E un fapt elementar că întotdeauna istoria literară s-a bazat pe documente, fie că a realizat biografii ale scriitorilor, fie că a construit sinteze de epoci şi curente literare. Diversitatea acestor documente e foarte mare, în funcţie de misiunea istoricului literar şi în funcţie de momentul istoric în care lucrează umilul exeget.
Vechea istorie literară
Vechiul documentarism valorifica, pentru realizarea unei biografii, actele administrative, dovezile de studii, mărturii ale contemporanilor, confesiuni ale scriitorului, corespondenţă, memorii, publicistică. Biografii scriitorilor noştri din secolul al XIX-lea găseau foarte greu sau adesea nu găseau actul de naştere, căutau dovezile de studii, notele la diferite discipline, aventurile pe la universităţile din străinătate. Erau mari victorii să găsească certificatul de naştere, matricola de studii, ca să nu mai vorbim de stabilirea debutului. În unele cazuri, când vorbim de secolul al XIX-lea, se afla în dispută şi paternitatea unor scrieri. Vechiul documentarism apela şi la genealogia familiei, alcătuirea unui tablou al fraţilor şi al descendenţilor. Să se gândească oricine la complicaţiile care au trebuit rezolvate în privinţa biografiei lui Eminescu, ca să nu mai vorbim de Alecsandri, Bolintineanu, Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo. Disputa în privinţa paternităţii poemului Cântarea României nu e nici azi definitiv tranşată. Curiozităţile în legătură cu ce a făcut Eminescu la Viena sau la Berlin, ce cursuri a urmat, ce cărţi a citit – s-au mai potolit azi, pentru că întrebările au primit răspunsuri. Vechea istorie literară avea o preocupare esenţială în a stabili studiile pe care le-a făcut un scriitor, într-un capitol special al biografiei lui, pentru a elucida astfel o parte din aspectele privitoare la formarea intelectuală, în funcţie de care se puteau deduce influenţe. Critica genetică se sprijinea pe o critică biografică bine documentată. Manuscrisele, arhiva familiei constituiau o sursă esenţială. Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino e o mărturie a erudiţiei marelui cărturar de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Dar, mai încoace în timp, şi bibliotecile lui Octavian Goga sau Liviu Rebreanu pot fi revelatoare pentru deducerea unei viziuni culturale specifice, definitorii pentru biografia unei mari personalităţi. O altă mărturie o reprezintă călătoriile, nu numai ale lui Dinicu Golescu sau Dimitrie Bolintineanu, din alte epoci, demult apuse, ci şi ale unor scriitori din secolul XX. Dar şi valorificarea acestui document (însemnările de călătorie) ţine tot de mentalitatea sănătoasă a vechii istorii literare, care considera o valoare în sine personalitatea unui scriitor.
Restituirea sistematică a acestor documente nu are un istoric prea îndepărtat. Nu-l fac aici, deşi ar merita o atenţie specială. Unii dintre aceşti restituitori conştiincioşi au rămas la stadiul de documentarişti şi izvorişti, trataţi ca atare, cu un aer de superioritate, în istoria istoriei literare. De pildă, I. E. Torouţiu, cercetătorul care restituie în treisprezece volume (apărute în anii 1932-1946) documente privitoare la membrii Junimii, corespondenţa redactorilor de la Convorbiri literare (opt volume), documente privitoare la grupul sămănătorist din jurul lui Nicolae Iorga (alte patru volume). Un modest culegător de informaţii despre biografia eminesciană – nu mai mult decât atât – a rămas Augustin Z. N. Pop. Cultul documentului a putut merge atât de departe încât să ajungă până la mistificare în cazul lui Octav Minar. E o maladie dezvoltată din fetişizarea documentului ca sursă de istorie literară a unei biografii. Vechiul documentarism are în Octav Minar caricatura sau, mai degrabă, drama (depinde cum privim) propriilor obsesii. Nu există adevăr biografic fără document, iar dacă documentul nu apare, el trebuie inventat sau fabricat, cu un gust patologic al senzaţionalului şi al detaliului pitoresc.
Nu condamn în bloc vechiul documentarism, încerc să-l descriu ca atitudine. Forma superioară de valorificare a documentului de istorie literară este realizată de G. Călinescu, care, într-o naraţiune de romancier construindu-şi personajul cu o măiestrie de scriitor, dă acele memorabile biografii consacrate lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă. Realizările sale excepţionale constituie însăşi raţiunea de existenţă şi validitate a vechii istorii literare.
Sub egida Institutului de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, în anii 1967-1986 au fost publicate o serie de cinci volume de Documente şi manuscrise literare. Primele două volume sunt coordonate de Paul Cornea şi Elena Piru şi conţin documente importante despre Grigore Alexandrescu, C. Aristia, Gh. Asachi, Cazar Bolliac, D. Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, C. Negruzzi, Anton Pann, C. A. Rosetti şi alţii (primul volum), Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi din nou C. A Rosetti (în al doilea volum). Corespondenţa e la mare cinste şi în al treilea volum, consacrat lui B. P. Hasdeu şi Iuliei Hasdeu. Din calitatea de document scrisorile sunt transformate treptat în literatură, pentru statuarea unui concept nou: literatura epistolară (în opinia lui Al. Săndulescu) sau literatura de frontieră (în concepţia lui Silvian Iosifescu), ultimul concept înglobând, pe lângă corespondenţă, şi jurnalul, memoriile, însemnările de călătorie.
Noua istorie literară
Mentalitatea vechii istorii literare a persistat multă vreme şi, dacă este urmată cu onestitate şi moderaţie, ar mai putea da roade şi astăzi, scriind, de pildă, o nouă biografie a lui Vasile Alecsandri, absolut necesară. Am dat un exemplu, dar mai pot fi date şi altele. Multe dintre biografiile scriitorilor noştri din secolul al XIX-lea ar trebui rescrise, pentru a le pune mai bine în lumină anumite aspecte ideologice ocultate în perioada comunistă (aristocratismul sau elitismul, mesianismul sau spiritualismul, filo-occidentalismul şi anti-rusismul, chiar anti-semitismul, explicabil istoric, în unele cazuri). Vechiul documentarism poate da o nouă istorie literară numai dacă izvorăşte dintr-o deschidere sau relaxare ideologică, părăsind dogmatismul explicit sau implicit al anilor de dinainte de 1990.
Anul 1990 a adus o schimbare semnificativă şi pentru istoria literară. Întregul interval 1945-1989 a devenit dintr-odată un bloc temporal şi ideologic separat, o perioadă ce solicită să fie studiată dintr-un punct de vedere nou, cu o detaşare perfect posibilă, pentru că nu mai eram în interiorul ei. Literatura din perioada comunistă devine, oarecum, surprinzător, obiect al istoriei literare, alături de perioada interbelică, de perioada clasicilor, de epoca paşoptistă. O puteam privi şi analiza cu totul altfel decât până atunci. Surprizele abia urmează. Perioada comunistă oferă istoriei literare un tip nou de documente, emanate de la cele trei puteri administrative şi politice care au distorsionat şi tulburat profund libertatea literaturii: partidul comunist, Securitatea şi cenzura. Viitorul istoriei literare documentare nu e periclitat.
Dacă din culisele partidului surprizele erau previzibile (disculpările lui Sorin Toma, ale lui Dumitru Popescu sau ale altora), dacă nici din partea cenzurii surprizele nu sunt mari (documente cu liste de cărţi interzise, recomandări generale, interdicţii tematice, intervenţii în text, interpretări politice suspicioase), marea bulversare au produs-o arhivele Securităţii. Cutia Pandorei a deschis-o presa postdecembristă, producând un val de emoţii negative, dezamăgiri în legătură cu comportamentul unor scriitori şi chiar dezastre în privinţa compromisurilor neaşteptate pe care le-au făcut unii sau alţii. În anii 1990 nu era vremea nuanţelor. Dar documentele nu erau dintr-o singură categorie, adică numai despre colaborarea scriitorilor cu Securitatea şi cu regimul politic comunist. În 1996, Virgil Măgureanu prefaţează volumul Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice. 1969-1989, coordonat de Mihai Pelin. Categoriile de documente transcrise din arhivele Securităţii sunt foarte diferite: rapoarte interne cuprinzând decizii ale instituţiei în relaţii cu scriitorii (propuneri de recrutare ca informatori, renunţări de recrutare, deschiderea unor dosare de urmărire), note informative, fişe biografice (Dinu Pillat, Eugen Barbu, Al. Monciu-Sudinschi etc.), stenogramele unor discuţii de avertizare (cum sunt acelea cu Dumitru Ţepeneag sau Virgil Mazilescu), note de filaj (Augustin Buzura, Marin Preda, Marin Sorescu, Nicolae Manolescu, Alexandru Ivasiuc, Paul Goma, Ştefan Augustin Doinaş etc.), propuneri de arestare (Ovidiu Cotruş), „notă despre starea de spirit a mediilor literare în preajma adunării generale a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti”, „cerere de informaţii despre activitatea prestată de poetul Marin Sorescu la Craiova” şi nenumărate alte note informative despre atitudinile nonconformiste ale unor scriitori, despre nemulţumiri, despre comentarii generate de conferinţele scriitorilor, despre disensiunile existente în cadrul Uniunii Scriitorilor, despre ecourile emisiunilor de la „Europa liberă” şi multe altele.
Cum e omul, aşa e şi opera?
Problema care a răvăşit mediul literar este aceea a colaboratorilor Securităţii: cine se ascunde sub cutare nume conspirativ? Bănuielile şi dezvăluirile au apărut la început timid, insinuant, apoi au devenit devastatoare. Au avut loc şi procese. Se cunoaşte prea bine istoricul acestei evoluţii. S-a dovedit că documentele din arhivele Securităţii au fost uneori manipulate, adică intenţionat greşit interpretate (în dezvăluirile din presă) astfel încât să aducă prejudicii unora dintre protagonişti. În volumul Cărturari, opozanţi şi documente (Ed. Polirom, 2013), Gabriel Andreescu a arătat cum s-a petrecut acest fenomen în cazuri notorii, când Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban au fost cu totul eronat acuzaţi că au fost agenţi de influenţă pe lângă intelectuali români din afara ţării (Mircea Eliade, de exemplu) sau instituţii din exil (postul de radio „Europa liberă”). Se dovedeşte astfel că, deşi sunt o sursă de informaţie importantă, arhivele Securităţii oferă cu generozitate capcana unei istorii literare otrăvite. Documentele de acest fel solicită cercetători experimentaţi.
Biografiile unor scriitori importanţi din perioada comunistă nu mai pot fi scrise fără a consulta arhivele Securităţii. Aşa am putut vedea stranietatea, în cazurile G. Călinescu (dosar de Securitate restituit şi comentat de I. Oprişan) şi Marin Preda (Un portret în arhivele Securităţii, reconstituit de Ioana Diaconescu), că, deşi au colaborat cu o anumită reticenţă cu regimul politic, scriind uneori conformist în spiritul cerinţelor de partid, totuşi scriitorii erau în paralel urmăriţi de Securitate şi împotriva lor se pregăteau aspre represalii.
Partea nevăzută a vieţii lui G. Călinescu sau a vieţii lui Marin Preda e mai interesantă decât partea văzută şi nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii dintr-o privire unilaterală. La fel şi în cazurile Ion Caraion sau Ştefan Augustin Doinaş, doi mari poeţi ai literaturii române postbelice. Mai grav este când ne grăbim să extindem asupra operei judecăţi morale argumentate în perimetrul biografiei şi să le transformăm în judecăţi sau evaluări estetice. În această privinţă, vechea şi noua istorie literară suferă de aceeaşi eroare de viziune critico-ideologică, apreciind după principiul înşelător „cum e omul, aşa e şi opera”. Dar dacă omul nu e într-un singur fel? Rămânem la Sainte-Beuve? Uităm de disocierile lui Proust între eul biografic şi eul creator?
Autor: Ion SimuţApărut în nr. 515