Un model al supravietuirii: grecii din Izvoarele

Dominata de creasta uscata a dealului Consulul Mare, localitatea Izvoarele se afla în Dobrogea de nord, pe drumul ce leaga Tulcea de Macin, pe apa Telitei. De mai bine de un secol si jumatate aici dainuie o comunitate greceasca. E singura comunitate compacta de greci din România, singura care traieste în mediul rural. Ca etnolog  traiam o sansa unica. Ma aflam într-un spatiu cultural fascinant, o reproducere la scara redusa a Balcanilor.
Întemeierea ca istorie povestita
Arhivele au ars în mai multe rânduri, documentele lipsesc ori se bazeaza pe amintirile batrânilor, depanate în urma cu mai bine de sapte decenii si publicate în Arhivele Dobrogei de profesorul tulcean Nichita Bonjug. Când, de unde si de ce au venit grecii în Izvoarele? La aceste întrebari oamenii mi-au raspuns fara ezitare, parca într-o încercare de a pastra în memoria vie o fila din istoria care i-a ignorat. Sau poate pentru a-si legitima prezenta si individualitatea în acest tinut.
Refugiati din zona Salonicului în urma razboiului ruso-turc din 1820 – 1821, au urmat armata tarista pâna în Basarabia, unde li se promisesera protectie si proprietati scutite de dari. Dupa doar câtiva ani, dorul de locurile natale i-a înfrânt si au hotarât sa se reîntoarca în patrie, strabatând tinutul dobrogean. De aici, legenda se tese în un mod simbolic, emblematic pentru acest grup, ale carui repere sunt afirmarea si pastrarea riguroasa a rânduielilor traditionale.
Istoria satului am aflat-o de la Nicolae Dascalu. La 55 de ani, vorbeste cu bucurie despre trecutul comunitatii: „…În 1828, au încercat sa coboare la mare. Venind în jos, au ajuns în aceste locuri. Aici au facut popas. Între timp, s-a nascut un copil; cum regula era ca 40 de zile sa nu paraseasca locul nici lauza, nici copilul, au ramas aici. Dar trebuiau sa-si asigure venituri. Pe aici, prin jur, erau paduri si au început sa taie lemnul si sa-l duca la Tulcea pentru confectionarea barcilor. Au vazut ca asta le-a adus venituri si au ramas aici. Si-au facut bordeie, si-au facut un rost… Stapân aici era un turc, Ali-bei, si-atunci au spus la sat Alibeichioi…“.
Celor treisprezece neamuri – famelí – de greci din Aspru-Acderé li se alaturasera, înca de la parasirea Balcanilor, sapte familii de bulgari din Curuchioi, districtul Varnei. Consemnarile din secolul trecut vorbesc despre familii ale caror urmasi mai traiesc si astazi în Izvoarele. Numele lor s-au nascut din porecle sau din traducerea în limba turca a denumirii ocupatiei. Doar câtiva sunt pomeniti cu numele originar. Redau aici mai multe, pentru pitorescul sonoritatii lor – Tranulùs Moscu, Pandilèmus, Vasilis Chiriac, Panaiot Vasilis, Nicolos Màcris, Ciubànis Nicola, Lifteris Mandagiolari, Foti Tanàsi, Stoian Ciolachis, Ianciu Vasili, Custandas Nicòlas, Mutuis Rusius – toti greci. Apoi bulgarii: Stefan Burlacu, Jeliu Stoian, Hagi Gheorghe, Hristu Nediu, Rusi Cioban, Peiciu Dermengi.
Se mai spune ca pe la mijlocul veacului al XIX-lea, satul a fost în primejdie de a se risipi, cauza fiind, de asta data, o romantica, furtunoasa poveste de familie, brodata pe fundalul istoriei: „O verisoara primara a locuitorului Rusi Lifteris fusese cândva rapita din Aspru, turcita si luata în casatorie de un ius-basi care o adusese cu sine în Dobrogea, la Balabancea, si mai apoi la Accadina (Alba). Raspunzând ius-basi chemarii armelor patriei sale, sotia rapita este înlesnita de tânarul Cara-Ianachis, fiu al lui Tanasi Cara Lifteris, sa fuga peste Dunare, în Basarabia, unde devine sotia unui ofiter rus. De groaza razbunarii ius-basiului, familii întregi se ridica din sat.“
Coordonate ale identitatii
De-a lungul timpului, identitatea acestui grup a fost adesea pusa la îndoiala, cu toate ca, atât pentru majoritarii români, cât si pentru alte grupuri minoritare dobrogene, numele localitatii evoca existenta unei comunitati grecesti compacte, de o considerabila vechime.
Grecii din Izvoarele au fost socotiti gagauzi, ca urmare a scurtului lor popas în Basarabia si a faptului ca unii dintre ei au pastrat proprietati în satele cu populatie mixta. Convietuirea strânsa, înca de la începuturi, cu bulgarii a determinat configurarea unei sinteze interesante, atât sub aspect cutumiar, cât si lingvistic, dar a generat si semne de întrebare asupra originii lor. În mod oficial, grecii din Izvoarele au fost ignorati de comunitatile elene din România. Nu s-au încadrat în modelul propriului grup etnic: vorbesc o forma arhaica a limbii elene, orala prin excelenta si marcata de contactele cu bulgarii. Modernizarea ei, împrumuturile lingvistice în special, s-au produs târziu, prin anii ’70 – ’80 ai secolului trecut, când, urmare a exodului tinerilor catre oras, au avut un contact mai sustinut cu românii. O noua etapa de revigorare a limbii are loc astazi, când tot mai multi tineri lucreaza în Grecia, unde, mi-au marturisit, au surpriza sa afle ca „se exprima ca pe vremea strabunicilor“ si remarca diferentele grafice profunde. Se straduiesc sa-si însuseasca limba literara contemporana si sa o aduca „acasa“.
Costumul de sarbatoare pe care îl poarta de trei generatii femeile îl numesc „bulgaresc“, desi are o serie de accesorii traditionale grecesti. Este, de fapt, o sinteza de elemente vestimentare ale etniilor care au convietuit aici, impusa ca emblema zonala pe toata aria cuprinsa între Lacul Razelm si Cadrilater. Barbatii au pastrat o singura piesa de port: „imburlucul“, o manta lunga de lâna, cu gluga ampla, împodobita cu sireturi colorate, similara „impingelei“ sau „iebâncii“ purtate în Oltenia de sud si în Teleorman. Aceasta a devenit, din haina de calatorie si de lucru, nelipsita din tinuta pastorilor din întreg cuprinsul Balcanilor, însemn ceremonial prin care se disting astazi flacaii colindatori din „ceata Dragumanului“.
Viata de familie ca
reper identitar
Primele generatii au pastrat cu strictete regula casatoriei în interiorul comunitatii. Cu timpul, grecii s-au casatorit si cu descendentii ai primilor bulgari, iar mai apoi au adus în Izvoarele bulgaroaice din satele învecinate, în special din Iulia de astazi. Odinioara, putine erau familiile din afara care consimteau sa-si marite fetele daca erau petite de greci. Satul se înfatisa extrem de conservator – un fel de mare familie în care regulile erau foarte stricte, tocmai pentru a pastra o solidaritate eficienta. Familia (ceea ce însemna de fapt menajul comun al parintilor si al tuturor fiilor casatoriti si necasatoriti) se baza pe autoritatea exclusiva a celui mai în vârsta. Tinerilor nu le era recunoscuta autonomia nici macar atunci când deveneau ei însisi parinti…
Documentele vechi vorbesc, pe de alta parte, despre marea putere de asimilare a nou venitilor de catre greci si chiar despre „grecizarea bulgarilor“ din sat, iar faptul acesta este vizibil si astazi, când comunitatea s-a deschis catre schimbul matrimonial generalizat. Odata casatorita cu un localnic, orice persoana devine „de-a grecilor“. Învata limba, se supune traditiilor în viata de zi cu zi, si mai ales la sarbatori, când îmbraca vesmintele traditionale, pentru a participa la obiceiurile satului.
Orice tânara nevasta este numita de familia si de toate celelalte rude ale sotului, ba chiar si de toti prietenii si vecinii acestuia „nif“. Cuvântul are doua sensuri distincte în limba româna: cel de „mireasa“, dictat de contextul ceremonial strict, si cel de „nora“, termen generic de înrudire. Poate parea la prima vedere un termen condescendent, care face referire la toleranta adoptarii unei noi membre, sau poate fi amintirea conditiei de desavârsita subordonare a tinerei casatorite, nu doar fata de socri si sot, ci si fata de cumnati. Oricum ar fi interpretat, termenul „nif“ atenueaza sensul de „xena“ (straina), mai ales în zilele noastre, când în Izvoarele sunt aduse si fete din alte localitati, subliniind înca sensul cvasigeneralizat al relatiilor de rudenie.
O alta reminiscenta importanta si interesanta a acestui mod traditional de viata o constituie corelarea sistemului de denumire a gradelor de rudenie cu cel al mostenirii. Calita Gheorghe, o femeie din sat, îmi povesteste „La noi e obiceiu’ ca la primu’ nascut sa-i puna tata numele (adica tata pune numele lu’ tat-su, bunicu’ copilului) si daca e fata, al lu’ soacra mica. La al doilea, numele lu’ socru mic sau soacra mare, daca e fata, si de la al treilea, al nasului. Se mentine, se mentine si acuma! Pai iesi pe strada si te râde: «Nu te-a bagat în seama fecioru-tu si cu nora-ta!…». Da’ nu poti pune totusi numele pâna nu mergi la nas, ca ies discutii, suparari.“
Am aflat de la grecii din Izvoarele ca în majoritatea covârsitoare a cazurilor mostenirea casei parintesti revine ultimului nascut, asa cum se întâmpla si la români, dar, prin regula acordarii numelui bunicului matern, se consolideaza relatia stabilita între cele doua neamuri. Exista si implicatii ritual-ceremoniale ale acestui fapt. Protectorul casei devine, în principiu, sfântul al carui nume îl poarta capul familiei. Acestuia, în calitatea sa de continuator al spitei de neam si detinator al patrimoniului stramosilor sai, îi revine îndatorirea „de a aduce curban“ – adica de a jertfi un animal de parte barbateasca, un miel de obicei – de ziua patronului casei. Face acest lucru nu numai pentru bunul mers al propriei gospodarii si pentru armonia familiala, ci si în memoria celor ce au întemeiat-o.
Sarbatoarea ca prilej
de solidarizare
Asemenea modalitati simbolice si economice de pastrare a coeziunii familiale se extind si asupra întregului grup. Puse în contextul festiv al marilor sarbatori religioase de peste an, evenimentele individuale, multiplicate în „n“ ipostaze, capata dimensiuni comunitare, prin antrenarea tuturor în chip diferentiat, dar întotdeauna activ. Aceasta reordonare a manifestarilor cutumiare pare sa fi fost solutia pe care, de timpuriu, grecii din Izvoarele au gasit-o pentru conservarea obiceiurilor si pastrarea identitatii lor. Aspectul pe care îl au acestea astazi frapeaza nu doar prin fastul solemn si arhaic, ci si prin amploarea participarii si complexitatea semnificatiilor, de la cele rituale originare, la cele sociale.
Craciunul, Pastile si Sfântul Gheorghe sunt momente faste de prag, ce inaugureaza noi cicluri temporale, deci sunt înzestrate cu o mare forta augurala si de consacrare. Acestea au fost socotite un cadru potrivit pentru definitivarea trecerii si integrarea ceremoniala în noua stare, atât a femeilor si barbatilor de curând casatoriti, cât si a celor ce au devenit parinti si chiar a nou nascutilor.
„Udatul ginerilor“ si „udatul nurorilor“ la Craciun, cinstirea babelor-moase de catre grupul feminin si integrarea ceremoniala, în contextul aceleiasi sarbatori, numita „ziua babelor“, „descaltatul nurorilor“ „furatul copiilor“ si „curbanul de sanatate“, în ziua de Sfântul Gheorghe, sunt cele mai vechi si mai spectaculoase obiceiuri ale grecilor din Izvoarele. Toate pastreaza, pe de o parte, semnificatii rituale, dar si sociale: separarea definitiva de grupul de vârsta caruia i-au apartinut înainte de casatorie si integrarea într-un altul, potrivit noului statut, confirmarea acestuia prin acte ceremoniale, asigurarea echilibrului si protectiei magice a familiei.
„Pâna nu esti udat, nu te poti socoti barbat, nu te poti pune în rând cu ei. Si daca fugi, de ce sa fugi? Ca oricum te prind, daca nu ceata asta, alta, ori la anu’… (daca tot te-ai însurat…). Si pe urma, cum sa te uiti în ochii alorlalti din sat, ca si tu, la rându’ tau, ai udat pe altu’ care s-a-nsurat si… asa-i obiceiu’! N-ai cum si n-ai de ce sa nu primesti: e asa, ca o cinste ceva!“ (Ion Iofciu); „Se uda fina asa, sa aibe noroc, sa fie sanatoasa si vazuta de lume, sa faca multi copii. Acuma sa vede si ea în rândul nevestelor…“ (Anastasia Lefter); „Toata viata trebuie sa mergi la moasa sa-i saruti mâna, s-o cinstesti, ca ea te-a ajutat sa faci copilu’, te-a învatat sa-l cresti, i-a pus Ursitoarele, l-a descântat daca a fost nevoie si pe tine… te-a curatit, a luat seama sa nu te prinza lehuziile (Doamne fereste!) si sa pierzi laptele ori si mai rau!… Cu plocon te duci numa’ o data, când nasti primu’copil. Cu colac frumos, rotund, împletit, cu gaina fripta, cu prosop s-un sapun sa cureti mâinile babei, ca a lucrat cu lucru spurcat cât a fost copilu’ nebotezat si tu fara molifta… Nu, nu sa cade sa uiti, ca te pedepseste Dumnezeu, ca moasa e pusa de El si învatata sa aiba grija de femei…“ (Ana Milu); La Sfântu’ Gheorghe nu este familie sa nu taie un miel, un berbec. Se taie pentru sfântu’ care pazeste casa, pentru sanatate, pentru animale, ca sa ai spor la animale.“ (Nicolae Dascalu); „Sa fura copilu’ de câte o fata mare, o domnisoara, ca sa aibe noroc si sanatate, sa fie ferit de rele. E bine sa caute bunica o fata frumoasa si harnica, de neam bun si s-o ajute sa-l fure ca cica dupa aia, când sa face mare sa semene cu ea! Dupa aia îi zice când întelege el asa: „Vezi, pe tine te-a furat a lu’ cutare! Si tu daca muncesti… semeni cu ea, ca aia care te-a furat ti-a dat daru’ asta!…“ Si-atuncea copilu’ îi spune „buliu“, ca si cum ar fi matusa lui buna (sora lu’ taica-su sau a maica-si) si o respecta… si la nunta o daruieste ca pe rudele cele mai apropiate.“ (Calita Gheorghe). Sunt explicatiile pe care cei ce se supun traditiei le ofera celui din afara, uimit de vigoarea acesteia.
Toate acestea compun parca o alta lume, o lume arhaica în care rânduielile vechi staruie asezate pe aceleasi temeiuri de credinte si de datini ce nu pot fi nesocotite fara teama de a declansa dezechilibrul întregului grup. Indivizii si nucleele familiale nu sunt entitati de sine statatoare, ci apartin unui organism social viu, aflat în perpetua miscare, care include, într-un flux neîntrerupt, generatiile vechi, cele de azi si pe cele viitoare.
O lume revoluta? O comunitate închisa si conservatoare ce se încapatâneaza sa ramâna astfel chiar dupa mai bine de un secol si jumatate de existenta într-un spatiu de adoptie? Ce sanse de perpetuare poate avea? Sunt întrebari firesti care mi-au venit în minte, dupa surpriza de a mai gasi în mileniul al treilea într-un un sat traditional, asa cum îl înfatiseaza cartile de sociologie si etnologie.
Mecanismele interioare de pastrare, reconfigurare si afirmare a identitatii etnice a grecilor din Izvoarele sunt cu mult mai complexe si mai subtile decât se poate observa dintr-o simpla trecere în revista a obiceiurilor pe care le detin. Alaturi de elementele definitorii, de coordonatele sociale pe care se fundamenteaza acestea, se evidentiaza cele pe care le-au împrumutat în cursul convietuirii de la alte grupuri, precum si ceea ce am putea socoti ca facând parte dintr-o „strategie a supravietuirii“. Chiar daca sunt constienti de concesiile facute integrarii în spatiul de adoptiune, grecii nu au sentimentul asimilarii, ci dimpotriva, manifesta o constanta preocupare pentru pastrarea si afirmarea identitatii.
Zestrea lor culturala, marcata puternic de arhaicitate si rusticitate, e oricum mult mai apropiata de cea a românilor. Ambelor popoare le sunt comune valorile patrimoniale balcanice. În acest fel, pastrarea traditiilor sub aspectul lor vechi si încadrarea lor într-un sistem consolidat de practica sociala a asigurat vitalitatea si solidaritatea acestei comunitati, contribuind la integrarea ei în ceea ce se poate defini ca „model cultural dobrogean“.