Citesc in „România literara“ (43/ 2009) un lung studiu-recenzie despre „Eminescu. O perspectiva dialogica“ de Gheorghe Doca (Ed. Academiei Române, vol 1-2, 2009). atudiul, recenzia sau ce-o fi e semnat de cunoscutul N. Georgescu, eminescolog si, din când in când, brâncusolog amator impreuna cu dl Godea si Mocioi de la Tg. Jiu. N. Georgescu a „rasfoit“, dupa cum marturiseste, „a doua oara si a treia oara“ cartea, prea groasa pentru o lectura asezata si intinsa, a lui Gheorghe Doca. Formuleaza, dupa „rasfoire“, o apreciere aparent favorabila: „apreciez, concede dupa o statistica aproximativa N. Georgescu – ca autorul acopera cu vorbele sale cam o treime din spatiul tiparit (…) a-ar putea vorbi de o antologie eminesciana comentata…“ Sa recunoastem ca, la prima vedere, aprecierea nu suna rau. Rau suna, in schimb, sfaturile pline de umor caznit si involuntar pe care i le da autorului valoroasei lucrari, specialist in lingvistica si pedagogie, care si-a luat laudabilul curaj de a-l reciti integral pe Eminescu gasind mereu lucruri interesante si pretioase de spus din perspectiva, noua, a dialogismului teoretizat de Bahtin. Nici sfaturile n-ar fi rele, daca N. Georgescu si-ar alege cuvintele dintr-un vocabular adecvat si compatibil, vreau sa spun de specialitate, caci este istoric literar si eminescolog, nu? Intâi tine sa-l asigure pe autor?, pe cititor? – ca „Paginile de fata nu sunt un pamflet, ci chiar o analiza …“. Ca sa fi fost pamflet, ar fi avut nevoie de talentul, nu zic al lui Arghezi, dar macar al unui om cu simtul umorului. Nu-l are. Asa, in schimb, pretentia lipsita de umor a unui cunoscut pedagog de scoala noua, obtuz si apodictic (dixit!) care-si „descurajeaza astfel elevul: „imi pare rau mie insumi ca trebuie sa-l descurajez pe autor de la eventuala continuare a unui astfel de macinis – dar cu asemenea faina opera lui Eminescu nu poate „dospi“ in hrana pedagogica (…) mai trebuie ceva ca lucrurile sa se lege, ca pâinea sa dospeasca …“ Luat din industria moraritului cu valturi si brutaria rurala rudimentara („macinis“, „faina“, „dospi“, „pâinea sa dospeasca“) limbajul acesta critic umileste nu cartea si pe autorul ei, ci pe Eminescu insusi, adus in asa-zisa recenzie cu sacii poeziei lui la moara unui cronicar banuit si recenzent de ocazie. Când spun „de ocazie“ nu vreau nicidecum sa-l subapreciez pe eminescologul merituos N. Georgescu, dar sa-l calific pe recenzentul improvizat cu acelasi nume. Iar improvizarea lungii lui recenzii, de proportiile unui studiu (!), nu-i fara un mobil ce se lasa descoperit cu usurinta ceva mai incolo. N. Georgescu da in cartea lui Gheorghe Doca peste niste capitole ale caror titluri ii suna suspect: „E otios – scrie el – sa verifici biografia cuiva cu o schema din stiintele comunicarii (de ce-ai fi „otios“ numai el stie! – n.n.), astfel ca vom lasa la o parte domeniul (ar trebui probabil sa-si decline competenta in domeniu, asa ar fi onest! – n.n.). Evident – continua la fel de apodictic recenzentul – ce ai gasit, aia ai cautat (parafrazându-l pe Noica) – dar capitole precum „Intre boala si alterarea raportului cu lumea“, „Blocajul comunicarii“, „Revansa epifenomenului“, „Rupturi“, „Ferestre ale cunoasterii de sine“, „Iluzia refugiului in lumea poeziei“, „Deschiderea la lume si inchiderea in logismul vulgar“… Cum adica, „alterarea raportului“?! Poate „alterizare“, poate „schimbare“. Ceva alterat este ceva stricat dupa simtul comun („mâncare stricata“, de pilda) – dar teoretic acest „alter“ inseamna altceva, deci laptele stricat sa ramânem, ca sa ramânem in zona alimentara, este stricat fata de ce a fost ca lapte dulce, de pilda, dar când devine iaurt sau brânza nu mai e deloc stricat, ci foarte bun; este doar altceva sau „celalalt“ lapte. Cum sa se strice, insa, un raport, o relatie? Fata de ceva anume? (…) Ne dispensam, asadar, de gângurelile privind viata lui Eminescu si trecem copacel-copacel la alt domeniu incomod. Este acela al fragmentarium-ului eminescian…“ Mai mare confuzie de planuri si poliloghie terminologica rar ne-a fost dat sa citim. In legatura cu „alterarea raportului“ de care se mira N. Georgescu – ce sa zicem? O simpla „rasfoire“ – ca tot ii place! – a dictionarului (DEX!) i-ar fi stins docta mirare lamurindu-l, simplu, ca a altera = a schimba ceva, de obicei in rau (chestia cu „laptele stricat“ care-i bun si „alter“ nu-i, vorba cuiva, in chestie …), iar L. aaineanu e si mai explicit: schimbat, prefacut, stricat. Iar alterare, si nu barbarismul „alterizare“, cum inventeaza fara gratie N. Georgescu, inseamna, dupa dictionar, stricare, descompunere, deformare, diminuare, falsificare, denaturare ori, de ramânem la batrânul, bunul Lazar aaineanu: schimbare in starea unui lucru; prefacere din bine in rau, stricare. Am dat mai multe sensuri ca sa vin in ajutorul dlui Georgescu oferindu-i posibilitatea de a alege dintr-un sir nesfârsit de sinonimii termenul potrivit. Taindu-si astfel pofta de a se mira („cum adica?“!) pe seama unui cuvânt care la Gheorghe Doca e la locul lui si inseamna exact ce vrea sa spuna autorul voluminoasei carti despre Eminescu. Vine la rând chestiunea cu „sociologismul vulgar“ de care N. Georgescu il acuza pe Gheorghe Doca citându-i subtitlurile numite mai inainte si a catalogarii lor de catre improvizatul recenzent drept „gângureli privind viata lui Eminescu“. Chestiune mai complicata. De ce-ar fi bunaoara pasibil de „sociologism vulgar“ un titlu ca acesta: „Intre boala si alterarea raportului cu lumea“, referitor la maladia care a si pus capat vietii marelui nostru poet? In lipsa argumentelor N. Georgescu recurge inelegant si anapoda la o eticheta de trista faima: „sociologism vulgar“. E insa vorba aici, in subsidiar, ori subliminal de efectul malign al unei suparari inexprimate direct si onest de eminescologul N. Georgescu: capitolele citate si incriminate de el in numele inchipuitului „socilogism vulgar“ pun in discutie „indirect“ si nepolemic, scenariul aberant potrivit caruia, bolnav inchipuit si „alterat“ prin punerea silita in camasa de forta, Eminescu ar fi fost „imbolnavit“ cu tot dinadinsul din ratiuni politice de marii sai „detractori“ in frunte cu Maiorescu si Carp („mai potoliti-l pe Eminescu!“). acenaristii acestia, intre care N. Georgescu se prenumara, sustin ca „stricarea“, „alterarea“, in fine, boala lui Eminescu este o pura inchipuire, mai rau: boala nascocita spre a-l scoate din gazetarie si din… lume din ratiuni de stat! Eminescu devine, in imaginatia scenaristica a dlor Georgescu, Codreanu, Calin Cernaianu & comp. un „bolnav inchipuit“ de detractorii lui, mari critici si istorici literari precum Titu Maiorescu ori G. Calinescu! Din nefericire, am constatat cu imensa tristete ca la acest scenariu s-au asociat macar partial, dar acreditându-i asa pe autorii lui directi, mari si veritabili eminescologi, precum neuitata noastra profesoara Zoe Dumitrescu-Busulenga, eminentul si profundul exeget si minunat profesor George Munteanu si chiar ultimul mare eminescolog in viata, D. Vatamaniuc. Asadar, „sociologismul vulgar“ si „gângurelile“ privind viata poetului atribuite autorului de catre eminescologul N. Georgescu isi au originea in nealinierea ultimului exeget al lui Eminescu, lingvistul si profesorul Gheorghe Doca la cerintele scenariului fabricat de acesti eminescologi animati, dupa credinta lor, de cel mai fierbinte patriotism… E greu sa polemizezi cu patrioti care nu stiu de gluma. Dar, in fine, lasând gluma la o parte, sa recunoastem, cu respect si umilinta neipocrite, ca dl N. Georgescu e realmente un veritabil eminescolog: alte lucrari decât aberantul scenariu cu „sacrificarea“ lui Eminescu il recomanda cu prisosinta. In rest, insa, lunga lui recenzie din România literara se ocupa de chestiuni desigur importante, dar colaterale continutului propriu-zis al cartii „rasfoite“ a lui Gheorghe Doca. N-am sa neg ca, bunaoara, problema punctuatiei, in special a virgulei, este una din cele fundamentale in filozofia exegezei poetului nostru national. Dl N. Georgescu este chiar un expert notoriu in aceste delicate si importante chestiuni in care scrierile dumisale au adus noi si oportune lumini. Recenzia lui din revista amintita este, insa, paralel cu obiectul – cartea! – in discutie. Consideratiile si alegatiile lui despre virgula si accent imi aduc in minte figura paradigmatica a elevului care, examinat aspra oricarei materii ori subiect, revine, printr-un automatism gnoseologic inconturnabil, la acelasi si acelasi subiect, singurul pe care-l stie ca pe apa: cultivarea si proprietatile castravetelui. Asa si cu dl N. Georgescu: fie subiectul principiile kantiene despre natura sacra a vietii umane, apiritul Absolut hegelian ori teoria sferelor de influenta intergalactica, domnia sa ajunge printr-o atotputernica si miraculoasa fixatie tot la virgula, apostroful si cezura din versul si ritmica eminesciene. E o deformatie profesionala de tip aristocratic si elitist ce-i face cinste. Toba de carte, dl N. Georgescu este, incontestabil, o „virgula“ eminenta in eminescologie. Insa recenzia lui la cartea lui Gheorghe Doca despre Eminescu ilustreaza cu o remarcabila expresivitate involuntara un raport alterat: intre recenzent si cartea recenzata.