Sari la conținut
Autor: ION BOGDAN STEFANESCU
Apărut în nr. 377

Un spirit renascentist nascut in secolul vitezei (2)

    ADRIAN POP in dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU

     

     

    Adrian Pop este un compozitor pe cât de valoros, pe atât de scump la vedere in peisajul muzical bucurestean. Locuieste departe de lumea dezlantuita, la Cluj, unde de ani buni isi asuma rolul de coordonator al vietii muzicale a orasului: director al Filarmonicii „Transilvania“ si rector al Universitatii de Muzica, in cadrul careia, bineinteles, este si profesor.

    I.B.S.: Oare acest corset, care ne limiteaza gândirea, care, in subliminal, reduce masele la un numitor comun, inlesneste posibilitatea unora de a-i conduce pe ceilalti mai usor?

    A.P.: Negresit ca da. Lucrurile converg in aceasta directie. Masele de oameni trebuie conduse. Intotdeauna comunitatile umane au fost conduse de anumite ierarhii. Majoritatea era supusa de catre conducatori in sprijinul unei idei. Insa in stadiul in care am ajuns, al globalizarii, acest lucru tinde sa devina universal si atunci se cauta cel mai mic numitor comun, pentru a avea acces la toti oamenii. Nu degeaba cultura se opune standardizarii, caci ea inseamna varietate, identitate, personalitate regionala. In consecinta, ceea ce putem pierde prin globalizare se pastreaza prin cultura.

    I.B.S.: Si când globalizarea patrunde in cultura?

    A.P.: Atunci când globalizarea patrunde si in cultura, nu mai exista granite conceptuale. Exista o foarte simpla si adevarata impartire a domeniilor culturii pe care marele nostru sociolog, Dimitrie Gusti, o facea astfel: cultura inalta, cultura populara (in sensul anglo-saxon al cuvântului, adica „pop“ – cultura de mase, care se vinde in numar imens de exemplare) si cultura folclorica. La noi, in limba româna, când spunem muzica populara ne gândim la cea folclorica, iar englezul când spune „pop music“ se gândeste la muzica de mase – nu cea politic controlata, cum istoria noastra recenta ne invata sa gândim, adica acele cântece patriotice prin care se cultivau anumite sentimente dorite de totalitarismul comunist –, ci o muzica ce patrunde in toate casele, ieftina, dar platita de foarte multi. Ei bine, acest fenomen implica un pericol. Asa cum ne-am revoltat impotriva muzicii de mase a comunismului, care infestase pâna si programele filarmonicilor, fara ca acest lucru sa fie necesar, tot asa ne putem macar pune in garda in fata acestui tip de muzica pop ce abdica de la nivelurile pe care un ascultator de vârsta mea le poate atribui unor trupe ca Beatles sau Genesis, care nu faceau o muzica de patru acorduri, ci aveau fraze imprevizibile, timbruri rafinate, subtilitati ale textului si asa mai departe. In vremea anilor ’60, au devenit tot mai prezente acele clasamente, top-uri, care reprezinta masuri comerciale ale valorii, dar acum cred ca anumiti agenti de marketing dicteaza trupelor ce fel de muzica trebuie sa faca si, investind in acest tip de muzica, o vor promova, implicit, indiferent cât de proasta este.

    I.B.S.: Si eu sustin ca in zilele noastre prostia se plateste foarte scump. Revenind la muzica culta, ce compozitori preferati aveti?

    A.P.: Bach, Beethoven, Brahms, Debussy, Stravinsky.

    I.B.S.: Niciun contemporan?

    A.P.: In contemporaneitate nu as putea numi vreunul, pentru ca formatia mea de eclectic nu are terenul necesar pentru a-si manifesta preferinta. Am o deschidere de ascultare extrem de larga, sunt foarte receptiv, dar imi fac zei doar din compozitorii secolelor trecute.

    I.B.S.: E greu sa conduci o filarmonica?

    A.P.: Daca ai pasiunea si datele necesare nu ar trebui sa fie greu. In general, nu este greu sa faci ceva la care te pricepi. Astazi, insa, a conduce o filarmonica este greu pentru ca e un teritoriu oarecum lipsit de reguli si la discretia unor subiectivisme de mase. Orchestrele au devenit organisme mult prea sindicale si nu toate au sindicate intelepte. Competenta unui intendent care structureaza stagiunea este infrânta cu mare usurinta de un curent de opinie, poate intâmplator, exprimat de orchestra. In clipa de fata exista o prea mare libertate de exprimare a colectivelor. Orchestrele sunt totusi niste organisme mai apropiate de armata decât de colective democratice. Fiecare isi indeplineste sarcina pe scena cu o rigoare perfecta. Politica de alcatuire a unei stagiuni are mai multe formate decât cele care pot fi percepute in mod direct de catre orchestra.

    I.B.S.: Tendinta aceasta este universala. Bunaoara, dl. Theodor Griroriu povestea ca la Orchestra Nationala din Paris a intâmpinat refuzul sindicatului pentru piesa sa care avea in distributie doar viori. Acolo exista sindicate distincte pentru fiecare compartiment al orchestrei, iar sindicatul violonistilor a reclamat faptul ca ceilalti erau liberi, iar ei ar fi trebuit sa munceasca mai mult decât restul orchestrei.

    A.P.: O imixtiune a sindicatului in activitatea manageriala, dincolo de menirea unui sindicat. Nu as vrea sa se inteleaga ca un manager trebuie sa fie un despot. Un director care face greseli ar trebui sa iasa din peisaj, dar nu la prima gresala. Dupa un bilant de un an se poate evalua prestatia sa manageriala. Sunt termene de care trebuie sa se tina cont.

    I.B.S.: Ati avut multe probleme de rezolvat ca rector?

    A.P.: Sistemul universitar este intr-o reforma prelungita si, din cauza aceasta, mi se pare absurda. Traim o psihoza a reformei si avem tendinta de a confunda reforma cu revolutia. Daca, in istorie, analizam raportul acestor doua notiuni, revolutiile sunt lucruri brutale, teribile, distrugatoare, care construiesc pe ce au darâmat; reformele, dimpotriva, construiesc pe ce au mostenit. Or, la noi, sub umbrela reformei, distrugem sisteme pe care le inlocuim cu altele mereu noi, iar acest lucru este foarte riscant. Dispensarea de anumite valori perene pare sa fie acum o definitie. Spre exemplu, pe multe le aruncam peste bord pentru simplul fapt ca au fost cultivate si in comunism. Dar aceste valori nu au nimic cu comunismul. Mai mult decât atât, nici chiar comunismul nu le-a distrus. Exista acum o voluptate in a le anihila. Este un fenomen paradoxal, tragi-comic si, in cele din urma, tragic.

    I.B.S.: Ne-am intâlnit la Bucuresti in cadrul proiectului MIDAS (studii post-doctorale) initiat de Dan Dediu, rectorul Universitatii de Muzica din Bucuresti. Cum vi se pare aceasta initiativa?

    A.P.: Este o initiativa fireasca a unei personalitati culturale extrem de receptive, care a stiut sa reactioneze la posibilitatea de a aduce in domeniul nostru aceasta infuzie pe care programele structurale europene o reprezinta. Este un lucru absolut exceptional. Si eu am fost chemat ca partener in acest proiect. Am inventat impreuna un tip de cercetare care este de mai mica anvergura decât un doctorat, pentru ca nu dispune de timpul alocat cercetarii doctorale, insa implica o concentrare speciala, proprie nivelului actual al celor inscrisi in program si care au obtinut deja titlul de doctor. Ne-am gândit foarte bine cum sa formulam tematica si pretentiile, pentru ca acest proiect sa functioneze, iar acum, când ne apropiem de finalul primului an, ne bucuram sa vedem ca am judecat corect. Dar cel mai mare folos, la care nu ne-am gândit de la bun inceput, este faptul ca prin modul de organizare – cu intâlniri lunare ale tuturor celor care au avut acces la acest program si care provin din cele trei mari centre universitare: Bucuresti, Cluj si Iasi –, se creeaza un loc ideal pentru ca acesti oameni sa se cunoasca.

    I.B.S.: Aveati ceva echivalent in vremea studentiei dumneavoastra?

    A.P.: Conservatorul iesean organiza in anii ’70 cursurile de vara de la Piatra Neamt, celebrele „Vacante muzicale“, unde erau invitati profesori de mare prestigiu – Niculescu, Vieru, Stroe s.a. –, care ofereau prelegeri si cursuri de o noutate absoluta. Erau puse in discutie tematici care ieseau din curricula universitara si deschideau noi perspective. Acele cursuri au insemnat pentru noi locul ideal pentru a ne cunoaste, la nivel de generatie. Importanta unor asemenea cadre formatoare de constiinta nationala este capitala. Acelasi lucru se intâmpla acum cu proiectul MIDAS.

    I.B.S.: In tehnica si conceptia dumneavoastra componistica intra si aspectul matematic?

    A.P.: In anii ’60 am fost „rezolvitor“ la gazeta „Matematica“, ceea ce reprezenta o mare cinste.

    I.B.S.: Adica rezolvati probleme?

    A.P.: Exact. Cei mai isteti copilasi in domeniul matematicii aveau posibilitatea sa rezolve in aceasta revista probleme formulate pe un plan de subtilitate superior, dar cu notiunile primite in scoala, la anumite niveluri. Erau impecabil gândite, trebuia insa sa ai talent de matematician, sa fii foarte creativ. Trimiteam la gazeta problemele rezolvate, iar o comisie de profesori le evalua si hotara aparitia in revista. Erau citate numele rezolvitorilor si mândria noastra era imensa daca ne regaseam pe lista. Naivitatea aceasta nu o mai regasim. Astazi, aparitia numelui intr-o revista nu mai are acelasi impact.

    I.B.S.: As! Depinde in ce revista! Poti avea mari probleme, de nerezolvat…

    A.P.: Fereasca Dumnezeu! Era o lume naiva, dar foarte onesta profesional. Parcursul meu scolar a fost al unui premiant, foarte bun la matematica si fizica. Mergeam la olimpiade. Am urmat un liceu real pâna la capat, insa tatal meu, care era muzician, mi-a oferit prin studii private un contrabalans la aceasta preocupare preponderenta. Practic, nu a vrut sa-mi influnteze optiunea de cariera. Am ales muzica abia in clasa a XI-a, drept pentru care nu m-am mai inscris, din partea Liceului Baritiu, la olimpiada. Pentru dirigintele meu de atunci, profesorul Dumitreasa, foarte ambitios pe domeniul domniei sale, care era matematica, a fost ceva de neconceput, astfel incât a convins consiliul profesoral sa hotarasca participarea obligatorie a celor desemnati. Atunci, intr-o fronda adolescentina, m-am inscris la olimpiada de româna! Culmea este ca daca la olimpiadele de matematica ajunsesem pâna la nivel judetean, la cea de româna am ajuns la nivel national. E drept ca aveam o mare pasiune pentru poezie. Eram in clasa a XII-a când s-a „dat drumul“ la Blaga, daca va puteti imagina! Era un autor proscris. Asadar, in ultima parte a studiilor mele liceale am trait momente de deschidere succesive, iar profesorul de româna ne obliga sa stim poezii pe de rost cu ghiotura. Am dat o mica palma morala profesorului de matematica, dezertând din rândul matematicienilor si intrând in cel al iubitorilor de literatura, caci despre muzica nici nu incapea vorba, la nivel de licee reale muzica era mai degraba o cenusareasa – dar totusi nu era scoasa din programele scolare…

    I.B.S.: Simtiti ca a contat pentru dumneavoastra acel parcurs?

    A.P.: In mod sigur. Formatia de matematician este esentiala pentru mintea omului. Poti face o clasificare, geometria limpede devine o a doua natura, se dezvolta capacitatea de a intelege ce inseamna o integrala, o diferentiala, ce inseamna o functie trigonometrica, o matrice, teoria probabilitatii, bazele de numeratie si nu regret deloc aceasta asezare mentala care, in mod paradoxal, mi-a adus prima recunoastere nationala la Piatra Neamt.

    I.B.S.: La cursurile mai sus amintite?

    A.P.: Intocmai. Chiar sub mâna atenta si personalitatea solara a lui Stefan Niculescu. Eu sunt discipolul lui Sigismund Toduta si Cornel Taranu, dar ma consider, in egala masura, si discipolul lui Stefan Niculescu, prin cursurile de la Piatra Neamt, la care am participat doi ani consecutiv, in ’72 si ’73. La unul dintre acele cursuri, maestrul Niculescu (având si o diploma de inginer, si in consecinta o minte cultivata pe mai multe planuri, inclusiv cel al matematicii) ne-a prezentat o problema care se putea rezolva prim metoda matematica de „inductie completa“, pe care doar eu am fost in stare s-o rezolv. Sa va explic: daca o propozitie este valabila atunci când numarul de variante este n, si daca aceasta formula a valabiltatii pentru n elemente poate justifica algebric valabilitatea si pentru n + 1 elemente, poti sa tragi concluzia ca vei putea adauga inca 1 si inca 1, pâna la infinit; deci inductia este completa. El ne daduse aceasta problema fara sa se gândeasca la posibilitatea rezolvarii ei pe cale algebrica, asa cum am incercat sa descriu mai sus. Nimeni nu a inteles argumentatia mea, desigur, in afara de Stefan Niculescu insusi. Dupa aceasta isprava, maestrul a devenit atent si la ceea ce compuneam. L-am vizitat de foarte multe ori la Bucuresti, pentru a-l consulta si a primi sfaturi. Toti cei trei mentori au contribuit la desavârsirea personalitatii mele componistice, fara a-mi schimba insa atitudinea fundamentala, care ramâne una lineara, dar deschisa tuturor provocarilor.

    I.B.S.: Sunteti un spirit renascentist, stapâniti multe zone ale culturii, dar ma gândesc, oare va pasioneaza si istoria?

    A.P.: In mod special mostenesc aceasta atractie de la bunicul meu, care a fost preot, dar al carui hobby a fost istoria. Avea o bibloteca de tip vechi, cu toate volumele legate la fel, asa cum vedem in filmele britanice. Acolo am deprins pasiunea pentru istorie si tot ceea ce citesc retin imediat. Spun studentilor mei ca cele doua mari domenii ale cunoasterii, cel stiintific si cel umanist, sunt ca niste arbori: un trunchi cu nenumarate ramuri. Trunchiul cunoasterii stiintifice este matematica – stiinta fundamentala, cu aplicabilitate in orice, la fizica, la chimie, la IT etc., iar in ceea ce priveste stiintele umaniste, istoria este trunchiul. Istoria si matematica sunt domenii structuratoare. Istoria ma ajuta sa ma orientez in lumea culturii pe care, pâna la urma, am ales-o.

    I.B.S.: Dar oare istoria nu se scrie la momentul prezent?

    A.P.: Ba da, dar prezentul se naste din trecut.

    I.B.S.: Tatal meu, Eusebiu Stefanescu, a avut ideea unui spectacol care reprezinta practic un eseu poetic, in care ii pune fata in fata pe Mihai Eminescu si pe Nichita Stanescu, tinând seama de viziunile lor poetice, de marile teme ale poeziei: timpul, iubirea, ingerul s.a.m.d. El sustine ca intr-un fel il citesti pe Nichita Stanescu daca ai citit Eminescu, dar si reversul e valabil, adica altfel il intelegi pe Eminescu daca l-ai citit pe Nichita.

    A.P.: Cred ca are perfecta dreptate, cu toate ca Nichita l-a citit pe Eminescu, invers nu. Dar, atâta vreme cât istoria este trunchiul pe care se altoieste cultura, atunci când ai un inel, a mai trecut un an, fiindca inelele nu se formeaza mai repede de unul pe an, aviz celor care grabesc procesele…

    I.B.S.: Care provoaca revolutii…

    A.P.: Exact, atunci inelul cel mai nou le cuprinde pe cele vechi. Mi se pare cu totul legitima si minunata viziunea despre care imi spuneti.

    I.B.S.: Ce poeti preferati aveti?

    A.P.: Pentru mine poetul pur-sânge este Rilke. Cunosc bine limba germana si Rilke ramâne un guvernator al parerilor mele despre poezie. Apoi, sunt foarte multi poeti români pe care ii cunosc foarte bine. In momentul de fata, imi place tot mai mult Eminescu, pentru ca ii descopar modernitatea. Multa vreme l-am considerat, dupa traditie, ca fiind ultimul romantic. Citesc poeti români integral, spre exemplu Arghezi, si imi nuantez parerea despre el. Imi place acum mai mult ludicul si ma las fermecat mai putin de ceea ce imi placea initial, si anume volumele de debut. Citesc Sorescu. Am citit integral Rimbaud, care mi-a schimbat putin lumea…

    I.B.S.: Cititi poetii straini in original?

    A.P.: E pacat sa nu citesti in original daca te poti descurca cu un dictionar si apoi, cu cât citesti mai mult cu atât mai putin vei folosi dictionarul.

    I.B.S.: Ati gasit mari diferente intre original si traducere, in cazul lui Rilke?

    A.P.: Drept sa va spun, nu am citit traduceri. In ’79 am fost la Burgas, in Bulgaria, la un atelier de muzica contemporana. La intoarcere, m-am oprit la Sofia, unde am dat peste libraria tarilor lagarului socialist. Gaseai literatura spaniola si germana, pentru ca in lagarul socialist erau si Cuba si RDG-ul. Am cumparat doua volume dintr-o integrala Rilke, pe care le pastrez ca pe Biblie. Au o foita extrem de subtire, micrometrica si totusi litera nu trece de pe o parte pe alta. Nu este o editie de lux, ci una compacta, dar de o calitate ireprosabila si de câte ori o tin in mâna, simtul meu de bibliofil este satisfacut. Despre traduceri, insa, pot sa va spun ca am vazut, prin anii studentiei, o carte cu supracoperta cenusiu-albastruie, având schitat in contur portretul binecunoscut al lui Eminescu tânar, intitulata „Eminescu – Gedichte“. Am cumparat-o, ca sa am ce sa fac cadou unor prieteni germani. O mai am si acum in biblioteca. Nu m-am indurat sa o dau. Citesc acele traduceri si mi se par splendide. Câte trei versiuni la aceeasi poezie. Extraordinar! Cred in posibilitatea ca o traducere sa ofere un tip de echivalenta. Incerc sa scriu o cantata pe „Scrisoarea I“, care va avea ca suport una dintre versiunile din aceasta carte, pentru ca ma gândesc si la posibilitatea de a exporta muzica pe care o concep. Tradutore – traditore, evident, dar multe lucruri pot fi echivalate.

    I.B.S.: Poeziile trebuie traduse de catre poeti?

    A.P.: Poate de catre poeti ratati. Eu am tradus versuri de Christian Morgenstern, pentru ca am scris coruri pe poezia lui, coruri pe care nu le puteam publica la noi fara aceste traduceri in limba româna. Traducerile mi-au luat tot atât de mult timp cât compozitiile in sine, dar a fost o experienta foarte placuta. Traducerea unui text care urmeaza a fi tratat muzical e pretentioasa si sub aspectul pastrarii perfecte a prozodiei, a divizibilitatii versului – deci servituti sunt foarte multe –, dar am reusit si pot spune ca unele dintre ele au chiar un dram de valoare poetica. Asadar, un poet ratat ca mine poate ca este mai potrivit pentru o traducere, fiindca se supune. Citesc in traducerea unui mare poet – Serban Foarta –, un poem de Mallarmé, aproape intraductibil: „L’après-midi d’un faune“. E Foarta!

    I.B.S.: Acum, ca v-ati eliberat de functii, nu mai sunteti rector, nu mai sunteti director, aveti proiecte in planul imediat?

    A.P.: Sigur ca da. Aceasta cantata pe versuri de Eminescu. Chiar mi-am bagat gâtul in lat si am semnat un angajament cu Uniunea Compozitorilor pentru aceasta lucrare. Mai sunt si alte proiecte de compozitie amânate pe care acum sper sa le finalizez.

    I.B.S.: Visul sa va calauzeasca pasii!

    A.P.: Apropo de oniric. Sa stiti ca folosesc cuvântul oniric intr-un mod metaforic. Eu nu visez muzica, o fac cu pianul, cu chin, când merg pe strada, cu trenul. Nu astept sa visez, o provoc.

    I.B.S.: In incheiere, as vrea sa va smulg promisiunea unei piese pentru flaut.

    A.P.: Am sa zic multumesc, da. Flautul este un instrument pentru care am scris destul de mult si ma simt in stare sa recidivez.