Sari la conținut

Vernisajul gândirii

Autor: Sergiu Ciocârlan
Apărut în nr. 496

Ciprian Voicilă, Sfinţii de lângă noi, Editura Areopag, Bucureşti, 2014

 

Cartea sociologului Ciprian Voicilă, Sfinţii de lângă noi, are o deschidere favorabilă către biografii, ceea ce îl stimulează pe cititorul care, vrând să testeze volumul, deschide din întâmplare, de pildă, la paginile 88-89, acolo unde este decupat portretul unui fost deţinut politic, Octavian Anastasescu, din Ploieşti, ce a stat un timp la Târgu Ocna în preajma lui Valeriu Gafencu, cel supranumit, de Nicolae Steinhardt, Sfântul închisorilor.
Primele două capitole (Sfinţii de lângă noi şi Oameni admirabili) reprezintă două treimi din carte, iar ultimul capitol, intitulat O lume pe dos, care este eseistică propriu-zisă, descoperă raportul cantitativ şi topic (eseurile apar la urmă, fiindcă biografia, povestea suscită cu mult mai mult interesul). În ultimii ani, memorialistica a prevalat, cei pasionaţi în mod obişnuit de literatură şi-au etalat preferinţele pentru istoriile aproape neverosimile ale celor care au suferit detenţia comunistă. Cărţi ca a lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Piteşti, a lui Dumitru Bacu, Jurnalul fericirii, a lui N. Steinhardt, Întoarcerea la Hristos, a lui Ioan Ianolide, Doamne, strigat-am, a Aspaziei Oţel-Petrescu, Mărturisiri din mlaştina disperării, a lui Dumitru Bordeianu (şi altele asemenea acestora) au fascinat în acelaşi mod în care o fac ficţiunile de certă valoare. Dorinţa de a evada într-un univers distinct este temeinic satisfăcută de lectura acestor volume, dintre care unele chiar întrunesc condiţiile estetice ale unei literaturi valoroase. În acest sens, colecţia de portrete realizate în Sfinţii de lângă noi reprezintă texte de o calitate artistică incontestabilă. Eroii acestei cărţi  sunt oameni şi Sfinţi, adică Sfinţi care au fost oameni ce au stat nu demult lângă noi, şi oameni care sunt lângă noi, având „un caracter atipic”, „un ideal clar”, ţintind spre sfinţenie fără răgaz, chiar dacă nimic în jurul lor nu pare propice acestei mişcări pe verticală. Părintele Justin Pârvu, marele duhovnic de la mănăstirea Petru Vodă, este surprins într-un text epistolar (scrisoare adresată cititorului) de o rară sensibilitate. Întâlnirea cu un astfel de Sfânt (pe care şi eu l-am cunoscut), lasă Ciprian Voicilă să se subînţeleagă, este întâlnirea cu o generaţie mărturisitoare şi mult pătimitoare în decursul vremurilor comunist-ateiste, de care generaţia noastră are absolută nevoie pentru a putea câştiga echilibrul într-un context socio-istoric pândit de atâtea dezechilibre. „Un om al faptei” – mai spune autorul, şi aceasta pare să fie şi soluţia pentru societatea românească intrată într-o adâncă şi deloc productivă stare de moleşeală istorică. Dacă viitorul este pământiu, se întâmplă şi datorită expectativei nesfârşite şi păguboase în care se zbate gândul, fără să se întrebuinţeze concret, viu. Şi în cazul Maicii Paisia, şi în alte cazuri, autorul este izbit efectiv de „duhul de pace” pe care îl simte în prezenţa acestor Sfinţi şi oameni admirabili. Într-un fel, este deplânsă, aşa cum vedem şi în zona eseistică, pierderea acelei lumi tihnite (oare nostalgia pe care autorul o exprimă când vine vorba de perioada interbelică, la pp. 26, 48-52, 121, nu trimite la acelaşi contrast puternic resimţit între cele două lumi, cea de azi şi cea de atunci?), de a cărei atingere sociologul de la Muzeul Ţăranului Român are privilegiul să ne povestească cu har şi pasiune. Chiar şi când povesteşte – inserţia biografică este în sine o poveste: povestea ta, a mea, a celui care exprimă şi fără să spună –, autorul o face meticulos, supravegheat îndeaproape de eseist: stil bine precizat, coerenţă a discursului, acumularea logică a detaliilor care se strâng în jurul unui nucleu axiologic. Pare că nici o fisură nu se strecoară în construcţia echilibrată a cărţii. Articulaţiile culturale vădesc aria de acoperire a unor lecturi absolut necesare eseistului pentru a putea jongla, pentru a complini eşafodajul ludic şi seducător al cuvântului. Apar trimiteri neaşteptate, de pildă la Stelian Crăciun, interpretul de hip-hop Cedry2k: „Am regăsit în el un Don Quijote postmodern, dar nu şi postmodernist, neînţeles de lumea pe care a părăsit-o.” (p. 171), comparaţii cu dichis: „ca într-o piesă de Eugen Ionescu sau ca într-o nuvelă de Samuel Beckett” (p. 28), situări în plan filosofic (Heidegger, Buber, Stăniloae, Ţuţea, Cioran, Simone Weil, Karl Jaspers): „Nu trebuie să fii Orwell sau Aldous Huxley ca să intuieşti că toţi cerşetorii din metropole vor dispărea într-o bună zi la o simplă comandă a Statului Big Brother pentru că ei sunt contrapunctul real, dureros, care contrazice flagrant ideologia dominantă: hedonistă, utopică, înrădăcinată în comportamentul consumerist.” (pp. 144-145), extensii ale literaturii ca probe în demonstrarea unor idei, atunci când, vorbind de prietenie, nu uită să amintească de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, de Ghilgameş şi Enkidu (pp. 176-177).
Arhiereul care veghează la Rohia îl determină să facă o introducere largă, să creeze decorul veritabil pentru pătrunderea în scenă a personajului. Vorbind despre Justinian Chira, arhiereul Maramureşului şi Sătmarului, autorul simte nevoia de a aminti de N. Steinhardt, al cărui mormânt viu se află acolo, la Rohia, de generaţia Criterion, de Petre Ţuţea, de Cioran, de revista Vatra, de Mircea Eliade, de Constantin Noica, Mihail Sebastian, Nae Ionescu şi „exerciţiile de dezvăţare”. La fel se întâmplă atunci când este adus în faţa cititorilor Octavian Anastasescu, un erou pe care şi eu îl cunosc, fapt proniator, fiindcă mecanismele culturale care funcţionează bine la acest tânăr cărturar dau flexibilitate discursului în care apar repere necesare: Călăuza lui Tarkovski, Platon, Socrate, în substanţa aceasta integrându-se minunat şi acest sophos, Octavian Anastasescu, un iubitor de înţelepciune, care „te învaţă măsura, acordul perfect dintre interiorul tău şi gesturile care îl exprimă pe scena lumii” (pp. 87-88). Un erou discret, spune Ciprian Voicilă, şi intuieşte exact trăsătura definitorie a acestui om, pledând încă o dată pentru pace, linişte, tihnă, direcţii pe care lumea actuală le-a rătăcit, dar de care are absolută nevoie pentru a nu intra în colaps. Nu colapsul economic, atât de clamat, ci colapsul duhovnicesc, lăuntric care este iminent în lipsa unor astfel de oameni care să ne reînveţe cum să trăim, cum să fim. „Octavian Anastasescu este fiinţa alături de care ţi-ar plăcea să înfrunţi orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârşitul timpului), fiindcă ai pleca din lumea aceasta învăluit în liniştea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace inconfundabilă, pe care toţi o ştim, dar arar o găsim, pe care ţi-o dă numai credinţa în Dumnezeu.” (p. 88). Pentru autorul acestei cărţi, oamenii sunt ipostaze ale eroismului: unul este un  erou discret, altul robust, altul plin de vitalitate, altul armonios, altul nebun pentru Hristos. Marcel Petrişor, Gheorghe Jijie sunt oameni care au în spate o adevărată istorie. Şi aici autorul excelează, reuşind să sintetizeze în tuşe puţine portretele acestor supravieţuitori ai Gulagului comunist care sunt martori, argumente vii. Momentul (relatat de Marcel Petrişor în Secretul Fortului 13) în care Sfinţitul Mărturisitor Gheorghe Calciu, pe-atunci student la Medicină, îşi taie venele pentru a-l salva pe Costache Oprişan încarcerat la Casimcă, lăsând să se decanteze hematiile şi dându-i să bea limfa, este un episod absolut uluitor şi pentru autor, şi pentru noi, iar Ciprian Voicilă are dreptate să spună că „Nu am găsit ceva similar la Alexandr Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag, Primul cerc), Varlaam Şalamov (Povestiri din Siberia), Vladimir Bukovski (Judecată la Moscova) sau Vasili Grossman (Panta Rhei, Viaţă şi destin).” (p. 100).
Foarte atractiv este textul cu G. cel Cuvios şi nebun pentru Hristos. Pare o adevărată nuvelă. În catedrala din Corfu (Grecia), în timpul Sfintei Liturghii, când toată lumea este adâncită în rugăciune, autorul şi G., la îndemnul lui G., îşi împletesc picioarele pentru a nu le mai fi frig. Nimic mai scandalos! Şi de aici toată suita de întâmplări şi amintiri legate de acest personaj care este descris cu fineţe: „Chipul lui G. seamănă uimitor cu fizionomia lui Piotr Mamonov, actorul principal din celebrul Ostrov. Asemănarea e pe cât de întâmplătoare, pe atât de izbitoare. Faţa lui G. este brăzdată de linii adânci, care se concentrează în jurul ochilor săi mici şi strălucitori, care transmit dragoste şi smerenie. Când am ajuns cu el în insula Eghina, m-am apropiat de el fără să vreau, din întâmplare, în timp ce bătea metanii în faţa capului Sfântului Nectarie şi am auzit cum se ruga şoptit: «Doamne, milostiv fii mie, beţivul şi curvarul!»” (pp. 132-133).
Reflecţia câştigă teren mai mult în anumite fragmente, în care întâmplarea este o resursă ori importantă, ori insuficientă pentru a acoperi câmpul ce se aşterne înaintea cititorului (vezi Cerşetorul), iar acest glissando este recognoscibil prin trecerea la persoana a I-a plural: „Trăim într-o penurie a faptelor. Ne complăcem într-o reverie colectivă şi avem pretenţia că suntem contemplativi.” (146). Nu rareori, autorul îl pune pe cititor într-o situaţie incomodă: aceea de a gândi, de a se dezvăţa de rutina propriilor sale acte zilnice, de a denunţa schematismul de tip fast-thinker. Din punctul acesta de vedere, calea pe care ne conduce cartea se îngustează şi devine clar că tot mai puţini vor pătrunde în detaliile şi nuanţele discursului eseistic, al jocului de situaţii propuse în partea a treia a cărţii. E vorba aici de identitate, de prietenie, de iubire, inteligenţă creatoare, valori care sunt puse la index de agenţii globalizării care alimentează politica de consum şi amnezie în societatea noastră (pp. 184, 185). Este vorba de confruntarea dintre cultura morţii şi cultura Vieţii, prima, o cultură a manipulării pe care autorul o denunţă păşind pe urmele lui Ioan Petru Culianu, iar cea de-a doua un model de trăire şi vieţuire în spaţiul românesc la care se face trimitere pe tot parcursul volumului. De fapt, aceasta este esenţa cărţii care avertizează încă o dată asupra idolatriei lumilor de carton care ne sunt indicate ca model, uitând de viaţa din noi, uitând să mai fim prezenţi în noi înşine. Câtă vreme Sfinţii de lângă noi nu devin şi Sfinţii din noi, din inimile noastre, rămânem exteriori lumii tihnite, echilibrate purtate de ei şi a cărei atingere ne-a însoţit în paginile acestei cărţi. La finalul acestei cărţi cu atmosferă penetrantă îmi vine în minte titlul unei cărţi de Dan C. Mihăilescu: Oare chiar m-am întors de la Athos? Oare chiar nu mai sunt lângă ei, lângă aceşti Sfinţi minunaţi, lângă aceşti admirabili şi demni eroi? Cu siguranţă, cartea lui Ciprian Voicilă te face să petreci multă vreme în compania acestora.