Unde duce teama de zbor

Erica Jong, Teama de zbor,
traducere si note de Monica Vlad, postfata de Erica Jong, Bucuresti, Editura Trei, 2009

Isadora Zelda White Stollerman Wing se teme de calatoriile cu avionul. Si totusi, calatoreste ori de câte ori are ocazia, mai cu seama daca e vorba sa-si promoveze, prin lecturi publice, volumul de poezie pe care l-a publicat, încercând sa se afirme în lumea literara americana – si, chiar mai mult decât atât, sa devina (fireste, în masura posibilitatilor – sau, mai exact spus, în masura posibilitatilor organizatorilor unor astfel de evenimente culturale!) o voce influenta în peisajul liric al continentului nord-american. Fapt care se dovedeste extrem de dificil, mai cu seama pentru ca acest peisaj liric este dominat de barbati. A se citi, fireste, de poeti. Dar, în orice caz, nu de poete… În plus, Isadora Zelda White Stollerman Wing traieste – sau, cel putin, ea asa crede – momentul de cotitura al vietii sale: se apropie vertiginos de treizeci de ani, a avut parte de un mariaj nefericit, care a aruncat-o în ghearele deznadejdii (si ale unei depresii care s-a dovedit extrem de greu de tratat – sau poate ca doar medicii pe care i-a gasit ea au fost, în ciuda faimei lor, extrem de putin pregatiti pentru a trata depresia unei asemenea paciente!…) urmat de un al doilea (actualul sot fiind tocmai psihiatru!) care, în ciuda standardului de viata pe care i-l ofera, nu o face fericita. Ce-ar putea urma? Publicarea unui alt volum de versuri – poate chiar mai erotice decât cele din primul? Sau încercarea de a gasi un tratament psihiatric adecvat pentru astfel de probleme? Sau o calatorie menita a însenina gândurile si a schimba peisajul de fiecare zi? Cum prima varianta e repede abandonata, urmarea va fi o combinatie inedita a celorlalte doua. Astfel începe romanul „Teama de zbor“ („Fear of Flying“), publicat de Erica Jong în 1973, în Statele Unite ale Americii. Pus la zid fara mila, odata cu autoarea lui, de catre unii cititori – si critici – pentru  limbajul extrem de libertin, asemenea scenelor descrise, ca si pentru încercarea de a aborda chiar si (mai exact spus, mai ales!) subiecte considerate, pâna atunci, tabu (sexualitatea feminina, fanteziile erotice ale unei extrem de dezinhibate protagoniste), romanul acesta a fost, pe de alta parte, transformat rapid într-un adevarat obiect de cult de militantii (militantele…) pentru drepturile femeilor, nu putine voci considerând „Teama de zbor“ drept un veritabil manifest al celei de-a doua epoci de glorie a feminismului. În plus, primirea entuziasta de care a avut parte cartea de fata din partea lui Henry Miller, cel care a numit-o, fara ezitare, replica în cheie feminina a „Tropicului Cancerului“, dar si cronica elogioasa pe care John Updike i-a facut-o în „New Yorker“, au fost de natura sa creeze, în jurul tinerei autoare, o aura a gloriei literare la care putini dintre contemporanii sai ajunsesera – ca sa nu mai vorbim de contemporane, adesea trecute cu vederea de cronicarii literari, sau, în cel mai bun caz, incluse în categoria autoarelor de literatura populara si / sau de consum.
Revenind la subiectul cartii, romanul începe cu prezentarea calatoriei catre Viena (desigur, leaganul psihanalizei freudiene…) pe care o fac nu mai putin de o suta saptesprezece psihanalisti – dintre care, sase o tratasera deja pe Isadora, iar cel de-al saptelea, Bennett, îi era chiar sot – pentru a participa la un congres international. Evident, calatoria are loc cu avionul, iar zborul transatlantic e de natura sa-i provoace o stare de accentuata anxietate protagonistei – care are si rolul de narator în „Teama de zbor“. Prin urmare, pentru a reusi sa treaca peste acest moment, Isadora priveste în jurul ei – cu atentie, fara îndoiala. Si-l descopera pe Adrian Goodlove, predestinat nume, trebuie sa recunoastem, de care se simte atrasa. Inutil sa mai precizam, si el este tot psihiatru, dar, spre deosebire de Bennet, specializat în analiza freudiana, el se numara printre psihanalistii ce continua linia deschisa de Laing. Pentru început, din neatentie – sau doar pentru ca era prea preocupat pentru a o privi la rândul lui cu atentie pe Isadora – Adrian îi varsa în poala o ceasca de cafea fierbinte, femeii nu-i displace, în ciuda protestelor ei – oricum, mai mult formale… – amanunt menit, evident, sa încalzeasca si mai mult atmosfera… Iar atmosfera se va înfierbânta de-a dreptul, cei doi planuind nici mai mult nici mai putin decât sa fuga împreuna. Nu pentru ca ar fi descoperit, brusc, ca se iubesc (caci amândoi declara sus si tare nu neaparat ca nu mai cred în dragoste, ci ca aceasta nu-i mai intereseaza pentru moment). Ci pentru ca se simt atrasi unul de celalalt, iar Isadora nu ezita chiar sa-si explice atractia mai mult fizica decât afectiva sau intelectuala; plus nevoia ei nestavilita de a experimenta, de a-si trai cele mai ascunse fantezii erotice. Altfel spus, o relatie fizica, dar care sa-i faca sa se simta împliniti si capabili sa depaseasca toate conventionalismele unui mariaj devenit monoton (în cazul ei) sau al unei legaturi de lunga durata (în cazul lui). Zis si facut. Romanul se transforma, astfel, din descrierea oarecum asteptata a unor sedinte succesive de terapie individuala sau de grup în prezentare a unei calatorii (desigur, initiatice!), pe parcursul careia Isadora încearca nu doar sa-si traiasca visul (o aventura erotica fara complicatii si fara consecinte), ci si, oricât de pre(ten)tios ar putea sa para acest lucru, sa se descopere pe sine si sa afle, chiar si destul de târziu, în pragul celor treizeci de ani, ce-si doreste cu adevarat de la viata.
Cu un dram de ironie mai mult decât ar fi fost neaparat necesar, unii critici au vazut acest roman ca pe un fel de expresie (experimentala, evident!) a unui soi de inedita Kama Sutra deopotriva fizica si spirituala, câta vreme Isadora, oricât se simte de încorsetata de relatia calma si stabila cu sotul sau (are senzatia ca acesta nu face altceva decât „s-o învete cum sa moara“), nu-l poate percepe pe Adrian decât prin raportare la Bennett, priceputul Goodlove fiind expert în arta „de a o învata sa traiasca“… Nu însa si cum sa supravietuiasca eficient în lumea reala. Caci ceea ce urmeaza este o adevarata goana – cu masina – de-a lungul si de-a latul Europei (pretextul perfect pentru Isadora ca sa-si rememoreze trecutul, sederea la Heidelberg, descoperirea vocatiei artistice, încercarile esuate dar mereu reluate de a se desprinde de sub tutela parintilor sai). Plus propunerea lui Adrian de a scrie carti împreuna; dar, adepta înflacarata a unui nou tip de existentialism, protagonista prefera sa povesteasca, nu sa scrie. Cel putin, în acest moment al vietii sale. Astfel ca, pe lânga numele rasunator pe care-l poarta, trimitând deopotriva la Isadora Duncan (cu toate ca ea nu se prea pricepe la dans!), si la Zelda, stralucitoarea sotie a lui F. Scott Fitzgerald (cu toate ca stralucirea îi e permanent minata de încurcaturile pe care si le provoaca sau pe care le provoaca celorlalti, iar spaimele si anxietatile pe care le traieste, desi se vor a fi de mai mare anvergura decât, de pilda, cele ale tuturor personajelor feminine din „Blândetea noptii“ la un loc, evident, fara a si reusi acest lucru, ca sa nu mai punem la socoteala ca nici bietul Bennett nu e un Dick Diver decât, poate, la nivel parodic…), tânara înspaimântata de zbor se crede o noua Seherezada (povestind obsedant, ca pentru a actualiza imaginea consacrata, nu întâmplari fabuloase, ci detalii despre esecul primului sau mariaj) – sa recunoastem, o trimitere usor exagerata, mai cu seama în contextul unui astfel de roman. Trecând peste acest amanunt, trebuie sa retinem ca nici la capatul calatoriei de (re)descoperire a Europei si a sinelui, Isadora nu reuseste sa scape de teama de zbor – care ramâne cea mai mare spaima a sa… Prin urmare, fara sa îndrazneasca sa ia avionul si sa-si caute sotul (Adrian o regasise deja pe iubita lui oficiala, cu care se reconciliase dupa lunga si aventuroasa sa absenta!), va ajunge, totusi, la el cu trenul, cartea încheindu-se, în ciuda nenumaratelor întâmplari si complicatii (narative si nu numai!), cam la fel cum a si început. Caci, în fond, la o lectura atenta, Isadora este, la final, la fel de pasiva si indecisa cum se dovedise a fi si în primele pagini ale romanului. În plus, cu toate ca „Teama de zbor“ se vrea o carte feminista, în suficiente situatii nu face altceva decât sa puna mai toate personajele feminine într-un adevarat pat al lui Procust, silindu-le sa se poarte si sa vorbeasca… asa cum personajele masculine din roman îsi închipuie ca trebuie sa vorbeasca si sa actioneze o femeie, sinonimul acestui cuvânt fiind, dupa parerea lor, o fiinta care nu stie ce vrea.
Prin ce rezista, atunci, romanul Ericai Jong? În primul rând, prin capacitatea autoarei de a scrie cu o verva uluitoare si de a face, astfel, ca „Teama de zbor“ sa fie o lectura antrenanta – chiar daca, pe alocuri, de-a dreptul obositoare – de-a lungul celor peste patru sute de pagini ale sale. Apoi, prin dominanta autobiografica recunoscuta si subliniata adesea ca atare de scriitoarea însasi, care face, astfel, din acest roman scris la persoana întâi si „spus“ prin vocea Isadorei, si o marturie la prima mâna despre sfârsitul anilor ’60 de pe continentul nord-american. Prin urmare, chiar daca atacabil – si realmente vulnerabil, în ciuda succesului de librarie pe care l-a înregistrat nu numai în Statele Unite, ci si în Europa sau Asia – în multe din premisele de la care porneste, ca si în unele din parti-pris-urile sale, „Teama de zbor“ ramâne o carte care merita citita si dincolo de scenele fierbinti sau de latura programatic-militanta. Caci, încercând sa descrie o lume fara prea mari probleme – dar pe care, neavându-le, si le inventeaza fiecare cum poate (Isadora cautând sa-si puna în practica fanteziile, iar Adrian tinzând s-o lecuiasca, însa nu la modul medical-psihiatric), preluând, partial modelul impus în literatura de Iris Murdoch – Erica Jong a spus multe despre lumea americana pe care o cunostea perfect, în care a trait ea însasi si care, la o privire atenta, pare a nu se fi modificat prea mult sau, în orice caz, a nu se fi modificat cu adevarat fundamental în ultimii treizeci si ceva de ani.