Spuneam, saptamâna trecuta, ca, pentru mine, cel putin, cea mai surprinzatoare parte a expunerii este cea dedicata omului. Probabil ca miile de copii, de toate vârstele, care au luat în stapânire spatiul muzeal de la „Antipa“, în ultimele saptamâni, m-ar contrazice. Pentru ei, foarte probabil, dioramele si ecranele monitoarelor, înfatisând animale din fauna nationala sau exotica, sunt mult mai interesante. Desigur, este firesc sa fie asa, pentru orice tânar din întreaga lume. Ar fi de neconceput ca, astazi, sa mai fie proiectat un muzeu de stiinte ale naturii, fara a se face apel la tehnologiile contemporane si este absolut normal ca cei pentru care ciberspatiul constituie o realitate la fel de palpabila precum mediul fizic sa nu mai fie atrasi de exponate aflate sub standardele pe care ei le doresc. Totusi, dincolo de mirajul tehnic, expunerea actuala ridica niste întrebari mult mai profunde. Astfel, o parte din sala dedicata omului înfatiseaza reconstituiri ale unor medii antropogene. Este vorba despre reprezentanti ai unor populatii mai mult sau mai putin contemporane perioadei în care a trait Antipa însusi, dar care îsi duceau existenta în conditiile unor culturi traditionale: aborigeni australieni, papuasi, reprezentanti ai unor diverse triburi africane (inclusiv, pigmei) si asiatice, amerindieni, laponi etc.. Nu lipsesc celebrele capete zanza (trofeele umane de razboi ale tribului amazonian jivaro). În mod evident, aceasta sectiune se refera la o alta stiinta decât cea a biologiei animale si vegetale, si anume, la antropologie. De altfel, ultimul segment expozitional este dedicat anatomiei umane si impactului omului asupra biosferei.
Problema vitrinelor de etnografie „exotica“ este una spinoasa în muzeologia contemporana si ea este, într-un fel, legata de problema descrierii vietii sexuale a furnicilor, în muzeul american amintit la începutul acestui articol.
Pentru Grigore Antipa si contemporanii sai, universul uman se împartea, în mod limpede, în lumea civilizata si triburile de „salbatici“, înca, neadosate culturii occidentale sau aflate în prea putin contact cu aceasta. Papuasii, pigmeii si puzderia (pe atunci) de triburi amazoniene, mult prea putin cunoscute, erau exemple de oameni considerati a se afla la limita dintre om si animal. Trebuie sa întelegem ca, acum un secol si ceva, imperiile coloniale erau, înca, intacte (pâna si Germania avea, înca, pâna la sfârsitul Primului Razboi Mondial, colonii), iar teoria darwinista a evolutiei speciilor, desi era acceptata în mediile academice si, în general, cultivate, din întreaga Europa si din America, avea putini adepti printre oamenii cu o educatie mai sumara. Asezarea salbaticilor alaturi de maimute parea a fi mai logica decât alaturarea lor de oamenii „civilizati“ (chiar daca acestia nu era crestini, ci erau purtatori ai altor religii monoteiste sau politeiste). Un lucru este cert: conceptul de „corectitudine politica? nu era inventat si însasi etnografia se afla, înca, în faza decantarilor înspre încetatenirea sa drept stiinta, alaturi de celelalte stiinte dedicate omului. Interesant este de observat ca, în vreme ce Alexandru Tzigara – Samurcas gasea potrivit sa considere muzeul de etnografie româneasca pe care îl initia, în 1906, drept unul de „arta nationala“ (pentru ca adapostea obiecte ce defineau creatia specifica etniei românesti), si concomitent, aproape, cu organizarea de muzee etnografice nationale în mai toate statele de la est de Rin (tocmai în perioada în care se pregatea dezintegrarea ultimelor state multinationale europene si se afirma, cu putere, identitatea nationala a comunitatilor etnice atât de putin cunoscute în Vestul Europei, încât abia tratativele de pace din 1919 – 1920 le-au scos la iveala în fata opiniei publice occidentale), pentru grupurile etnice aflate, înca, sub stapânire straina, pe celelalte continente, sau pentru cele care aveau contacte sporadice cu administratiile publice nationale sau coloniale, cercetarea etnografica fiind abia la început, primele descrieri ale acestora veneau, mai degraba, dinspre naturalisti, decât de la antropologi, asa încât, daca, pentru noi, azi, disciplinele sunt clar delimitate, pentru contemporanii lui Antipa, aborigenii australieni erau, mai degraba, parte a mediului ambiant din Australia, decât a natiunii australiene. Nu am ales la întâmplare acest exemplu. Abia în urma cu aproape doua decenii, în Australia a fost abolita legislatia care instituia rezervatii naturale pentru zonele locuite de aborigeni, acestia fiind ocrotiti asemenea speciilor animale si vegetale aflate pe cale de disparitie.
Pentru muzeografii din statele europene si din America de Nord, problema expunerii resturilor umane (mumii, trofee de razboi umane, oase înhumate sau incinerate etc.) provenind de la populatii locuind în fostele teritorii colonizate nu a existat, pâna foarte recent. Ea a aparut tocmai în contextul în care mai multi muzeografi din fostele colonii au solicitat ca resturile umane provenind din tarile lor, si care erau expuse în muzee occidentale, sa fie returnate în statele de provenienta, cel mai adesea, nu pentru a fi, de asemenea, expuse în muzee, ci pentru a fi înhumate. Masura a fost repede pusa în practica, mai ales, de muzeele americane, tocmai ca urmare a imensei presiuni morale, exercitate de adeptii aplicarii regulilor de „corectitudine politica?. Evident, obiectele provenind de la acelasi populatii aflate în discutie, nu au avut aceeasi soarta, ele continuând sa fie expuse în mai toate marile muzee de profil ale lumii. Totusi, în mai toate cazurile, este vorba despre muzee de arta sau de etnografie comparata ori de muzee de antropologie. Expunerea unor asemenea obiecte în muzee de stiinte ale naturii reprezinta o problema delicata, care ar necesita, din punctul meu de vedere, anumite explicatii, în mult mai mare masura decât explicatiile pe care au fost nevoiti sa le dea muzeografii americani, privind comportamentul moral al adultilor influentati de cunoasterea „obiceiurilor“ sexuale ale furnicilor. De fapt, este vorba despre patrimoniul unui muzeu, asa cum am mai spus, universal, alcatuit potrivit principiilor care guvernau muzeologia de acum mai bine de un secol. Muzeografii bucuresteni nu s-au îndurat sa înlature din expunere câteva din obiectele care au atras atâtea generatii de vizitatori si care, fara îndoiala, vor continua sa îi atraga si pe cei care calca, acum, pragul Muzeului „Antipa“. Poate ca tocmai acest fapt va genera o discutie, în, înca, somnolenta comunitate a intelighentiei autohtone, ceva mai preocupata de programele media de scandal, decât de problemele culturii nationale. Cel putin, aparent…
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 351