Cronicar cu ochii-n patru, vigilent şi atent cu tot ce „mişcă“-n lumea literară, tânărul Cosmin Ciotloş nu scapă nicio ocazie de a-i moraliza pedagogic pe, cum zice, „colegii mei“. Nu scapă nici ocazia aniversării zilei de naştere a lui Nicolae Manolescu spre a-i urechea puţin pe „colegii mei“. Îi invită să citească aşa cum trebuie Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, considerată din primele rânduri ale cronicii, „o lecţie“. O „lecţie“ care, crede el, îi vizează mai ales „pe cei care în primele luni ale lui 2009 au ţinut cu tot dinadinsul să-i indice criticului lipsurile «de nomenclator»“. Ce lipsuri i-au „indicat“ criticului colegii lui Cosmin Ciotloş? Unii dintre „colegii mei“, tineri cronicari şi ei, s-au apucat atunci în 2009 să strige catalogul şi să numere, ca „monitorii“ în clasă, prezenţii şi absenţii din Istoria critică a lui Nicolae Manolescu: „un asemenea cap de acuzare denotă însă o gândire rudimentară“. şi mai rău e că „scriitorii români au – după părerea sa – o înţelegere extrem de curioasă a fenomenului canonizării“; dar cronicarul nici nu se miră de aceşti refractari şi bârfitori ai „canonizării“: „nu doar istoriile, dar până şi cronicile funcţionează ca un podium“ pe care dacă nu te găseşti, „nu exişti!“ – vorba criticului. „Colegilor“ săi, mai arată cu această ocazie Cosmin Ciotloş, „le-a rămas necunoscută diferenţa subtilă dintre istorie şi dicţionar“. Ce-o fi „subtil“ în această diferenţă nu se ştie, câtă vreme e la mintea oricărui cititor normal că Dicţionarul e, în felul său, chiar un „nomenclator“ obligat prin canon să-i înghită pe toţi, câtă vreme Istoria, operă de autor, face, ea, o selecţie liberă şi personală, după liberul gust şi multa ştiinţă a autorului său: ce-i atât de „subtil“ aici?! Imprudenţi, dar şi corigenţi la „profesionalism“, crede exigentul Cosmin Ciotloş, recenzenţii de acum cinci ani ai Istoriei critice „s-au repezit asupra secţiunii privitoare la contemporaneitate, nici inventarul, nici ierarhia nefiindu-le pe plac“. În loc să se „repeadă“ şi să se „uimească“ de dispariţia căuzaşului paşoptist D. Aricescu din Istoria critică, acei recenzenţi, „colegii mei“, s-au „repezit“ să-i caute cu sufletul la gură pe cei din vremea lor. S-au căutat pe ei înşişi, într-un act pur de narcisism. Cosmin Ciotloş prezumează că din această cauză colegii săi nici n-au ochi pentru ceea ce nu citesc sau n-au citit: n-au citit istoria veche, nu l-au citit, anume, pe „prolificul autor al Arpei române din doască-n doască“ şi n-au avut cum să vadă că importantul publicist de la ’48 lipseşte din „nomenclator“ … Ce „răutăţi“ au mai comis şi scris cronicarii? „Practicieni cu toţii în fond (fie şi prin faptul că, de bine, de rău, – admite C.C. – s-au afirmat în postură de cronicari), aceştia au preferat să se ascundă după câte un paravan teoretic (decretând că astăzi nu se mai pot scrie istorii literare globale) sau aritmetic (numărând, cu morgă, raportul dintre numărul de pagini citite de critic şi timpul alocat lecturii)“! Socotitori ca la CAP, nici măcar contabili, acei recenzenţi, „colegii mei“, l-au bănuit aşadar pe critic incapabil de a citi, ca Iorga, fulgerător, prea multele pagini ale celor despre care a scris! Nici nu se aştepta – spune sceptic C. Ciotloş – ca în decurs de şase ani „junii recenzenţi să-şi fi îmbunătăţit semnificativ sistemul de lectură“. Să-l fi citit măcar cu această ocazie, pe D. Aricescu… În fine, după inoportuna evocare a acestei „rele“ întâmpinări de acum cinci ani a Istoriei critice – operă monumentală a cărei carieră, ca şi aceea a unui G. Călinescu, nu credem că va fi afectată de nodurile în papură căutate cu lumânarea de nişte recenzenţi acri şi cârcotaşi – cronicarul trece şi se ocupă de noua operă a marelui critic: Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. El începe prin a spune că această Istorie prescurtată şi rescrisă acum ascunde o „capcană“ şi că „ea îi poate deruta pe cei care, cu un eufemism, n-au prea parcurs literatura română. Dacă Istoria critică putea servi ca o invitaţie la lectură, Istoria de acum joacă inclusiv rolul de «amendă» pentru cei care n-au dat, nici până azi, curs acestei invitaţii“. Trec peste „derută“ şi peste efectul „amenzii“ – cine n-a citit prima Istorie n-o va citi nici pe aceasta, iar aceştia, în definitiv, nici nu sunt şi nu vor fi cititorii literaturii române de la origini şi până în prezent!, – spre a reţine pentru bunii, adevăraţii cititori ai marelui critic observaţia subtilă şi incitantă potrivit căreia în Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, Nicolae Manolescu îşi pune mai decis şi mai expresiv în valoare extraordinara lui „fibră eseistică“ şi, respectiv, talentul (acesta de tip „călinescian“) de romancier şi evocator al epocilor parcurse de literatura română. Vom întâlni, de aceea, în noua sa Istorie, titluri precum Tablou de epocă, Galerie cu poeţi, Oratori, retori şi limbuţi, Pe ogoarele prozei, Panaramă teatrală, Luptători pe frontul ideologic. În mod vizibil şi provocator, criticul îşi cheamă cititorii la un spectacol a cărui punere în scenă promite o vertabilă „bucurie a lecturii“. Fireşte, o bucurie plină de surprize, din care nu lipsesc aţâţătoare „incendii simbolice“ – cum le numeşte cronicarul –, „dispariţii“ răsunătoare (Titus Popovici), „repoziţionări“ (Marin Preda „e redus – de ce „redus“?! – la Întâlnirea din pământuri şi Moromeţii), Eminescu însuşi văzându-se „scuturat“ de corespondenţa cu Veronica Micle, „tot astfel (?) cum Alex Ştefănescu e redus la masiva lui Istorie … «în alb şi negru»“ şi, probabil, multe alte „incendii“, „dispariţii“ ori „apariţii“ subite – toate acestea febricitându-l pe onestul cititor „leneş„ care se vede, aşa, azvârlit într-o aventură a lecturii capabile să-i iuţească bătăile inimii şi receptivitatea relativ amorţită de cadenţa ticăită şi adormitoare a multora din rapoartele istorico-literare în circulaţie. În concluzie, scrie Cosmin Ciotloş, refăcut după dispoziţia „pedagogică“ şi cârcotaşă de mai înainte – Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc „se apropie de splendid-neînregimentatele Teme pe care criticul le publica, o dată la câţiva ani, înainte de 1989. Nu doar prin dimensiuni, ci şi prin regimul său intern: perfect documentat, speculativ, plin de idei“. Despre opera critică a lui Nicolae Manolescu mai scriu în România literară, cum se cuvine, cu aceeaşi fericită ocazie, Andrei Pleşu (Odihna normalităţii), Mihai Zamfir (Venirea primăverii), Gabriel Dimisianu (A fi în centru), Mircea Mihăieş (Incasabilul farmec al tinereţii) şi Ion Bogdan Lefter (Brevilocvenţă).
Prin mijloacele epocii, electronice, ne-a parvenit şi omagiul unui cititor anonim care, dintr-o lungă experienţă, ţine cu dinţii la anonimatul său, ca la fratele lui geamăn, care-l scuteşte şi-l apără de violenţa şi agresivitatea unora dintre cei de altă părere. Îi respectăm anonimatul şi reproducem spusele cititorului nostru: „În 1968, la nici 30 de ani, având în spate o vechime în muncă de şapte ani, cronicarul literar se prezenta aşa: «Cronicarul e un martir, un sacrificat pentru o himeră (…) Pentru fericirea de a impune o carte, un autor, la un an o dată, cronicarul se expune permanent ironiei şi dezaprobării. Scriitori şi cititori se unesc în a nu fi de acord cu el; pare născut spre a irita pe toată lumea … Cronicarul este la bête noire a literaţilor de tot felul, omul cu cei mai mulţi duşmani şi cu cei mai puţini prieteni.» În plus, îl macină, metafizic, sentimentul goalei vanităţi a scrisului: «cronicarul are de înfruntat, mai mult decât oricine, acest sentiment, căci cronica stă sub semnul efemerului». Cu toate acestea, «martirului» nu-i lipseşte, din contră, are o vie conştiinţă a puterii considerabile pe care o exercită prin intermediul cronicii ce «stă sub regimul efemerului»: însumată săptămânal, de-a lungul celor peste treizeci de ani neîntrerupţi de exerciţiu critic al celui mai longeviv cronicar literar postbelic, «efemeritatea» se preface în autoritate, iar «martirajul» în postamentul unei magistraturi ce i-a adus meritata notorietate. Născut «spre a irita pe toată lumea», longevitatea cronicarului literar şi gustul riscului splendid al meseriei de critic sfârşesc prin a-l face cel mai aşteptat de toată lumea! «Se uită prea uşor – atrage el atenţia – că, înaintea criticilor, autoritatea revistei o dă cronicarul, singurul care poate fi găsit la postul său în fiecare număr, singurul pe care-l putem trage, în timp, la răspundere. Criticii vin şi se duc, cronicarul rămâne. Idealul pentru cronicar este, în cele din urmă, anonimatul. Nu vreau să spun că el nu trebuie să aibă personalitate. Dimpotrivă, fără personalitate puternică, un cronicar ajunge să fie dominat de cărţi, când el e chemat tocmai să le domine. Vreau să spun că, prin constanţă şi tact, cronicarul devine cu timpul o obişnuinţă pentru cititor, iar verdictele lui se fac aşteptate.
(continuare în pagina 12)
(urmare din pagina 2)
Se fac aşteptate pur şi simplu; cu ce sentimente, n-are importanţă. Un bun cronicar trebuie să nu mai fie o persoană, ci o nelipsită prezenţă, un magistrat anonim. Când o revistă literară se identifică astfel cu cronicarul ei, înseamnă că putem avea încredere într-o judecată dreaptă şi neinfluenţată de factori exteriori»“.
Avem aici un autoportret, dar şi o strategie de afirmare şi impunere. Să reţinem mai întâi din configurarea portretului înrămat aici accentul pus pe nostalgia anonimatului: „Idealul pentru cronicar este anonimatul“, spune criticul tânăr, pentru ca mai încolo să revină şi mai apăsat asupra acestei curioase forme de „impersonalitate“ spre care aspiră: „Un bun cronicar trebuie să nu mai fie o persoană, ci un magistrat anonim“. Nu încape îndoială că acela care, foarte tanăr, vorbeşte aici, nutreşte un veritabil cult pentru magistratura critică şi rolul înalt pe care ea şi-l atribuie în destinul unei culturi. Recunoaştem în timpuriul elogiu al anonimatului chiar fibra „maioresciană“ a criticului căruia îi datorăm un portret extraordinar, „canonic“, al mentorului Junimii. „Anonimatul“ cronicarului este „impersonalitatea“ lui Maiorescu: „forma cea mai înaltă a personalităţii lui“. Magistralul portret pe care i-l va face lui Titu Maiorescu se va încheia aşa: „impersonalitatea lui Maiorescu echivalează cu sustragerea de la contestare şi critică, este acel caracter originar de invulnerabilitate pe care-l au Marii Preoţi. Oratoria lui Maiorescu nu ţine de stilul didactic, ci de acela religios, căci oratorul nu e un explicator de dogme, ci un inspirit“. (Contradicţia lui Maiorescu, Editura Eminescu, 1973, ediţia a doua, revăzută). Să nu uităm că acest elogiu al invulnerabilităţii e făcut (scris) într-o epocă în care totul (orice) era supus dependenţei şi vulnerabilităţii. Cronicarul a ieşit de ani buni din rama acestui model devenit „istoric“. Cum şi-a păstrat independenţa şi puterea de a da o „judecată dreaptă şi neinfluenţată de factori exterior“ într-o perioadă când tocmai ei, „factorii exteriori“, erau la putere?! În lunga lui magistratură, Nicolae Manolescu se face „vinovat“ de o dublă infidelitate, care i-a asigurat şi puterea şi independenţa. Lovinescian mai mult decât călinescian – cum a observat cu subtilitate Daniel Cristea-Enache –,
N. Manolescu e silit la infidelitate mai întâi de soarta schimbătoare a cărţilor: niciodată nu citeşti aceeaşi carte. Sub acelaşi titlu se ascunde mereu altă carte. Într-un rând criticul constată că din raftul bibliotecii cărţile încep să se plimbe, apar şi dispar, se rătăcesc: cărţile au suflet, nicio carte nu rămâne la locul ei. De n-ar fi aşa iar cărţile ar rămâne cuminţi, ca şi moarte, la locul lor, biblioteca ar deveni un muzeu de antichităţi sau chiar un cimitir. Şi, dacă nu e „infidel“, recitirea rămâne zadarnică.
A doua infidelitate, ce i-a atras destule reproşuri, este faţă de propria generaţie calendaristică: niciun mare critic n-a rămas sclavul „lotului“ din care s-a desprins … Istoria critică… e şi ea o istorie a infidelităţilor succesive şi rodnice, adesea mai captivantă decât a cărţilor propriu-zise: iată o formă de trădare mai bună decât orice fidelitate. Splendide, mai ales cele ce vin dinspre tinereţea provocatoare a autorului, temele adunate sub titlul uneia dintre ele, Andersen cel crud, beneficiază de o prefaţă substanţială a lui Andrei Terian, unul dintre cei doi-trei cronicari care întruneau câteva din trăsăturile modelului „istoric“ schiţat mai sus. Cititori ai epocii trecute, am alergat după temele lui N. Manolescu în diverse reviste din Bucureşti şi din provincie, ba chiar şi într-un ziar, în România liberă, unde Octavian Paler le făcea loc, uneori, chiar în pagina întâi a ziarului! Erau nişte exerciţii libere de lectură, ingenioase şi provocatoare, contrazicând mereu deprinderile şi aşteptările cititorului leneş: efectul lor mental şi psihologic era cam ca acela al Cronicilor optimistului ale lui G. Călinescu…
Se fac aşteptate pur şi simplu; cu ce sentimente, n-are importanţă. Un bun cronicar trebuie să nu mai fie o persoană, ci o nelipsită prezenţă, un magistrat anonim. Când o revistă literară se identifică astfel cu cronicarul ei, înseamnă că putem avea încredere într-o judecată dreaptă şi neinfluenţată de factori exteriori»“.
Avem aici un autoportret, dar şi o strategie de afirmare şi impunere. Să reţinem mai întâi din configurarea portretului înrămat aici accentul pus pe nostalgia anonimatului: „Idealul pentru cronicar este anonimatul“, spune criticul tânăr, pentru ca mai încolo să revină şi mai apăsat asupra acestei curioase forme de „impersonalitate“ spre care aspiră: „Un bun cronicar trebuie să nu mai fie o persoană, ci un magistrat anonim“. Nu încape îndoială că acela care, foarte tânăr, vorbeşte aici, nutreşte un veritabil cult pentru magistratura critică şi rolul înalt pe care ea şi-l atribuie în destinul unei culturi. Recunoaştem în timpuriul elogiu al anonimatului chiar fibra „maioresciană“ a criticului căruia îi datorăm un portret extraordinar, „canonic“, al mentorului Junimii. „Anonimatul“ cronicarului este „impersonalitatea“ lui Maiorescu: „forma cea mai înaltă a personalităţii lui“. Magistralul portret pe care i-l va face lui Titu Maiorescu se va încheia aşa: „impersonalitatea lui Maiorescu echivalează cu sustragerea de la contestare şi critică, este acel caracter originar de invulnerabilitate pe care-l au Marii Preoţi. Oratoria lui Maiorescu nu ţine de stilul didactic, ci de acela religios, căci oratorul nu e un explicator de dogme, ci un inspirat“ (Contradicţia lui Maiorescu, Editura Eminescu, 1973, ediţia a doua, revăzută). Să nu uităm că acest elogiu al invulnerabilităţii e făcut (scris) într-o epocă în care totul (orice) era supus dependenţei şi vulnerabilităţii. Cronicarul a ieşit de ani buni din rama acestui model devenit „istoric“. Cum şi-a păstrat independenţa şi puterea de a da o „judecată dreaptă şi neinfluenţată de factori exterior“ într-o perioadă când tocmai ei, „factorii exteriori“, erau la putere?! În lunga lui magistratură, Nicolae Manolescu se face „vinovat“ de o dublă infidelitate, care i-a asigurat şi puterea şi independenţa. Lovinescian mai mult decât călinescian – cum a observat cu subtilitate Daniel Cristea-Enache –,
N. Manolescu e silit la infidelitate mai întâi de soarta schimbătoare a cărţilor: niciodată nu citeşti aceeaşi carte. Sub acelaşi titlu se ascunde mereu altă carte. Într-un rând criticul constată că din raftul bibliotecii cărţile încep să se plimbe, apar şi dispar, se rătăcesc: cărţile au suflet, nicio carte nu rămâne la locul ei. De n-ar fi aşa iar cărţile ar rămâne cuminţi, ca şi moarte, la locul lor, biblioteca ar deveni un muzeu de antichităţi sau chiar un cimitir. şi, dacă nu e „infidel“, recitirea rămâne zadarnică.
A doua infidelitate, ce i-a atras destule reproşuri, este faţă de propria generaţie calendaristică: niciun mare critic n-a rămas sclavul „lotului“ din care s-a desprins … Istoria critică… e şi ea o istorie a infidelităţilor succesive şi rodnice, adesea mai captivantă decât a cărţilor propriu-zise: iată o formă de trădare mai bună decât orice fidelitate. Splendide, mai ales cele ce vin dinspre tinereţea provocatoare a autorului, temele adunate sub titlul uneia dintre ele, Andersen cel crud, beneficiază de o prefaţă substanţială a lui Andrei Terian, unul dintre cei doi-trei cronicari care întruneau câteva din trăsăturile modelului „istoric“ schiţat mai sus. Cititori ai epocii trecute, am alergat după temele lui N. Manolescu în diverse reviste din Bucureşti şi din provincie, ba chiar şi într-un ziar, în România liberă, unde Octavian Paler le făcea loc, uneori, chiar în pagina întâi a ziarului! Erau nişte exerciţii libere de lectură, ingenioase şi provocatoare, contrazicând mereu deprinderile şi aşteptările cititorului leneş: efectul lor mental şi psihologic era cam ca acela al Cronicilor optimistului ale lui G. Călinescu…