La Chisinau, dupa spectacolul „Mai potoliti-l pe Eminescu…“, s-a organizat masa festiva, patronata de Mihai Cimpoi, academicianul si prietenul nostru, la care participau din partea gazdelor Iurie Matei, Grigore Vieru, Valeriu Matei si altii.
Au început toasturile în stil gruzin. Asta înseamna ca fiecare îsi exprima sentimentul sub forma unui poem improvizat, ca o plecaciune sau ca un dar de suflet acordat evenimentului.
Prietenii nostri moldoveni erau foarte pregatiti si au tinut pledoariile pe rând si toate aveau valoarea unor confesiuni în legatura cu viata si lupta lor, într-o ilegalitate a limbii si simtirii românesti în Basarabia, facute bineînteles sub semnul lui Eminescu. Grigore Gonta m-a avertizat: „Eusebiu, eu nu vorbesc, dar trebuie sa raspundem. Asadar, vorbiti din partea noastra mai întâi Dan Puric si închei tu“. A început Puric discursul lui infailibil, pornind de la Eminescu, a coborât la Platon, Socrate, a urcat la Kant, Hegel, Heidegger si a încheiat într-o aura religioasa, trecând subtil prin Origen si Anselm.
Asadar, nu mi-a acordat nici o sansa. Eram disperat. Stiam ca regula oricarui spectacol este ascensiunea de la mic la mare, ca dupa discursul fulminant al lui Puric nu mai încape nimic. Am spus în gând „Tatal nostru“, m-am rugat la Maica Domnului sa ma inspire si în ultima clipa am avut revelatia: „Gândul lui Eminescu e mai mare decât orice gând al nostru. Ma sprijin doar pe gândul lui“. Si când mi-a venit rândul, am rostit din memorie articolul lui Eminescu din ziarul „Timpul“ – „Nimic nou sub soare“, scris în 1878, un articol de-o actualitate cutremuratoare, în care poetul vorbea de noi cei de astazi si de cei de mâine, dupa care am spus „Glossa“ si-atat.
Mihai Eminescu, copilul si parintele limbii române, pentru ca din limba româna s-a nascut, ca sa devina parintele limbii române moderne, el cel divinizat de moldoveni, a încheiat apoteotic evenimentul.
Grigore Vieru a venit la mine cu lacrimi în ochi si mi-a spus: „Draga Eusebiu, nu am fost pregatit pentru aceasta emotie. Uite ce vreau eu sa fac“, si-mi arata doua sute de dolari, mi-i apropie, erau verzi, erau cum îi stim, dar, deodata, el i-a aurit de sentimente. Zice: „Astia nu sunt bani, sunt sentimente. Va rog sa-i primiti din partea mea. O suta pentru Puric, o suta pentru tine“.
Eu nu am primit în viata mea bani în felul acesta, dar pentru ca era atât de convingator, am luat banii, i-am dat o suta lui Puric, iar eu am oprit masina, i-am dat banii regizorului tehnic: „Coboara, te rog si cumpara vin. Transforma acesti bani sentimentali în sentimente adevarate“.
Si asa am baut pâna la Bucuresti vin de la Grigore Vieru, sub forma de sentimente.
Un articol de
EUSEBIU STEFANESCU