Stând şi meditând asupra evoluţiei umanităţii e imposibil să nu fii frapat de câteva, mari, paradoxuri, dacă nu cumva chiar de paradoxul fundamental al evoluţiei înseşi. Aceasta, pesemne, şi datorită faptului că evoluţia, ca devenire şi adaptare continuă la o realitate sau alta, a fost cu putinţă numai pe baza găsirii unor „soluţii“ inedite la inerentele probleme, obstacole, împotmoliri, crize, schimbări sau derive ale omenirii.
Să luăm, de pildă, tulburătoarea problemă a morţii, a cărei iminenţă tulbură atât de mult, încât nu e de mirare că ne străduim din răsputeri s-o „măturăm“, sã o îndepărtăm, încercând, între timp, să o înţelegem, să o acceptăm, să o îmblânzim, să o ameliorăm sau chiar să o anulăm, sperând în secret la găsirea elixirului nemuririi, al vieţii veşnice sau al vieţii de apoi.
Este ceea ce i-a preocupat dintotdeauna pe tămăduitori, vraci şi medici, dornici să afle diferite leacuri, metode sau tehnici de prelungire şi permanentizare a vieţii, pe mistici şi teologi, ale căror rugi şi năzuinţi fierbinţi au ţintit neîncetat spre o viaţă înveşnicită, spre o viaţă de dincolo şi chiar spre una reînviată, reanimată sau resuscitată complet, pe filosofi şi înţelepţi, înclinaţi şi preocupaţi mereu de un mod de viaţă contemplativ care să eleveze sufletul şi să-l elibereze din chingile, strânsorile sau gratiile coliviei muritoare a trupului, în sfârşit, pe psihologi care, delimitându-se de aceste domenii, au încercat să ofere omului terapii tot mai concrete de acceptare şi împăcare a acestuia cu sine, cu lumea, cu viaţa şi, implicit, cu moartea.
Recent, această preocupare a trecut şi în grija unor organizaţii civice care, abordând problema cât se poate de frontal, au ajuns să vorbească, nici mai mult, nici mai puţin decât despre o legalizare a morţii. Aceste organizaţii pledează pentru dreptul fiecărui individ de a-şi alege moartea, respectiv pentru eutanasie, pentru moartea uşoară, blândă şi fără durere, devenită „legală“ în unele ţări, atunci când o boală incurabilă împovărează atât de mult existenţa celui în cauză şi a celor din jur, încât o dezumanizează, o face absurdă şi nedemnă de a (mai) fi suportată.
Moartea „asistată“, moartea „demnă“, moartea scutită de suferinţa, deznădejdea, degradarea sau decrepitudinea fizică, sufletească şi mentală ar putea fi privită azi ca un semn distinctiv al evoluţiei umanităţii, paradoxul acestei evoluţii fiind încercarea de a răscumpăra cumva excesul de suferinţă, culminând cu moartea, din trecutul umanităţii printr-o diluare, diminuare sau slăbire a lui, cum se-ntâmplă în cazul eutanasiei, contrazicând flagrant astfel chiar modelul creştin al morţii complet asumate, ilustrată exemplar de mântuitorul Iisus Hristos, care luând asupra sa toate suferinţele noastre, a suportat, pe drumul Crucii, nesfârşitele chinuri, batjocuri, umilinţe şi torturi fizice şi sufleteşti numai pentru a ne izbăvi sau mântui de moarte.
Faptul că Iisus ne-a salvat de la moartea definitivă şi ne-a scutit de o serie de suferinţe tocmai pentru ca noi să nu mai trecem prin ce a trecut El reprezintă unul dintre paradoxurile evoluţiei, aceasta devenind, prin urmare, tot atât de dreaptă pe cât de nedreaptă, tot atât de îndreptăţită pe cât de neîndreptăţită. În ce sens? În sensul că toţi salvatorii, învăţătorii, martirii, eroii sau înţelepţii umanităţii, care în marea lor iubire şi generozitate sufletească au avut curajul să asume anumite experienţe numai pentru a ameliora, uşura sau îmbunătăţi condiţia umană, numai pentru ca generaţiile următoare să nu se mai confrunte sau să nu mai treacă prin ceea ce au trecut ei, pentru a se putea vorbi într-adevăr de o evoluţie, au procedat, fără a putea face altfel, aidoma părinţilor care vrând să-şi scutească sau să-şi protejeze copiii de experienţele teribile ale suferinţei îi lipsesc pe aceştia, fără să-şi dea seama, de experienţe adânci, capitale, fundamentale, uitând ceea ce ştiau, şi-anume că „rădăcinile puternice cresc doar în furtuni puternice“. Drept urmare, aceştia se lenevesc, se moleşesc şi, în loc să devină mai umani, devin, cel mai adesea suficienţi, superficiali, nerecunoscători şi aroganţi, reţinând din tot acest proces, din tot acest travaliu doar forma sacrificiului şi făcând abstracţie de conţinutul, de miezul viu al lui. Nu e de mirare că ei ajung, în cele din urmă, să risipească tot acest capital moştenit în forme tot mai desacralizate, tot mai goale şi mai fără fond.
Eutanasia, moartea „demnă“ sau moartea „asistată“ e doar una dintre aceste forme, apărută, paradoxal, tocmai ca reacţie la suferinţa milenară a omenirii şi la experienţa terifiantă a iminenţei morţii. Ea este o înţelegere greşită a mesajului lui Iisus care ne-a absolvit de moarte doar la nivel de întreg, de umanitate, nu la nivel de parte, de individ.
Autor: Ramona ArdeleanApărut în nr. 538