Amintirile oamenilor politici trebuie citite cu ochelari de protecţie. Cosmetizate la oglindă şi făcând cu ochiul posterităţii, lectura memoriilor scoase în vrac după anii ’90 cade sub cenzura suspiciunii şi a dubitativului. Ca, de altfel, mai toate „confesiunile“ şi „mărturisirile“ scrise direct sau dictate scribilor. Rareori şi puţini dintre oamenii politici care au trecut prin istorie ca gâsca prin apă şi-au „greşit“ spectaculos cariera: este cazul unui Constantin Argetoianu, dăruit de Dumnezeu cu mare, imens talent literar, vizibil în fiecare rând al „amintirilor din vremea celor de ieri pentru cei de mâine“. De ce, totuşi, în genere, trebuie să ne ferim de „sinceritatea“ şi „buna credinţă“ a confesiunilor pe care le-au lăsat după ei aceşti „politruci“ – cum excelent i-a numit printr-o nevinovată şi plină de conţinut eroare semantică unul dintre numeroşii candidaţi la prezidenţialele începute ieri-alaltăieri? De ce nu trebuie să-i credem pe cuvânt ne spune „un Cincinnatus oltean, un moralist“ (cf. Ion Vlad), „mandarinul valah“, Petre Pandrea, un martor implicat şi observator ascuţit al istoriei politice din România înainte şi după cel de-al doilea război mondial. Un martor atât de „implicat“ este acest „Fiu al Soarelui“ (cf. Vladimir Streinu), încât o „stângă“ ajunsă la putere sub lumina Soarelui de la Răsărit l-a împins în „Academia de sub pământ“ de la Ocnele Mari ca să nu mai vadă lumina soarelui al cărui fiu se credea! Aşadar, cum arată în oglinda acestui celebru Stan Păţitu’ oamenii politici, „politrucii“, aceşti „bolnavi“ care ne conduc? „Omul politic tipic din România – spune Petre Pandrea în Portrete şi controverse (Bucur Ciobanul, SA Bucureşti, 1945) – e lepra oportunistă, «guriţă de aur», tipul untdelemnos aflat veşnic la suprafaţă. Incult, pretenţios, şovin, flateur şi lesne de flatat, îşi arogă dreptul de a lua toate poziţiile, de a se amesteca unde nu se pricepe, leneş în gândire, lipsit de asceză, incapabil de renunţare şi nedemn în atitudine“. Poltroni, „traseiştii“ fără nicio credinţă pierdută (pentru că n-au avut-o) care simulează „toate poziţiile“ şi iau în şir toate maidanele cu bălării ale partidelor de azi sunt „vechi“ şi nemuritori. „Mandarinul valah“ face şi o topografie tripartită a politicii româneşti după ce avertizează că „amintirile, tradiţia şi istoria acestor regiuni sud-estice şi balcanice nu s-au destrămat. Morţii vorbesc celor vii“. Ca şi azi. Prima formă îmbrăcată de politica românească, scrie pamfletarul cu condei arghezian, este banda: „Banda şi spiritul de bandă este foarte viu în România. Haiducii formau o bandă. Aveau un şef căruia îi datorau credinţă şi supunere oarbă. Prădau pe cei avuţi, se îmbogăţeau şi ei, dar dădeau şi la săraci. Un nimb romantic aureolează până azi fruntea haiducului. Formele incipiente ale politicii române – resturi medievale – au fost «bandele» şi «gărzile». Legiunea lui Corneliu Zelea Codreanu a fost o reînviere şi o revitalizare a spiritului de bandă. Copiii se joacă de-a haiducii prin zăvoaie, pe livezi şi pe câmpuri. Unii sunt potere, alţii haiduci. Tineretul român a continuat jocul. În locul puşcoacei de soc a primit revolvere veritabile şi a început să tragă. Atentatele s-au ţinut lanţ …“ În România politică, observă topograful, Evul Mediu cu haiducii lui este contemporan cu Capitalismul sălbatic: remarcabil „sincronism“ post-lovinescian în care ne aflăm şi azi! Cea de-a doua formă politică din România eternă este clanul. „În jurul unui nucleu dinastic şi al unei personalităţi – notează avocatul tuturor păguboşilor – se forma un clan afacerist cu misiuni de pradă bugetivoră“. Vine la rând cea de-a treia naştere, o naştere avortată, a unei forme politice care a stăpânit ţara interbelică: „După 1919 preocupările programatice s-au intensificat, s-a ajuns aproape la partid, la o oarecare conştiinţă de clasă“ (subl. ns.), pentru ca, ulterior, un proces de „amalgamare“ a unor grupuri să „dizolve partidul, reducându-l la un clan afacerist care pactiza la dreapta şi la stânga: prin intimidare şi alianţă, clanul şi-a continuat şi sporit afacerile şi prosperitatea, făcându-şi afacerile în ministere, în bănci şi în industrii. Banda şi clanul – conchide mandarinul – au fost până în 1944 formele obişnuite de manifestare ale fenomenului politic“. Adevărată, concluzia moralistului nu este mai puţin deprimantă: istoria partidelor politice din România este „povestea“ unor naşteri avortate, a unor substituiri nelegitime. Greşeşte „mandarinul“ doar (!) atunci când opreşte „povestea“ la 1944: acest „amalgam“, amestec bizar al intereselor de clan ideologic impur care a pricinuit avortul partinic din viaţa politică a României a continuat şi după această dată. Continuă să înflorească şi azi într-o eclatantă polivalenţă partinică în care banda şi clanul „dizolvă“ instantaneu şi cu aceeaşi virulenţă partidele, transformându-le în forme fără fond… Revenind la subiectul însemnărilor de faţă: ce fel de „amintiri“ şi cât de creditabile pot fi acelea scrise de agenţii, „politrucii“ actuali ai unor forme fără fond?! Avem, în schimb, câteva cărţi care salvează şi spală obrazul ideii de memorialistică politică. Autorii lor sunt „oameni care au fost“, nume ilustre de patrioţi adevăraţi îndrumaţi de lumina unui ideal pentru care au suferit şi s-au jertfit. Unul dintre aceştia, Corneliu Coposu, vine din marea tradiţie a sacrificiului de sine învăţat la şcoala de la Blaj: Mărturii. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian (Fundaţia Academia Civică, 2014) este cartea unui om politic atipic, dublat de un moralist atent la oamenii care fac politică şi, uneori, istorie. Omul politic este „atipic“ îndeosebi prin vocaţia dialogului, pe de o parte, şi pe de altă parte prin echilibrul şi civilizaţia de nu chiar cordialitatea dezacordului. În pofida unor grele suferinţe îndurate, Corneliu Coposu nu apare ca un resentimentar, moralistul cenzurează dorul aprig de revanşă al persecutaţilor. Lasă în urma lui o mare lecţie, pe care nu se ştie dacă adversarii lui prezenţi ori viitori o vor învăţa vreodată. Din paginile confesiunilor încredinţate lui Vartan Arachelian răsună adesea vocea unui opozant şi luptător ce pare să îndemne, ca şi Mircea Vulcănescu: „să nu ne răzbunaţi“. Ceea ce sare în ochi din aceste pagini de amintiri şi confesiuni constă, mi se pare, în ascendentul pe care moralistul Corneliu Coposu îl are faţă de omul politic şi militantul cu acelaşi nume. Natură implicată total în istorie şi în slujirea idealului naţional potrivit unei ideologii pe care şi-a asumat-o, Coposu nu devine în aceste confesiuni victima înveninată a propriilor resentimente în care persecuţiile i-au transformat pe mulţi. Această victorie a moralistului asupra militantului conferă depoziţiei sale memoralistice credibilitatea şi atrage respectul pe care onestitatea îl merită. În linie generală ştim că militantul, agitatorul unei idei sau lozinci sunt incompatibili cu seninătatea. Implicat în istoria României, modelat de atmosfera, cutumele şi cultul Blajului istoric, Coposu nu-şi compromite patriotismul legalist în confesiuni patetice ori pamfletare despre oamenii pe care i-a cunoscut şi cu privire la cei cu care s-a confruntat în culise ori pe scenă direct sau indirect, inclusiv în câteva rânduri cu „ai lui“. Nu a prins gustul urii. Nu lasă în urmă veninul pe care pofta de putere, neşansa ori intransigenţa oarbă îl strecoară printre rândurile unor memorii din care „duşmanii“, adversarii, cei de altă părere ies zdrobiţi şi călcaţi în picioare. Dimpotrivă, după o lungă şi grea suferinţă ezită, elimină din judecăţile asupra oamenilor lestul resentimentar. Moralistul rezistă la seducţia urii şi antipatiei înverşunate. Din respect pentru diferenţă şi dezacord extrage individul din mase, omul din umanitatea indistinctă, persoana singulară din amestecul gregar. Ajunge până acolo încât îi priveşte chiar pe torţionarii lui ca pe semenii lui: victime deviate, „jefuite“ de semnele indelebile ale omeniei şi umanităţii. Suferinţa nu l-a orbit, demagogia nu l-a acrit, are mult umor cel ce-a zăcut 17 ani în puşcărie de unde nu vine cu gânduri de răzbunare pe „lumea“ care l-a dezamăgit şi l-a făcut să sufere. Nu uită ce nu-i de uitat şi iartă, cu înţelegere şi milă, deşi, pentru că nu se asemuie ori substituie cu trufie lui Hristos, nu întoarce şi celălalt obraz. Din contră, în dese rânduri judecăţile sunt aspre, au sarcasmul îmblânzit de melancolia vechimii din care vine şi a regretului că n-a fost ce ar fi vrut să fie şi să se împlinească. Este şi rămâne spre capătul vieţii un veritabil moralist şi un filozof al suferinţei. Ştie (a învăţat) că „Numărul suferinzilor e lipsit de importanţă fiindcă doar vederea individului, a semenului ne poate face să înţelegem suferinţa lumii“ – spune undeva Ernst Jünger. Într-o „lume a statisticii, a plebiscitului şi a propagandei – adaugă autorul Colibei din vie –, cuvântul «sacrificiu» sperie spiritele. Uriaşa însumare a durerii poate însă căpăta sens doar dacă au existat oameni care să iasă din sfera numărului şi să intre în sfera semnificaţiei. Doar asta se ridică deasupra catastrofei şi o împinge dincolo de rotirea în gol, dincolo de vârtejul spre care se revarsă necontenit noi cete răzbunătoare“. Corneliu Coposu e dintre cei puţini care au ieşit, au evadat din „lumea statisticii“ şi nu s-au speriat de cuvântul „sacrificiu“: l-a întruchipat într-o viaţă de luptător şi martir dăruită cu eroism sacrificiului.
Fără asemenea oameni lumea rămâne pândită la orice răspântie istorică de furia dizolvantă a „cetelor răzbunătoare“: s-a ridicat împotriva acestor „cete“ care, deşi au lăsat urme adânci pe spinare, nu i-au putut sminti spiritul şi întuneca judecata. Îi supune judecăţii pe „asupritorii“ săi direcţi şi indirecţi, o judecată neverosimil de senină, lipsită de orice urmă a dorinţei de răzbunare şi revanşă: îi descrie pur şi simplu pe unii dintre ei aşa cum au fost, descoperind în „umbrele“ lor întunecate ori malefice urmele oamenilor ce ar fi putut să fie! Câteva portrete sunt extraordinare. A cunoscut-o pe Ana Pauker, „casapul“ în fustă care apare în destule „memorii“, negre şi răzbunătoare, întruchipare a răului absolut. O întâlneşte într-o puşcărie de etapă, spre sfârşitul epocii interbelice în penitenciarul de la Cluj: „Domnule doctor – îl informează şeful gardienilor – să ştiţi că a venit aici o cucoană, o deţinută politică“. Pe Ana Pauker n-o cunoştea, „o ştiam însă după nume din procesele în care fusese implicată“. Se prezintă în celula deschisă a deţinutei: „Doamnă, spune viitorul Senior, am auzit că aţi sosit aici, şi am venit să văd dacă aveţi nevoie de ceva mâncare, îmbrăcăminte, cărţi pentru citit şi, eventual, dacă aveţi corespondenţă de trimis. Mi-a spus: «Mulţumesc, am de toate», şi într-adevăr avea de toate. Era foarte bine îmbrăcată, cu bocanci de iuft, cu pantaloni sport, cu pulover scandinav, cu manta de piele. Nu era o femeie frumoasă, era senzuală… Mi-a mulţumit frumos, m-a rugat să-i trimit o scrisoare la o adresă oarecare şi, în plus, să i-l procur pe Proust. Voia să controleze ceva“. Cititoarea lui Proust, continuă mărturisirea, „citise enorm, avea o cultură livrescă foarte bogată, vorbea curent limba franceză şi limba germană“. Timp de o lună cât a fost depusă „în etapă“ la penitenciarul din Cluj discută în repetate rânduri probleme politice şi economice: „Mi-am dat seama că este foarte bine pusă la punct cu doctrina marxistă, era o comunistă convinsă şi, observă cu ascuţime, avea chiar accente de pledoarie sentimentală când apăra tezele comuniste“. Reţine şi notează acest mugure de fanatism din „pledoaria sentimentală“ şi „o contraziceam de pe poziţiile mele, nu se lăsa combătută, şi avea argumente la îndemână pentru a suporta un dialog în contradictoriu. Aceste dezbateri şi „dialoguri“ în contradictoriu dintr-o celulă de închisoare spun multe despre comportamentul intelectual al celor doi şi despre dezacordul, „polemica cordială“, dintre viitorul persecutor şi victima sa care va fi, nu peste mulţi ani, Corneliu Coposu. Şi mărturisirea continuă cu descrierea unor fragmente din viaţa aventuroasă a Anei Pauker care, la 15-16 ani, fusese membră a societăţii Tinerii leninişti din Buhuşi, „unde era îngrijitoarea copiilor ce urmau şcoala de rit ebraic. La un moment dat a considerat că, pentru cultura ei, Buhuşul era un oraş prea mic, şi atunci a plecat la Bucureşti“. Cititoarea lui Proust e un … Julien Sorel sau Eugène Rastignac aflată la un pas de începerea cursei de o viaţă pentru cucerirea „micului Paris“: ar fi putut spune ca unul dintre ei, „Şi, acum, între noi doi!“. Portretul redutabilului jurnalist care fusese Corneliu Coposu e compus din „frânturi“ din viaţa militantei comuniste ajunsă şi ea la urmă victima regimului pentru instaurarea căruia plecase tocmai de la Buhuşi ca să cucerească precum Rastignac înalta societate, noua „aristocraţie“ a Bucureştiului. O va mai întâlni, în iarna lui ’45, printre fruntaşii comunişti cu ocazia unei recepţii la legaţia britanică din Bucureşti: „foarte elegantă, îmbrăcată cu o superbă rochie de mătase neagră, dantelată, cu un foarte frumos colier de perle; se pare că era cel mai frumos colier de perle din România… Circula zvonul că era mult mai frumos decât colierul reginei Maria“. Are loc un scurt şi decisiv dialog între cei doi foşti eroi ai dialogului cordial din celula penitenciarului de la Cluj: „– Văd că sunteţi regalist, când ne-am văzut ultima oară, îi spune purtătoarea colierului de perle, eraţi condamnat pentru lezmajestate. Văd că v-aţi schimbat opiniile. – Nu, mi-am schimbat regele“, îi răspunde Coposu, pentru ca Seniorul din 1991 să-şi întoarcă faţa către cititorul de azi informându-l sec: „Pe urmă am fost închis“. Nici o vorbă urâtă şi nici o zgură pamfletară nu tulbură seninătatea vivace, nelipsită de umor filozofic din evocarea uneia din memorabilele şi exemplarele, în felul ei, figuri ale nomenclaturii comuniste dintr-o Românie care l-a închis 17 ani pe Corneliu Coposu. De portrete fulgurante asemănătoare, nuanţate comprehensiv cu ochi de moralist, se bucură mulţi alţi fruntaşi ai puterii comuniste în aceste mărturisiri încredinţate lui Vartan Arachelian. După memorabila Ana Pauker vine la rând insolitul bonom şi puţin „circar“ Petru Groza, fost coleg de partid şi bun român în ochii Seniorului („La Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918 a fost şi el prezent, deci nu poate fi socotit renegat sau om care a făcut compromisuri cu ideea naţională“), dar apartenent al grupului de „pasivişti“ din vechiul Partid Naţional Român, om cu orientare „de stânga“, însă „de suprafaţă“, căci, spune Coposu, „în Deva era aproape stăpânul oraşului, avea în proprietatea lui: hotel, uzină electrică, restaurant, prăvălii. Chiar vila lui preferată era pe un teren al oraşului, concesionat pentru 100 de ani de către primărie“! Aproape prieteni, a avut lungi discuţii şi controverse cu Lucreţiu Pătrăşcanu, victimă a nomenclaturii propriului partid. O faptă bună, memorabilă, din partea lui Corneliu Coposu este şi „reabilitarea“ lui Romulus Zăroni, mâna dreaptă a lui Groza din Frontul Plugarilor: gospodar temeinic, „chiabur“ din Ardeal şi autentic „cărturar rural“, pe seama acestui om de ispravă au fost puse şi spuse multe glume nesărate care l-au „îngropat“ într-o caricatură de om. Însă omul nu-şi merita caricature, iar memorialistul îi restabileşte imaginea.
…În ochii multora dintre cei trecuţi prin suferinţă doar în vis ori în timpul câtorva zile de vacanţă petrecute în chinuri sub soarele torid, năucitor, la malul mării de la Neptun sau sub cumplitele zăpezi „siberiene“ de la Cumpătu de altădată, ca să nu mai vorbim despre displăcerea unui sejur prin „păşunile raiului“ cu ocazia unei deportări la Tescani – marea lecţie a dezacordului cordial şi a sacrificiului consimţit predată de moralistul „păţit“ şi profund de sub haina civilizatului Senior în multe pagini din aceste „mărturisiri“ rămâne, din păcate, o lecţie închisă, incomprehensibilă, o enigmă şi un miracol.