. Prin urmare, conchide cu maximă justeţe dl Gelu Negrea, „scriitorii trebuie să redescopere cât mai degrabă sintagma «solidaritate de breaslă», altfel sunt pierduţi“. Câtă „solidaritate de breaslă“ au chiar în aceste zile scriitorii se vede cu prisosinţă din paginile marilor reviste, inclusiv ale Contemporanului ori României literare, unde plouă cu note, notiţe şi amintiri ameninţătoare din vremea comunismului nesfârşit şi din prezentul atât de bogat în realizări literare. În plus, nu s-au stins ecourile disputei incendiare din jurul premiului ce tulbură liniştea stelară a poetului naţional. Prin urmare, vorba dlui Negrea, „scriitorii trebuie să redescopere cât mai degrabă sintagma «solidaritate de breaslă», altfel sunt pierduţi“…

Erată

În articolul La poalele statuii… de C. Stănescu (Cultura, nr. 5, 12 februarie a.c.), în fraza „Nicolae Malaxa, născut la Huşi în 1884, unul din vârfurile camarilei lui Carol al II-lea, dar şi ctitorul uriaşului imperiu industrial interbelic pus la pământ după eliberarea din 1944”, în loc de 1944 se va citi 1989.