Un puci împotriva filosofiei

Quentin Meillassoux, După finitudine. Eseu asupra necesităţii contingenţei, traducere şi postfaţă de Ovidiu Stanciu, prefaţă de Alain Badiou, Editura Tact, Cluj, 2014

Avem acum în română manifestul filosofic al materialismului speculativ, ultima versiune, pare-se, a acestei şcoli filosofice ce se întinde de la Epicur la Engels şi de la Lucreţiu la Lenin. În După finitudine, Quentin Meillassoux ia un ton revoluţionar şi anunţă sfârşitul imperialismului logico-lingvistic al filosofiei analitice şi dezrobirea ultimelor republici rămase sub dictatura conştiinţei impusă în ţinuturi mai izolate cultural de partidele fenomenologice.
O lume fără oameni
Cartea depăşeşte strictul interes sectar al unei discipline filosofice tot mai îndepărtate de cele lumeşti. Istoria recentă a societăţii globale a spectacularului integral –  adică lumea de azi, lipsită de ideologii clare, unde vin la putere oameni de paie gata să ia „măsuri necesare“, având ca opoziţie un apolitism antisistem lipsit de consecinţe – ne obligă să retrăim veacul al XVI-lea. Astfel, lucrarea de faţă descrie orizontul intelectual al zilelor noastre, dominat de un scepticism agnostic dezinteresat de problemele metafizice ultime. Întrebările „de unde venim?“, „de ce existăm?“ sunt simptome ale depresiei, căci seriozitatea funcţională le consideră dincolo de posibilităţile omeneşti de a găsi un răspuns. Volumul de faţă nu tratează chestiuni politice, dar se apleacă asupra rădăcinilor intelectuale ale scepticismului contemporan, din care-şi trag seva şi cinismul politic şi fanatismul religios sau etnicist contemporan.
Acest univers intelectual poate fi înţeles şi plecând de la transformările filosofiei moderne subsumate de Meillassoux termenului de corelaţionism. Neologismul propus desemnează renunţarea filosofiei moderne la a mai gândi exterioritatea omului, în-sinele naturii. De pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, filosofia consideră dogmatică orice încercare de a reflecta la altceva decât la relaţia omului cu lumea şi cu lucrurile care o populează. De acum încolo se va vorbi despre condiţiile subiective ale experienţei, de raportul dintre noeză şi noemă, despre referinţa limbajului etc. Cu acest punct de plecare, filosofarea e pusă la încercare când vine vorba de explicaţiile ştiinţifice privitoare la momentele în care nu există nici conştiinţă, nici limbaj: originea Universului, a Terrei, a vieţii pământeşti sau ipotezele savante despre dispariţia lor. Dumnezeu ca martor universal al evenimentelor mai sus pomenite rămâne un obiect de discuţii pentru dogmatismul medieval şi prelungirile sale moderne, ca şi pentru câteva mişcări retrograde din vremurile noastre, care se încăpăţânează să practice o lectură literală a Genezei. Filosofiei gravităţii academice îi rămâne să brodeze în jurul temei perenităţii egoului transcendental (Husserl) sau a trecutului preuman ca prezent modificat în conştiinţa omenească (husserlienii cuminţi). Ultimele două opţiuni sunt însă înrădăcinate în corelaţionism, această imensă mistificare prin care intelectualii ar fi încercat să deturneze sensul revoluţiei copernicano-galileene. Reluând în meditaţiile sale o temă în care au excelat Montaigne şi Pascal, condiţia umană, Hannah Arendt vedea în alienare caracteristica acestor Timpuri Noi purcese din Renaştere. Distrugerea civilizaţiilor ţărăneşti, cartografierea completă a Globului, inspectarea cerului prin telescoape tot mai performante şi literatura SF erau pentru ea semnele pierderii familiarităţii noastre cu lumea. La fel, dar concentrându-se strict asupra ştiinţei moderne, Meillassoux consideră că posibilitatea acesteia e dată de punerea unei distanţe între fiinţă şi gândirea terestră. Matematizarea naturii, începută de Galilei şi teoretizată de Descartes, înseamnă posibilitatea de a gândi lumea în mod absolut, eliberată de privirea omului. Doar filosofia a înţeles să o apuce pe alte căi. Să întârzie asupra celor omeneşti.
Matematica întâmplărilor
Către 1800, într-o îndepărtată provincie septentrională a Prusiei ar fi apărut dogmatica contrarevoluţiei ştiinţifice. Autorul ei, Immanuel Kant, ar fi repus gândirea în centrul universului  reducând cercetarea metafizică legitimă la posibilităţile experienţei umane. Orice altă discuţie filosofică va fi de acum încolo speculaţie goală. Quentin Meillassoux cheamă la răsturnarea acestui regim reacţionar al filosofiei prin reaproprierea sensului revoluţiei galileano-carteziene. Regimul revoluţionar al filosofiei nu se obţine prin transformarea acesteia într-o ancilla scientiae, analiza limbajului sau a rezultatelor cunoaşterii ştiinţifice. Ea trebuie să aprofundeze principiul revoluţiei ştiinţifice moderne: matematizarea fiinţei. În această declaraţie se găseşte filiaţia intelectuală a lui Meillassoux. El e un original continuator al gândirii lui Alain Badiou, a cărui primă teză se enunţă astfel: „matematica este ontologie“. Spre deosebire de maestrul său, autorul eseului Despre finitudine are ambiţii mai restrânse, căci nu se întoarce asupra gesturilor fondatoare ale metafizicii greceşti de a echivala Fiinţa cu Unu. Analizele noului star al French Theory se menţin în cadrele modernităţii ştiinţifico-filosofice. La fel ca Badiou, Meillassoux face apel la teoriile matematicianului Georg Cantor şi la consecinţele lor în logicile matematice pentru a gândi contingenţa. Astfel, el operează o distincţie între contingenţa radicală, altul conştiinţei, care este obiectul ştiinţei matematice a naturii, şi hazard, ultimul presupunând deja legi existente faţă de care se manifestă aberant. Pentru cei doi gânditori francezi, întâmplarea este ceea ce precedă legea, numărul şi calculul şi care subzistă în structură, în numărare sau în tehnică calculatorie, fără a putea fi scos la iveală de ele. Contingenţa este „multiplul fără unu“ al lui Badiou, de care poate da seama „principiul iraţiunii“ propus de Meillassoux. Iraţiunea ipostaziată în temei al lumii înlocuieşte Dumnezeul teologiei sau Raţiunea Suficientă din metafizică. Este principiul care spune că orice lege poate fi abolită, doar iraţiunea rămânând eternă.
În ciuda numelui său diabolic, iraţiunea nu este decât apelativul tehnic al întâmplării universale ce se regăseşte în toate faptele, ceea ce rămâne inexplicabil şi neaşteptat în destinul şi materia lumii. Ea întemeiază putinţa de a fi altfel a lucrurilor, capacitatea naturii şi a istoriei de a o apuca pe alt drum decât cel deja parcurs. Principiul iraţiunii distruge subiectul cunoscător în calitate de corelat al lumii cunoscute, pentru că îmbrăţişează şi posibilitatea dispariţiei oricărei minţi ce scrutează natura. Ceea ce dădea forţă legilor ştiinţei naturii era necesitatea evenimentelor prevăzute de ele. Or, firea faptelor e de a fi străine oricărei obligaţii. Natura supusă legii are încă însemnele unui trecut teologic şi metafizic. Fixitatea normelor aparţine doar privirii temătoare să-şi găsească infirmate anticipaţiile. Posibilitatea eliberării universului de privitor prin descentrarea gândirii – fundament al ştiinţei moderne – ne dezvăluie adevărata fiinţa a lucrurilor: totul se poate petrece, mai puţin ceva necesar. Singura necesitate rămasă e cea a contingenţei.
O astfel de lume a schimbării continue e spaima viziunilor religioase şi metafizice care caută şi proclamă stabilitatea firii. Dar la fel cum la Badiou multiplicitatea nu era opusul unului şi nici un compus de unităţi deoarece preceda şi se sustrăgea oricărui principiu de numărare, pentru Meillassoux contingenţa nu este opusul legii, ci ceea ce în mod fundamental scapă unei organizări perene. Universul ştiinţei e mai degrabă cel al unei evoluţii lente a normelor ce guvernează peste mişcarea celor neînsufleţite şi a celor însufleţite, şi nu nebunia unei simultaneităţi a fiinţei şi nefiinţei. În câteva din cele mai inspirate pagini ale eseului, ideea unei fiinţări contradictorii – care este şi totodată nu este – e analizată şi respinsă. O astfel de monstruozitate ar fi privată de devenire, căci ea, fiind în acelaşi timp altul său, nefiinţa sa, nu are în ce să se preschimbe. Nu poate nici să dispară fiindcă este deja non-existenţă şi în consecinţă ar fi eternă. Până la urmă, neadmiţând nicio contradicţie, căci dizolvă orice diferenţă, ea se recunoaşte în negativ ca fiinţa absolută descrisă de Hegel. Fiinţa absolută şi fiinţa contradictorie sunt mereu aceleaşi, vrăjmaşi ai alterităţii. Iar fără diferenţă, transformarea perpetuã a lumii contingenţei, înstrăinarea lucrurilor de ele însele nu poate avea loc. Nu se admite ipoteza unei Alterităţi Radicale, divinitatea absolută şi contradictorie, stăpânitoare peste fiinţă şi nefiinţă. Principiul iraţiunii – sau al fapticităţii, sub denumirea sa pozitivă – nu are o instanţă care să-l reprezinte. Nu este el însuşi un fapt contingent. E sensul titlului tezei de doctorat a eseistului: Inexistenţa divină. Astfel, gândirea contingenţei ne permite să răspundem pozitiv la marile întrebări metafizice: de unde venim? – de nicăieri; de ce existăm? – pentru nimic.
Uitarea politicii
După finitudine este primul pas dintr-un proiect filosofic în descendenţa lui Badiou, constând în încercarea ambiţioasă de a elibera câmpul filosofic de consecinţele, catastrofale pentru Meillassoux, ale kantianismului. În acest fel, filosofia ar putea relua calea gândirii fiinţării pe care a rătăcit-o când, separându-se de ştiinţă, a apucat-o pe cărările analizei modurilor cunoaşteri. Or, esenţa lumii, aşa cum ne-o oferă ştiinţa, e de a putea fi şi după moartea oricărui ego cunoscător. De drept, lumea ştiinţei preexistă, subzistă şi depăşeşte finitudinea conştiinţei. Marile spaţii cosmice sunt indiferente dramelor umane. Stranietatea stelelor este întoarsă de filosoful francez împotriva filosofiei analitice şi a fenomenologiei care pun în prim plan cunoaşterea, acţiunea, mintea, conştiinţa sau alte sinonime ale centralităţii omeneşti. Totuşi, să adăugăm imediat că autorul Criticii raţiunii pure nu e atât de străin oricărei problematici a alterităţii fiinţei pe cât ni-l prezintă eseul proaspăt tradus. Primordial în cunoaşterea kantiană este diversul senzaţiei, organizat abia apoi de formele minţii în reprezentare.

Această diversitate măruntă e mult mai puţin calculabilă şi subsumabilă unor forme stabile decât vastele întinderi spaţio-temporale evocate de tânărul filosof francez. În plus, ce e mai alter decât obiectul lui Kant? Noi nu putem avea conform filosofului de la Königsberg decât o cunoaştere a fenomenelor, obiectele în sine rămânându-ne de-a pururea străine. Ştim despre obiectul reprezentărilor doar că este „ceva în genere = X“. Rămâne o indeterminare pe veci străină nouă.
Discipol al lui Badiou în gândirea contingenţei, Meillassoux îşi încearcă propriul destin filosofic renunţând la tematizarea evenimentului, ceea ce irumpe în lume în mod incalculabil – o revoluţie, de pildă – pentru a ataca în principal chestiunea legii. Legitatea nu trimite aici la speculaţiile lui Badiou asupra comunităţii politice, ci la normele filosofiei moderne a naturii. Postfaţa lui Ovidiu Stanciu, traducătorul, trece în revistă reproşurile aduse proiectului din După finitudine, cu precădere dinspre fenomenologie. Între critici, se spune că Meillassoux n-ar fi realizat distincţia dintre atitudinea realistă privitoare la existenţa lucrurilor, specifică ştiinţei şi simţului comun, şi constituirea sensului lor prin sintezele conştiinţei, obiectul de studiu predilect al filosofiei. E adevărat că prezentul manifest filosofic suspendă „diferenţa ontologică“, dar nu în favoarea unui realism empirist. Materialismul speculativ nu e o orbire ontică incapabilă să conceapă un regim al idealităţilor. Se uită că esenţa revoluţiei ştiinţifice moderne, explicată de Koyré sau Meillassoux, este  matematizarea naturii. Or, matematicile nu descriu ceea ce se vede, se simte şi se aude, ci ontologia însăşi, la care nu avem acces decât prin intuiţie intelectuală. Matematica, pentru Badiou, este limbajul despre fiinţă. Drept urmare, filosofia este un metalimbaj, doar o meta-ontologie. La elevul său, matematicul primeşte sensul modern: limbajul explicării naturii. Astfel, opera lui Alain Badiou se află la capătul procesului de deposedare a filosofiei de domeniile sale iniţiale. După ce ştiinţele naturii, psihologia sau economia s-au specializat ca discipline separate, iată că şi ontologia îi părăseşte pe iubitorii Sofiei. Filosofia este indisciplinabilă. La Meillassoux, prin întoarcerea la sursele revoluţiei copernicano-galileene, ea îşi recâştigă tacit drepturile sale presocratice: „naturalismul“ de dinainte de ceea ce am putea numi, îngânându-l pe autor, contrarevoluţia antropocentrică a lui Socrate. Thales, Heraclit şi Parmenide au smuls fiinţa explicaţiilor mitice şi au condus o revoluţie  raţionalistă. Apoi, un sofist atenian a reintrodus mitologia sub forma daimonilor, virtuţilor şi altor fantome care ar popula viaţa interioară. Socrate şi Kant ar fi cei ce înstrăinează gândirea de experienţa lumii pentru a o întoarce într-un demers egocentric şi antiştiinţific spre ea însăşi. Din această perspectivă, nu disciplinele ştiinţifice au părăsit filosofia, ci ea s-a autoizolat de comunitatea savantă. Filosofia, după doctrina materialismului speculativ, îşi pune din nou întrebările ultime asupra existenţei şi dă principiile prime ale faptelor studiate de fizică, biologie ori cosmologie. În acest sens, revoluţia dorită de Meillassoux este una conservatoare, căci nu meditează deloc asupra înţelesului istoricei epuizări de conţinut a filosofiei, ci vrea să revină la momentul secolelor XVI-XVII. Vrea restabilirea cartezianismului şi adaptarea sa la rigorile astronomiei, paleontologiei şi paleoantropologiei de ultimă generaţie. Lasă deoparte din Descartes întreaga problematică a egoului, gest deja înfăptuit de prima generaţie a discipolilor autorului Discursului asupra metodei, de Malebranche bunăoară. Şi tot în aceeaşi nobilă descendenţă fuge de orice problematică politică. Ceea ce nu putem spune despre sobrul patriarh al corelaţionismului, Immanuel Kant, susţinător public şi ferm al Revoluţiei Franceze, în pofida autorităţilor reacţionare prusace. Constant în atitudinea sa, Kant salută proclamarea Republicii la Paris cu fervoare religioasă: „Doamne, lasă robul tău să plece în pace, căci a văzut mântuirea lumii!“ Era în septembrie 1792! E nevoie de o cecitate politică voluntară pentru a vedea în această epocă debutul unei contrarevoluţii intelectuale. E nevoie de decăderea actuală a noilor reprezentanţi ai French Theory, care mai vând azi doar amintirea spiritului novator şi rebel al maeştrilor lor.