Strofa finala: un atractor
Cu aceasta atingem ceea ce este propriu primei functii – aceea corespunzând firului Ariadnei – a generatorului cuprins si surprins în însemnarea cu privire la „întelesul alegoric“ dat de poet Legendei Luceafarului. Întelesul catre care conduce firul Ariadnei apare sublimat în strofa finala a poemului. Ea reprezinta ceea ce, preluând un termen ce apartine teoriei sistemelor dinamice, un atractor (*) al complexei constructii lirico-epico-dramatice care este „Luceafarul“.
„Întelesul alegoric“ referitor la soarta geniului pe pamânt, basmul lui Kunisch nu-l avea si, în absenta generatorului, nici „Fata-n gradina de aur“. Totusi, poetul a avut în vedere necesitatea de a învesti versificarea basmului cu un înteles, altul decât acela al basmului. Dovada: finalul. În basm, zmeul, consecvent naturii lui stihiale, se razbuna crunt pe Fata, pravalind asupra ei o stânca, întocmai ca Zeus în cunoscuta legenda a frumoasei Galateea si a pastorului Acteon. În „Fata-n gradina de aur“, zmeul, trecut prin ipostazele de „demon“, „Eon“ sau „curata gura“ ramâne cu ceva din ceea ce ar fi putut fi împlinirea iubirii alaturi de Fata. El nu se arata stapânit de porniri ucigase: „Cu fata trista le privi în urma/ Si-ntinde mâna ca dup-orce-i dus./ În fundul lumei, unde apa scurma/ Al marei sân – acolo-o ar fi dus/ Daca-l iubea… „ Nedesprins, totusi, complet de natura lui … zmeiasca, el lanseaza, în cele din urma, o urare-blestem: „Fiti fericiti cu glasu-i stins a spus/ Atât de fericiti cât viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata“. În ceea ce priveste finalul „Luceafarului“, acesta era, initial, vadit inspirat de acela din „Fata-n gradina de aur“: „Traind porumbi împerecheati/ O tinerete toata (varianta: Viata voastra toata)/ Un singur bine sa n-aveti/ Sa nu muriti deodata“. Apoi, cuvintele Luceafarului, ulcerat de ceea ce parea a fi tradarea Fetei de împarat – în fapt, o conformare la natura ei, asa cum Luceafarul sfârseste prin a se conforma naturii lui – se limitau la: „Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul“.
Aceasta arata ca generatorul nu primise înca un contur bine definit. Atunci când a capatat contur, generatorul – consemnat pe pagina de manuscris – a condus, ca un veritabil fir al Ariadnei, la atractorul întregului sistem dinamic figurat în poem, adica la strofa finala a carei prima redactare era: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece/ Ce eu, în sufletul meu simt/ E nemurirea rece“. Ulterior, în varianta ultima, poetul rectifica accentul prea apasat pe propria subiectivitate – „eu“ … „sufletul meu“ – , deplasându-l spre o plasare în obiectivitate – „eu“ … „în lumea mea“: „Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va petrece/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece“.
Prin înlocuirea relativului ce cu conjunctia ci se schimba si raportul dintre cei doi termeni pusi în relatie în strofa finala. De la raportul dintre „cercul strâmt“ al Fetei si al pajului si „sufletul“ Luceafarului, se trece la o raportare a lumii ei la lumea lui. Fiind vorba de un raport obiectiv între doua lumi existente, se justifica ceea ce sustine Ioana Em. Petrescu în „Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica“ (1978), anume ca poetul propune aici un model cosmologic, pandant al cosmogenezei, ca si al stingerii universului imaginate în „Scrisoarea I“. De aici, multitudinea de comentarii axate pe ideea superioritatii lumii de esente a Luceafarului fata cu lumea fenomenala a prea frumoasei Fete. Cele doua lumi nu numai ca sunt diferite, ele sunt separate de o prapastie, pe care ci o adânceste, dupa cum opineaza G.I. Tohaneanu în excelenta sa carte „Eminesciene. (Eminescu si limba româna)“ (1982): „Prapastia dintre cele doua lumi, despicata de ci, se casca si mai adânc“. Trebuie, însa, observat ca „ci“ este o conjunctie coordonatoare. Ea nu exprima o relatie de subordonare, asa cum exprima caci, dintr-o varianta atestata, dar înlaturata, ulterior, de poet. În constructia curenta cu primul termen marcat negativ – „De din vale de Rovine / Graim, Doamna, catre Tine, / Nu din gura, ci din carte, / Ca ne esti asa departe“ – „ci“ exprima, într-adevar, excluderea. Dar, în strofa finala din „Luceafarul“ primul termen al relatiei nu este marcat negativ. În consecinta, întelesul constructiei nu poate fi unul de excludere, impunându-se, dimpotriva, ideea de coordonare: în planul anticului cele doua lumi nu se anihileaza una pe alta, ele coexista. Se impune, în schimb, o alta valoare a raportului exprimat de ci într-o constructie cu primul termen nemarcat negativ, anume incompatibilitatea. Lumea Fetei si lumea Luceafarului coexista, dar ele nu sunt compatibile una cu alta, tot asa cum aspiratia geniului la fericire pe pamânt este incompatibila cu nemurirea care îi este inerenta. De aici, tensiunea tragica de care este legata „soarta geniului pe pamânt“ dar si tensiunea care tine în echilibru tot ceea ce exista în univers. Echilibrul dintre lumi se poate rupe, în poem, prin forta iubirii. Lumea pe care pajul i-o propune Fetei de împarat este construita separat de lumea pe care Demiurgul i-o înfatiseaza Luceafarului. Dar ruptura este temporara. Strofa finala ne arata ca echilibrul se restabileste, pe alte baze, însa. În ontic lumile coexista chiar daca nu sunt compatibile una cu alta.
Aceasta este, poate, marea lectie a „Luceafarului“, dincolo chiar de fericirea sau nefericirea geniului pe pamântul. Atractorul transcende generatorul. Poetul de geniu pune în creatia sa mai mult decât poate sa-si dea seama.
Nu numai „Luceafarul“
Întrebarea care se pune este daca numai în cazul „Luceafarului“ se poate infera un model de generare inspirat de algoritmul construirii obiectelor fractale. Este, oare, aplicabil modelul constituit din initiator, generator, transformari (de autosimilaritate sau afine), atractor si altor poeme, eventual, întregii creatii lirice eminesciene? Modelul este, sigur, aplicabil „Epigonilor“. Poemul are un initiator: „Lepturariul“ românesc al lui Aron Pumnul, o antologie cuprinzând ceea ce chiar în primul vers al poemului Eminescu numeste „Zilele de-aur a scripturelor române“, adica poezii ale unor înaintasi pe care Eminescu i-a cunoscut din selectia facuta de cunoscutul carturar latinist, fost profesor al viitorului poet la gimnaziul din Cernauti. Generatorul îl gasim formulat, ca si cazul „Luceafarului“, de poetul însusi, în scrisoarea adresata lui Iacob Negruzzi, scrisoare care însotea textul poemului, trimis spre publicare în „Convorbiri literare“: „Daca în «Epigonii» veti vedea laude pentru poeti ca Bolliac, Muresanu ori Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca într-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstiuta, cu care lucrau ei. Noi cesti mai noi cunoastem starea noastra, suntem trezi de suflarea secolului – si de-aceea avem atâta cauza de-a ne descuraja. Nimic – decât culmile stralucite, nimic – decât constiinta sigura ca nu le vom ajunge niciodata. Si sa nu fim sceptici?“.
Transformari afine sunt, în prima parte a poemului, toti poetii amintiti – în ordine: Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Daniil (Scavinschi), Iancu Vacarescu, (Antioh si/sau Dimitrie) Cantemir, Beldiman, Sihleanu, Donici, Anton Pann, Eliad, Bolliac, Cârlova, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Muresanu, Negruzzi, Alecsandri – fiecare reprezentând picturi în culori proprii ale acelui unic portret originar care îi reuneste pe toti aceia „ce-au scris o limba ca un fagure de miere“. În ceea ce îi priveste pe epigoni, ei reprezinta, în bloc, nediferentiati, transformari de autosimilaritate ale unui model-unic si acesta – pus pe pânza, parca dintr-o suflare, cu hotarâte trasaturi de penel, scurte, rapide: „Iara noi? noi, epigonii? … Simtiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi batrâne, urâte/ Masti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic.“ Atractorul, întocmai ca în „Luceafarul“, este reprezentat de ultima strofa a poemului, concluzia finala necesara, împartita egal – câte trei versuri – între întelesul atribuit înaintasilor si întelesul atribuit epigonilor, asezate într-un contrast revelator: „Ramâneti dara cu bine, sânte firi vizionare,/ Ce faceati valul sa cânte, ce puneati steaua sa zboare,/ Ce creati o alta lume pe-asta lume de noroi;/ Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruina,/ Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina –/ Toate-s praf… Lumea-i cum este … si ca dânsa suntem noi“.
Este, oare, o întâmplare ca aici, ca si în „Luceafarul“, strofa finala pune fata-n fata doua lumi – aceea creata de înaintasi si „lumea de noroi“ a epigonilor? Apoi, „Lumea-i cum este… si ca dânsa suntem noi“ nu corespunde, oare, luciditatii cu care Luceafarul admitea existenta în coordonare – e drept, cu marca incompatibilitatii – a lumii dominate de „noroc“ si a lumii sale nesupuse hazardului mortii, deci efemeritatii?
Spre alte tipuri de închegare ale
modelului de generare
Ceea ce trebuie cu deosebire retinut este faptul ca nu avem o singura cale de acces catre modelarea liricii eminesciene si ca nici nu putem vorbi de un model unic, imuabil, ci doar de repere susceptibile sa ghideze întelegerea/ interpretarea fiecarui poem în parte. „Luceafarul“ si „Epigonii“ reprezinta cazuri fericite pentru ca modelarea îsi gaseste suportul în lamuririle date de poetul însusi. Altfel, calea de acces catre închegarea unor modele trebuie identificata, anume, în fiecare caz în parte.
O cale de acces, marcata în text, o ofera versiunile succesive, începând cu prima schita – „aruncarea în foc“ – si terminând cu versiunea publicata sau cu cea mai înaintata în ceea ce priveste conturarea ideii poetice.
O alta cale de acces o reprezinta punerea în relatie a poeziilor cu evenimente din viata poetului, cu fapte traite. În aceasta privinta nu avem decât a urma afirmatia peremptorie a lui Perpessicius, potrivit caruia: „orice creatiune lirica si la Eminescu îndeosebi, e legata de un eveniment de viata, de o întâmplare aievea, de un detaliu, mai la urma urmelor biografic. Asa s-au nascut poemele tuturor liricilor din lume, de la Villon la Verlaine si de la Petrarca la Baudelaire, indiferent de gradul mai mare sau mai mic al sublimarii contingentelor imediate, indiferent de magia transformatoare a lirismului“.
Introducând în ecuatie sentimentele si atitudinile poetului se pot contura modelari credibile ale poeziei eminesciene, susceptibile sa explice anumite aspecte ale ei, sa dea un suport întelegerii si interpretarii pe care le presupune orice act de receptare. Mai întâi, însa, este nevoie sa ne apropiem de poezia lui Eminescu, inclusiv prin încercari mai mult sau mai putin reusite de modelare a ei. Nicio ocazie nu trebuie pierduta, nicio lectura nu este de prisos, fie ca este vorba de poezii larg cunoscute, din scoala, fie ca este vorba de poezii mai putin cunoscute, mai ales de acelea din rândul postumelor. În acestea din urma se afla, de altfel, o mina de bogatii lirice prea putin explorata de cititorii contemporani de poezie.
Un studiu mai amplu, aflat în pregatire, bazat pe abordarea poeziei eminesciene din perspectiva fractalitatii este menit sa ghideze pasii cititorilor în descoperirea unuia dintre firele care unesc pe dedesubt postumele de antume pentru a contura o posibila imagine unitara a Operei lui Eminescu.
Nota:
(*) Atunci când o functie matematica este iterata, ea poate converge catre o anumita valoare sau un set de valori, indiferent de valoarea initiala. Este numita atractor, deoarece toate celelalte valori se deplaseaza catre ea. Identificând atractorul, sistemul dinamic devine inteligibil chiar daca în evolutia lui intervin schimbari susceptibile sa-l faca imprevizibil sau haotic. Atractorul este asimilat punctului fix al sistemului de functii iterate.