Sari la conținut
Autor: C. Stănescu
Apărut în nr. 486
2014-09-25

Un poet din corporaţia dezordinii

    „Cu întârziere despre o mare pierdere a literaturii române: George Astaloş„ – scrie dl Ioan Barbu în Bucureştiul literar şi artistic. Posteritatea valorosului poet şi dramaturg a început într-o zi din aprilie 2014, când inima lui a încetat să mai bată. Născut în 1933, George Astaloş urmase cursurile unei şcoli de ofiţeri topogeodezi şi, ajuns până la gradul de căpitan, demisionează din armată în 1964, dedicându-se literaturii. Sub haina militară se ascunde un avangardist şi, la bătrâneţe, mărturiseşte undeva  „Aventura întâlnirii mele cu vorbirea paralelă“, respectiv, cu argoul, limba celor din marginea societăţii: „Hazardul – zice autorul acestei confesiuni insolite – punându-mă faţă în faţă cu cei mai temuţi răufăcători români de după război, mi-am putut face o idee destul de bine calibrată despre corporaţia dezordinii. Ţigănescu Şutu (căruia nu-i poposise nici o cătuşă pe glezna mâinii mai mult decât voia el), Petcu Maimuţaru (cel care, după război, răsese cu sârguinţă valizele traficanţilor de obiecte de artă din celebrul Orient Expres), Urucu-Lăcătuşu (căruia nu-i rezistase nici o casă de bani de pe teritoriul moldo-valah, până la venirea lui Alimănescu la Brigadă), Titi Şestaru (inventator de coduri de semnalizare mai eficiente decât o baterie de bazuca desfăşurată în trăgători), Lică Volf (care-i promisese actorului Claudiu Moldovan că-i va lăsa o căruţă cu bani în poartă dacă nu-i vor da cep Volanţii), Plută Duru Pantelimon Mafoame sau Emilian Marinaru sunt tot atâţia virtuozi ai pensetei, întâlniţi în fulguranta lor perioadă dintre 1945 şi 1948 şi nu mă sfiesc să-i scot din cutele memoriei reanimându-i atunci când confesiunea mă impinge la păcat“ (Dacia literară, nr. 47 din 2007, cu scene din viaţa de noapte a marginalilor puşi pe hârtie de marele pictor şi grafician Constantin Piliuţă). N-a fost purul „hazard“, cum spunea, care l-a împins în „corporaţia dezordinii“ din care acest literat român şi-a făcut un mod de viaţă şi un crez aşa zicând „estetic“, vizibil în literatura pe care a scris-o. Nu-i vorbă, a avut şi „norocul“ unei bizare, senzaţionale coincidenţe, debutând, în 1968, cu o piesă, Vin soldaţii („feerie antimilitaristă“!), pusă în scenă la Casandra chiar în zilele cand trupele sovietice „jucau“ invazia pe „scena“ Cehoslovaciei lui Dubcek sub ochii „spectatorilor“ din Vest şi din lumea întreagă! Dramaturgul român debuta aşadar sub semnul invaziei. Avangardistă, piesa lui făcea parte dintr-un ciclu numit de el Teatrul floral-spaţial. „Chiar dacă nu ar fi vorbit într-un sens partizan de «dulcea nebunie a avangardei“ – scria Mircea Iorgulescu –, lui Astaloş tot i s-ar fi recunoscut o reală vocaţie. Ca în cazul oricărui animator avangardist de autentică substanţă, acţiunea novatoare depăşeşte în însemnătate creaţia propriu-zisă, fără a se înţelege prin aceasta numaidecât că teatrul lui Astaloş ar fi lipsit de importanţă. Dimpotrivă. Însă cel puţin în volumul Vin soldaţii şi alte piese (1970), între dramaturgul A. şi A-animatorul, acul de balanţă înclină sensibil către cel de al doilea… Nu toate piesele sunt în conformitate cu orientarea teoretică“ (Teatrul floral-spaţial! – n.n.), una dintre ele, Fântâna, e o parabola comună, alta, Garderobierele, o bucată anecdotică plină de facilităţi – spune exigentul M. Iorgulescu – „investită forţat cu înţelesuri dinamitarde la adresa unei formule învechite de teatru“. În orice caz, adaugă criticul, „Este relativ dificilă numai analiza literară a pieselor lui Astaloş în absenţa reprezentării lor pe scenă, deoarece acestea sunt concepute în perspectiva spectacolului (de altfel, Vin soldaţii este subintitulată «piesă-spectacol»). Deşi numele lui Artaud nu e amintit, în teatrul lui Astaloş punerea în scenă are un rol extrem de important, uneori montarea urmând a fi superioară textului (…) Un lucru e sigur: ne aflăm în faţa unei îndrăzneţe şi substanţiale tentative novatoare şi cel mai mare păcat ar fi să o ignorăm. Caracterul eminamente poetic, curiosul amestec de feerie şi grotesc, prezenţa unui cuplu arhetipal de tineri îndrăgostiţi (singurele fiinţe cu adevărat vii) care traversează medii stagnante, bizar încremenite în atitudini de un hidos automatism, o graţioasă revărsare de fantezie fac din Ceainăria de argint şi Vin soldaţii piesele de vârf ale unui demers creator de o indiscutabilă originalitate şi valoare, oferind totodată o certitudine fermă că teatrul floral-spaţial poate deveni o realitate“. A şi devenit, mi se pare, de când Teatrul se mută cu tot mai mare vioiciune din „spaţiul consacrat“ în cele neconvenţionale, iar spectacolul, mai important decât textul, o ia din ce în ce mai mult înaintea acestuia improvizându-l cum îi vine la îndemână: sâmburii avangardişti din creaţia celui pătruns în „corporaţia dezordinii“ au crăpat şi dau semne că ocupă prin „invazie“ scenele-spaţiile teatrului de azi. George Astaloş este cu siguranţă „un înainte mergător“ şi un deschizător de drum. Avangardistul ar fi fost nominalizat în 2011 pe lista Comitetului Academiei Suedeze la Premiul Nobel pentru Literatură – scrie autorul notei din Bucureştiul literar şi artistic, „a fost inclus în numeroase antologii de piese de teatru şi de poezie în Europa şi peste Ocean, fiind considerat de acelaşi calibru ca Samuel Beckett ori Eugène Ionesco“ şi, onorat în vara anului trecut cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor în Franţa, George Astaloş „este scriitorul român contemporan cu cea mai bogată operă, care, pe deasupra, acoperă toate genurile: proză (mai multe romane), poezie (editată în România, Franţa, Italia şi Luxemburg), teatru (reprezentat în România, Franţa, Anglia, Statele Unite, Danemarca, Portugalia etc.)“. Scrierile despre exil reprezintă „marea sa performanţă literară“, iar una dintre cele trei piese din tripticul despre exil, „Caviar Votca şi bye bye!“ (exilul rusesc) „a fost reprezentată până astăzi în aproape 40 de metropole de pe cele 5 continente“. Fulminanta difuziune a operelor lui George Astaloş face din valorosul scriitor „unul dintre cei mai mari autori“ ai literaturii române, se grăbeşte să conchidă apoteotic Ioan Barbu în nota amintită. Ce spun criticii şi istoricii literari? L-am citat pe M. Iorgulescu. La polul opus, Marian Popa, în controversata lui lucrare de format monumental, Istoria literaturii române de azi pe mâine (Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001) ar putea fi considerat cel dintâi „detractor“ al scriitorului: „«În lumea scrisului, succesul e asigurat de logistica difuzării produsului finit», afirmă undeva George Astaloş, scriitor cu o strategie de public relations şi marketing comparabilă doar cu aceea a concernului Coca-Cola, prin capacitatea de a scoate aşa de mult din aşa de puţin“ şi, mai departe, „Sosit la Paris în 1971, el devine Georges Astalos, «français d’origine roumaine» în 1976; cu o rară tenacitate, îşi edifică o imagine mondială. Scrie enorm, dar nu beletristică, ci scrisori, caută protectori cu prestigiu care să-i pronunţe măcar ocazional numele şi teatre care să-l joace, gazetari pentru interviuri, participă prin diligenţe misterioase la colocvii şi congrese. «Călătoreşte enorm de mult de parcă s-ar lua la întrecere cu Sfântul Părinte de la Roma» (D. Ichim, Cronica literară la Symetries, în Cuvântul Românesc, an 12, nr. 131, 1986). Mimmo Morina, directorul lui La Nouvelle Europe, îl face redactor şef şi cronicar literar al trimestrialului tutelat de Comunitatea Europeană, Astaloş e distins cu premii, publică în foile exilului şi prin serviciile de propagandă ale Comunităţii Europene. Opera sa e relativ redusă.
    După părăsirea ţării dă iluzia bogăţiei prin editarea aceloraşi texte cu titluri diferite şi mici modificări în ţări diferite. Toate volumele prezintă informaţii bibliografice trişate subtil. În lume, Astaloş îşi prelucrează şi reprelucrează poemele româneşti, dând impresia unei opere masive dacă bibliograficul s-ar reduce la titluri“. Istoricul literar continuă în aceeaşi manieră opera de „descojire“ a fructului prea copt în cazanul plin cu animozităţi şi invidii dând în clocot din comunităţile exilate şi autoexilate în care, cum vedem, nu-i pace sub măslini… Întoarcerea „acasă“ e grea, uneori imposibilă, iar posteritatea acestor marginali, fie între ei şi mari scriitori, e suspendată de regulă între encomionul pios, solemn şi  monocord şi suspiciunea calomnioasă ori delaţiunea ce i-ar desfigura şi pe îngeri. Desigur, George Astaloş nu-i nici una, nici alta din ce susţin lăudătorii şi detractorii lui, ci un scriitor cu operă valoroasă şi cu partea sa de nemurire. S-ar prea putea ca această „parte“ a lui să vină chiar din biografia lui pe care, cum am văzut, printr-un act de demisie, şi-o retrage din lumea normată şi cazonă, instalând-o, decis şi programatic, într-un spaţiu neconvenţional, în amintita de el „corporaţie a dezordinii“. De acolo vine cu Dizertaţie asupra argoului, Argoul – utopia comunicării, În întâmpinarea argoului, cu Balada trişorului scopit, Balada gagicăresei păguboase (poezie licenţioasă tradusă în argou) şi, în fine, cu refuzatul în România Dicţionar de argou român.

    Pe cât de doctă şi erudită, pe atât de fermecătoare, Dizertaţia academică asupra unui fenomen marginal şi marginalizat pleacă de la premiza că „Adresându-se direct afectului, ca muzica sau ca poezia, argoul nu este nici secret, nici artificial, nici parazitar cum l-au calificat adepţii integrismului lingvistic – vetuşti în concepţie, puritani prin tradiţie şi ignoranţi din comoditate. Îngemănată cu limba populară, expresia argotică îşi perpetuează specificitatea în sol citadin, influenţând aproape în aceeaşi măsură şi vorbirea uzuală şi limba normativă“. Savuroasă prin umorul operaţiunii de „academizare“ a unui limbaj prin definiţie rebel şi nonconformist, Dizertaţia ţinteşte la „căftănirea“ argoului, la scoaterea lui de sub etichetările care l-au făcut „un produs subaltern al limbajului“ cu o proastă reputaţie – „etichete datorate obtuzilor şi ignoranţilor“: „Argoul nu este o limbă secretă cum susţin protagoniştii cercetării de specialitate, ci o modalitate poetică de comunicare. Modalitate creată şi îmbogăţită spontan de marginalii din metropole şi din zonele portuare pentru a se diferenţia de masa populaţiei urbane al cărei comportament e tributar regulilor stabilite de apostolii aşa-zisei normalităţi sociale“. Cum vedem, vorbitorii acestui idiom care bate la poarta Academiei sunt nişte elitişti, practicând chiar o formă de dispreţ anti-democratic… În fine, este vorba despre „argoul ca argument liric de seducţie“, căci, „ca şi teatrul, argoul este fiul legitim al poeziei“, „o emanaţie poetică naturală“ a cărei dovadă constă şi în „interesul limbii literare pentru capitalul său vocabular. Altfel spus, limba literară nu ezită să se înfrupte din trufandalele limbajului argotic scoase pe piaţa vorbirii de cultivatorul de folk-cita. Dicţionarele generale sunt mărturia vie a acestui proces recuperator chiar dacă, dintr-un puritanism desuet, autorii lor uită adesea să consemneze originea vocabulelor de provenienţă argotică. De fapt – arată savantul şi prelatul idiomului din „corporaţia dezordinii“ – vorbirea paralelă prin mecanica apariţiei, a difuzării şi a răspândirii ei excentrice constituie marele conflict interior al limbii matrice. Conflict paradoxal fecund în creativitate – „o creativitate abundent ilustrată (printre altele) de scrierile ecleziastice şi de literatură veche“. Dizertaţia devine astfel o însufleţită şi erudită căutare de elemente de legitimare care, prin adiţionare, conturează o filiaţie ilustră menită să consolideze o tradiţie. Sub condeiul lui Astaloş, „marginalii“ intră în Academie, legitimând argoul ca limbă poetică veritabilă cu o vechime ce se pierde în negura timpului… biblic: „Cea mai mare lecţie de argotizare prin substituire de sens – susţine Astaloş cu un splendid devotament patern faţă de «florile de mucigai» ale argoului – ne este dată de Vechiul Testament, unde autorul (sau autorii), ferindu-se să păteze Scrierile Sfinte cu termeni şi expresii licenţionase, au operat o translaţie vocabulară înlocuind cuvintele deochiate (sexul femeii / sexul bărbatului / actul sexual / sperma etc.) cu unităţi lexicale sugestive. Fapt de extrem interes, pentru că instruieşte asupra vechimii argoului. O mare parte din patrimoniul substitutiv al Vechiului Testament se află şi astăzi în topul cuvintelor şi expresiilor argotice franceze cele mai frecvent folosite. Ne putem întreba: cine a contaminat pe cine în acest troc? Marginalii timpului pe cărturari ori cărturarii pe marginali? Evident, vorbirea marginalilor le-a inspirat cărturarilor tehnica substituirii şi nu invers“. Indiscutabil, spre a resimţi argoul ca „argument liric de seducţie“, trebuie să fii tu însuţi poet sau, măcar (!), „depozitarul unei doze de poezie secundară“. Autorul Dizertaţiei academice despre virtuţile poetice ale limbii din „corporaţia dezordinii“ este el însuşi un poet preţios şi un bogat „depozitar de poezie secundară“. Elogiul secundarului poate fi partea lui de nemurire.