Ar fi putut rămâne un gest anodin, o răbufnire nervoasă paltonul aruncat pe acoperişul unei maşini dacă nu s-ar fi întâmplat pe aeroportul de la Paris cu ocazia primei vizite oficiale a ultimului ales providenţial al românilor şi a Celei Dintâi Doamne. După cum s-a văzut în filmuleţul făcut de un însoţitor plimbat probabil să imortalizeze pentru istorie momentele de seamă ale înaltei deplasări, un alt însoţitor plimbat să prindă în braţe paltonul de îndată ce distinsului purtător i-a trecut prin cap să-l dezbrace nu s-a aflat în apropiere. E de presupus că nervozitatea care a dus la abandonarea paltonului pe acoperişul maşinii oficiale se datorează acestei inexplicabile absenţe care nu a rămas, desigur, fără urmări pentru distratul plimbăreţ. Dacă se ia în calcul şi indolenţa poliţistului francez ocupat să tragă cu ochiul la româncele din suită grăbite să ajungă la maşinile lor, a lipsit puţin ca mărunta întâmplare să nu fie considerată ca o tentativă de a bagateliza însemnătatea europeană a întâlnirilor oficiale şi a recepţiei de recunoştinţă prevăzută cu reprezentanţii aleşi pe sprânceană ai zglobiei şi irascibilei „diaspore“ pariziene al cărui vot ar fi contat decisiv la numărătoarea finală. S-ar putea, de asemenea, ca în preajma fostului primar al Sibiului să se fi găsit totdeauna un trepăduş care să-i ţină paltonul şi la îmbrăcat, şi la dezbrăcat, iar bunele obiceiuri se păstrează. Posibil, desigur, ca numai în două luni, vacanţe incluse, fostul primar să fi descoperit gustul ameţitor şi delicios al Puterii şi să-i fi plăcut, ceea ce, omeneşte, e de înţeles. Cu atât mai mult, cu cât se ştie că Puterea în România, fie ea câştigată şi forţând elasticul democraţiei liberale, e ca un fel de încoronare, lipsesc doar sceptrul şi poza marţială care să deschidă manualele şcolare, dar nu e târziu. Plimbaţi şi ei la Paris, cei câţiva jurnalişti de curte recuperaţi din cadrele de nădejde ale predecesorului n-au depus deocamdată decât mărturii superficiale despre scurta şi fără nici un rezultat tangibil întâlnire cu François Holland, recăzut din nou, la limita de jos, în stima francezilor din motive de neoliberalism acut, familiar de altfel românilor. O atenţie particulară a fost purtată, de către unul dintre scribi, Celei Dintâi Doamne, dar asta este o altă poveste.
Ceva mai guralivă a fost presa în general cu indicaţiile date Parlamentului în fix 22 de minute de a se comporta respectabil şi ireproşabil, fiindcă altminteri naţia şi instituţia prezidenţială nu-i vor acorda dragostea şi încrederea cuvenită, iar fără dragoste şi încredere un Parlament e o adunătură de indivizi iresponsabili puşi pe căpătuială. Eterna chestiune a corupţiei a fost şi ea evocată cu vorbe atent, rar şi grav rostite din perspectiva şi exigenţa euroatlantică a transformării rapide a ţării într-un picior de plai bucolic în care poliţia, procurorii şi judecătorii, într-un cuvânt Justiţia îşi va manifesta competenţa, imparţialitatea şi independenţa în rezolvarea încurcăturilor provocate de accidente de maşină, de moşteniri, de divorţuri, de flagrant delicte amoroase şi de găinării, adică de tot ceea ce ţine de mediocritatea existenţei când sutele de mii, milioanele de euro şi de dolari nu mai sunt ochiul dracului. S-ar părea că aplauzele cele mai puternice au venit din partea majorităţii lucrate de zor şi pe faţă să devină minoritate, dar, vădit, impresia la sfârşitul înaltei vizite a fost că s-a înţeles ce trebuia înţeles, că mesajul solemn a trecut şi ţara îşi va regăsi în sfârşit liniştea pierdută în ultimii zece ani.
Dincolo de zidurile fundamentalei instituţii căzute în emoţia împinsului cu un zâmbet puţin feroce într-o altă dimensiune a exersării democraţiei liberale zornăiau cătuşele, mascaţii şi prizonierii lor realizau audienţe maxime la televiziune şi comentatorii mari şi mărunţi îşi chinuiau şi-şi mai chinuiesc şi azi creierele să afle cine face în realitate jocurile, cine va câştiga şi unde şi cum se va găsi lumea românească în ziua când mascarada justiţiară şi televizuală se va termina. Se cuvine remarcat şi apreciat până atunci pentru efectul său afrodisiac cadoul făcut de către Parlament bărbaţilor valizi ai ţării: prezenţa triumfală pe ecrane şi în publicaţii a damei blonde încătuşate, întemniţarea, prima noapte dormită în compania gândacilor şi dorinţa ei legitimă de a vărui mizerabila celulă şi de a o înzestra cu un pat ca lumea. În sferele înalte ale Puterii, generozitatea Parlamentului şi frământările şi dezvăluirile pensionarei de la subsolul poliţiei anunţate curioşilor pe Twitter-ul personal au trezit fără îndoială mare mulţumire. Liniştea promisă ţării e pe aproape. Mulţumire şi recunoştinţă trebuie să se fi manifestat şi printre viitoarelor cliente ale Justiţiei care au râvnit la bogăţie şi la celebritate, au călcat pe bec sau unde au găsit de cuviinţă şi-şi aşteaptă rândul.
Numai că viaţa continuă să rezerve surprize. Impresionaţi până la lacrimi, brusc misogini şi traversaţi ca şi altădată de un elan de solidaritate, parlamentarii l-au salvat de cătuşe şi de ecranele televizoarelor pe unul dintre ai lor. Puţină înţelegere pentru acest episod democratic menit să oprească procesul în curs al transformării României într-o „republică a procurorilor“ se cuvine arătată. Ce-i drept, senatorul salvat le face cinste, e mai curăţel, mai parfumat, mai citit, mai cu moţ, e poet, romancier, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi propus de amici pe lista aspiranţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Cu atâtea înzestrări şi dăruire senatorială pentru binele compatrioţilor, ar putea părea surprinzător că a iniţiat recent o lege a timbrului cultural destinată să taie definitiv cheful de citit al românului, care şi aşa nu mai citea de când cu deliciile televiziunii şi gunoiul internetului, dar nu trebuie uitat că la bază e contabil şi, pe deasupra, adept brav şi de neclintit al neoliberalismului. Câţiva comentatori şi-au făcut datoria de a-l bălăcări şi, odată cu el, şi Parlamentul. Dar adevărata reacţie la inconsecvenţa şi iresponsabilitatea aleşilor naţiunii a sosit de la Cotroceni pe calea Facebook-ului prezidenţial în care se lua notă cu o infinită tristeţe sau cu un scrâşnet de dinţi de faptul că n-au înţeles ce li s-a cerut şi ce s-a aşteptat de la ei şi că pusul de-a curmezişul în regăsirea de către ţară a liniştii se plăteşte.
Câteva zile mai târziu, la Bruxelles, alesul printre aleşi al românilor îl făcea să zâmbească pe cancelarul Germaniei, sumbra doamnă Angela Merkel. Un zâmbet destinat, de bună seamă, şi României. În curând s-ar putea chiar să fie linişte.