Urari de dragoste. Dan Sociu, Pavor nocturn

Dan Sociu, Pavor nocturn, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2011, 88 p.

Dan Sociu a incetat sa fie numai poet. A devenit si o formula. Cartile lui nu se mai supun in exclusivitate judecatilor, fie contestatare, fie exaltate. Criticul trebuie sa-l destepte pe istoricul literar ca sa intreprinda unele delimitari. „Pavor nocturn“ ofera prilejul unor sistematizari cu referire la ceea ce numim „douamiism“. Ne confruntam, de vreo patru ani, cu o practica riscanta. Cum debuteaza cineva tânar, cum primeste botezul „milenarist“.
Generatie si creatie
Asemenea largiri conceptuale dauneaza, intrucât confunda momentul aparitiei editoriale cu tipologia creatoare. Avem un precedent cât o catastrofa intelectuala. Toti autorii aparuti in ultimul deceniu al dictaturii ceausiste sunt implicit optzecisti/ postmoderni. Generatie nu inseamna numar, ci afinitati. Macar in cazul tinerilor intrati in scena la inceputul secolului al XXI-lea sa stabilim câteva lucruri de principiu. Posibil sa irit, posibil sa gresesc, dar seria poetilor generatiei 2000 se limiteaza, in ceea ce ma priveste, la Marius Ianus, Ruxandra Novac, Elena Vladareanu, Dan Coman, Teodor Duna, Claudiu Komartin, Dan Sociu si Radu Vancu.
Exista argumente suficiente pentru o atare alegere. Primul tine de ordinea naturala. Obsesia corpului purulent ii uneste. Al doilea are factura culturala. Toti sunt blindati de lecturi selectionate cu severitate. Multe dintre poemele lor se bazeaza pe scenarii intertextuale desacralizate. Se insala cine crede ca acestia au dinamitat puntile cu traditia. Poezia asa-zis minimalista prin tehnici si mizerabilista prin tematica profereaza o valoare negativa, de provenienta modernista: damnarea. Aici intervine a treia ratiune a respectivei incadrari. Referindu-ne la spatiul românesc, Geo Bogza si Ion Caraion reprezinta sursele care asigura coeziunea limbajului si a atitudinii protestatare. In cazul fracturistilor (Ianus, Novac, Vladareanu), alt mentor al contestarii sociale este Geo Dumitrescu. In ceea ce-i priveste pe neoexpresionisti (Coman, Duna si Komartin), care, in general, evita rafuiala morala si politica, mizând pe vizionarism, magistrii sunt Gellu Naum si Ion Muresan. Sociu si Vancu au cea mai mare mobilitate in interiorul grupului. Ambii se individualizeaza la nivel retoric, mai ales datorita influentei vadit americane. Unul se revendica de la John Berryman, Mircea Ivanescu si de la autorul „cartii Alcool“, prin cel din urma facând legatura cu neoexpresionismul. Celalalt de la Frank O’Hara si, intrucâtva, Allen Ginsberg. Totodata, se inrudesc cu Radu Andriescu. Nu cred ca e devreme pentru astfel de precizari, având in vedere ca Radu Vancu a realizat prima carte antidouamiista – „Sebastian in vis“ –, calofila, delicata, apocaliptic-mântuitoare.
Formula minimala
Intorcându-ma la proaspatul „Pavor nocturn“, anuntat intâi de conducerea editurii ca va fi tiparit sub titlul „Cu gura uscata de ura. Poezii de dragoste“, se cuvine semnalat ca, bizuindu-se pe aceleasi procedee ca in volumele anterioare, Dan Sociu nu-si dezumfla talentul. Ramâne socant si inventiv ca un actor care coboara de pe scena, luând publicul la palme. Pe de o parte, se deghizeaza intr-un clovn trasnit care se autoironizeaza pâna la disperare. Rânjetul sau contine ceva bezmetic, punitiv. Pe de alta parte, se joaca de-a râsu-plânsu, creionându-si sub ochi lacrimi caraghioase. Se scalâmbaiaza in oglinda. Intr-un final, glumitele se transforma in suspine. Histrionul inceteaza disimularea. Isi sterge fardurile si vorbeste la megafon. Accepta realitatea si revine printre spectatori. Iubirea devine un spectacol in doi. Barbatul regizeaza si interpreteaza rolul principal. Femeia asculta, fiind deopotriva atrasa si respinsa. Nu strica, pentru inceput, câteva exemple din sectiunea „Cu gura uscata de ura“, inclusa si in „Cântece eXcesive“ (2005), ca sa observam poanta neagra, curtarea partenerei, certurile in cuplu, fuga de restul lumii, cautarea spatiului protector. Dimensiunea erotica nu contine nimic inaltator, nimic intemeietor. Invatata din vina societatii, convietuirea e doar o conventie din care decurg necazurile. Cel apropiat ajunge dusmanul cel mai inversunat. Saracia implica traversarea unor experiente-limita si alegeri degradante. Iubitii nu-si vor afla nicaieri linistea, nu vor locui intr-un loc numit „casa“. Vor fi intotdeauna haituiti, nevoiti sa-si inchirieze zilele. Aceasta regula se manifesta in poezia initiala: „renunta la smacuri/ imbraca-te-n saci/ inaspreste-te/ fa-te o lege impotriva mea/ fa-ti casa cu mine/ la casa de amanet/ in duba politiei/ la urgente/ pe acoperisuri/ printre gunoaie cazute din cer/ goi cu gurile/ cu gaurile/ larg deschise/ s-asteptam vântul turbat/ care sa ne curete/ matele/ culca-te lânga mine in betoniera/ doi avortoni gasiti in container/ doua hoituri imbratisate-n portbagaj/ nu misca/ ceva in noi/ inca respira/ sub tonele de ciment/ scârba de dragoste vrea s-o ia de la capat/ ca io si tu am mâncat tot/ am baut am futut tot/ ce se putea unul la altul/ impreun-am strivit cosuri/ paduchi/ ce stiu astia/ ce sa le zicem noi astora/ despre noi/ ce sa ne mai zicem/ sub tavanul luminat de urlete/ ne scuipam/ cu gurile uscate de ura“ (p. 7-8). Recunoastem, in textul anterior, extinderea legendei mesterului Manole. Temelia locuintei trainice se obtine prin ingroparea amantilor, chiar daca acestia se detesta. Poetul isi camufleaza gândirea mitica. Nu-i place s-o exhibe. Se multumeste sa lase impresia ca universul sau s-a fixat intr-o urbanitate desprinsa din poezia lui Mircea Cartarescu si ca isi redacteaza versurile cu sânge. De fapt, Dan Sociu detine o inteligenta naucitoare si truculenta. Când se iveste ocazia de a stoarce iubirea de coordonatele spiritualizate, de functia ordonatoare, nimic nu se dovedeste mai indicat decât utilizarea raportului intre pradator si prada. Insa vânatorul a incetat sa fie uman, iar alegoria caprioarei nu corespunde victimei. Ritualul acuplarii constituie preludiul unui gest sadic: „m-a intrebat de ce nu ma bucur mai mult./ i-am spus, oricât de bine as fi,/ stiu ca undeva ma asteapta patul de spital,/ drenele. imagineaza-ti ca dupa seara asta/ frumoasa, dupa ce vedem un film, mâncam/ gogosi cu ciocolata/ ne plimbam prin parc –/ cineva ne asteapta, undeva pe drum, cu o ranga/ de fier, sa ne calce in picioare. imagineaza-ti ca/ stii asta chiar si când o uiti. metafora mea era insa/ alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar asa: crocodilii,/ dupa ce-si trag prada in apa, o ascund in câte o/ grota de sub mal, o lasa acolo, sfârtecata, dar vie/ si se intorc dupa ea când le e foame. imagineaza-ti/ ca esti in grota si astepti crocodilul.“ (din partea a doua – „Apa de vis. Studiu de caz“, p. 47).
Poemele lui Dan Sociu nu pot fi trunchiate prin citare. Altminteri, isi pierd impactul. Formula lor nu este minimalista, ci minimala, in sensul ca nu necesita structuri ample de simbolizare. Efectul seamana cu al unei grenade care explodeaza in mâna. Scriitorul concureaza la proba de pistol-viteza. Cartusele nimeresc aproape mereu la tinta. Livrescul nu pastreaza caracterul nobil al referintei, travestindu-se in cersetor bubos. Selectia apartine, din nou, primului ciclu. Coabitarea siluita produce repulsie. Scârba de celalalt se confunda cu scârba de sine. Vrajba tacita dintre el si ea pare contrapunctul beatitudinii acelui „Cântec“ („E o intâmplare a fiintei mele:/ si-atunci, fericirea dinlauntrul meu/ e mai puternica decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrâsnesti intr-o imbratisare/ mereu dureroasa, minunata mereu“) nichitastanescian din „O viziune a sentimentelor“. Incompatibilitatea dintre cele doua cadavre miscatoare, asezate parca de o mâna nevazuta in acelasi camin, este surprinsa de imaginea stupid-infantila a corabiilor inecate in mâncarea naclaita. Incheierea distruge unul dintre etaloanele feminitatii si fotografiaza starea maladiva a perechii: „ne ridicam/ din când in când/ in picioare/ ca si cum am lua/ o hotarâre de anul nou/ neconvingatoare/ fara speranta/ fara speranta/ când ne atingem/ din intâmplare/ sunam/ ca doua cani de tabla/ ciocnite/ la o sarbatoare/ saraca/ in camera cea mai veche/ a casei/ in camera cea mai veche/ a casei/ in camera cea mai intunecata a casei/ ascultam cum se scufunda/ barcutele noastre de hârtie/ in fiertura de alaltaieri/ avem zile/ la greu/ frumusete-ntre noi/ cât in fata moarta/ a lui marilyn monroe“ (p. 21). Pizma pândeste intruna compromisul conjugal. Dar subzistenta cere sacrificii, cel mai dur fiind mimarea afectiunii. Un catren din secventa secunda –  „Apa de vis. Studiu de caz“ – sintetizeaza drama tiglei de deasupra capului, care, fie zdrobeste teasta, fie alcatuieste un acoperis: „am zis sa ramânem impreuna pâna la primavara/ sa iesim mai ieftin la chirie/ nu ai de ales, trebuie sa iubesti pe cineva,/ altfel te ia mama dracului“ (p. 49). Faptul cotidiana ascunde exasperarea individului fara Dumnezeu, lasat de izbeliste, marginalizat din pricina inadaptarii.
Desi da titlul volumului, partea a treia da semne de oboseala. Nu mi-a atras atentia deloc. Autopastisarea o sugruma. S-ar putea invoca totusi circumstante atenuante. Anume ca, fiind vorba de cosmaruri repetate, recurenta situatiilor si a lexicului isi gaseste ratiunea. Timpul iesit din tâtâni, invizibilitatea bolnavului sau himera „hormonului fericirii“ prelungesc exagerat o carte care ar fi câstigat prin suplete.
La inceputul articolului, am uitat sa mentionez ca valoarea reprezinta principalul criteriu al apartenentei la generatie. Dincolo de reprosuri, „Pavor nocturn“, compus cu dragoste de ura, demonstreaza ca formula minimala genereaza o poezie maximala