Nu cred sa fie alta tara în care toata viata publica si privata sa se fi schimbat mai rapede si mai desavârsit decât la noi si mai ales în care orice urma a unui trecut, relativ foarte apropiat, sa se fi stâns atât de complet si de rapede ca la noi.
Radu Rosetti
Istoricul Radu Rosetti (fiul logofatului Raducanu Rosetti si nepotul domnitorului moldovean Grigore al V-lea Ghica), nascut în 1853, scria rândurile de mai sus prin 1924. Si continua astfel: „Pâna si mare parte din obiectele în uz zilnic în întâia jumatate a veacului trecut, mobile, ustensilii casnice si de lux, haine, au disparut aproape de tot. Prea putine sunt lighenele si ibricele de alama galbana, afumatoarele de argint, salile si arsalile, ciubucele cu tot tacâmul lor, narghilelele înca în fiinta. Anterie mai exista doara numai câte poti numara pe degetele aceleiasi mâini; stiu de un singur caftan boieresc în fiinta, iar islicuri, giubele, contese, benisuri, salvari si mesti nu cred sa existe macar un singur exemplar. Dovedindu-se cu adevarat un vizionar, tatal renumitului istoric militar Radu R. Rosetti (nu trebuie sa uitam ca acesta din urma, om de 72 de ani, si-a sfârsit zilele în închisoarea Vacaresti, în iunie 1949!) îsi dadea seama cât de important era patrimoniul imaterial (sintagma nu fusese inventata înca), el continuând astfel inventarul lucrurilor uitate: „Si mai stearsa, poate chiar disparuta, este amintirea obiceiurilor si a vietii, nu numai din întâia jumatate a veacului, dar chiar a acelei de acum sasazeci de ani.“
Mi-am adus aminte de cuvintele genealogistului si memorialistului Radu Rosetti, vizitând depozitele unui muzeu belgian: Muzeul Vietii Valone, din Liège. Situat în inima Valoniei, orasul de pe Meuse este cel mai important centru economic si cultural al jumatatii francofone a Belgiei. Fiind un loc legat de memoria lui Carol cel Mare (unii localnici sustin chiar ca împaratul s-ar fi nascut acolo, cândva, între 742 si 748, desi cele mai multe surse istorice dau drept loc al nasterii sale diverse alte localitati din Franta si Germania de astazi; se stie însa cu certitudine cã bunicul patern al lui Carol cel Mare, Charles Martel, s-a nãscut la Herstal, nu departe de Liège, asa încât memoria celebrei dinastii france este înca vie în mai toata Valonia de est), orasul valon s-a straduit sa mentina vii povestile populare despre ispravile de vitejie ale primului împarat vest-european, de la disparitia imperiului apusean, în 476. Aceste povesti populare abunda în întreaga Valonie, Carol cel Mare fiind vazut drept un rege viteaz, care îsi sprijina puterea pe eroismul unui personaj generic din popor, care îl ajuta sa iasa din toate încurcaturile si sa scape cu bine din toate luptele (mai ales din cele cu necredinciosii sarazini). Institutia care si-a asumat rolul de a pãstra vii aceste povesti populare este chiar muzeul din Liège. O micã trupã de pãpusari marionetisti duce mai departe traditia teatrului cu pãpusi din Valonia, teatru care remodeleaza permanent cam aceleasi istorisiri despre epoca glorioasa a împaratului Carol cel Mare, dar si despre vremuri mai recente, când, în sec. XVIII – XIX, teatrele ambulante cu marionete atrageau sute de curiosi, de toate vârstele, prin târgurile populare organizate în întreaga regiune. Teatrul de marionete are câteva spectacole pe saptamâna, într-o sala special amenajata a muzeului, strângând la fiecare reprezentatie cam 20-30 de spectatori, copii si adulti. Muzeul Vietii Valone se simte direct responsabil pentru prezervarea acestui patrimoniu imaterial si o face într-o forma directa, vie, participativa, mentinând treaza memoria membrilor comunitatii prin spectacole care, pe de o parte, pastreaza vechiul cadru cultural, dar, pe de alta parte, inoveaza, pentru a fi în pas cu niste vremuri în care scolarii afla mai multe despre spectacole, intrând, de pe propriile tablete, pe pagina de internet a muzeului.
Spectacolele cu marionete sunt doar un exemplu. Muzeul – care beneficiaza de un personal total de c. 120 salariati, din care doar jumatate sunt specialisti – face mari eforturi, în conditii bugetare restrictive (chiar daca, evident, sumele de care dispune acest muzeu regional sunt mai mari decât ale oricarui muzeu national din România, raportat la costurile vietii din Belgia, bugetul sau anual este unul, mai degraba, modest) sa conserve cât se poate mai mult, nu doar din istoria veche a Valoniei, ci si din cea contemporana. Nu este cazul si nici locul sa ma refer la importanta, pentru România, a unei cooperari mai strânse cu aceasta regiune francofona a Belgiei. Tematori sa nu fie înghititi de vecinii germanofoni si neerlandofoni, valonii (pentru români, este interesant ca numele regiunii vine de la cuvântul walh, utilizat de germani pentru a desemna o populatie care utilizeaza o limba de origine latina, ceea ce ne duce cu gândul la cuvântul care a fost ulterior preluat de slavi în forma valah, pentru a-i desemna pe români), valonii au avut grija sa îsi protejeze patrimoniul si traditiile. Dupa revolutia din 1830, care a dus la nasterea regatului belgian (francofon!), flamanzii au fost cei care s-au simtit despartiti de rudele neeralndofone din Olanda si au provocat nasterea unei miscari nationaliste agresive, aparute în 1870 si bazate (si) pe o bunastare evidenta a regiunii flamande, în raport cu cea din sudul regatului. Replica valona a venit ceva mai târziu, la 1886, prin crearea miscãrii valone. Muzeul din Liège conservã, bineînteles, mare parte din istoria acelor ani tumultuosi, de la sfârsitul secolului al XIX-lea, dar ceea ce mi s-a parut cu mult mai interesant a fost efortul muzeografilor de a se concentra asupra istoriei recente. Luând anul 1886 drept unul al nasterii unei noi constiinte nationale, Muzeul Vietii Valone încearca (fara sa fie un muzeu de istorie moderna, deoarece îsi pastreaza profilul de muzeu regional, conservând deopotriva bunuri cu semnificatii foarte diverse, de la cele legate de stiintele naturii, la cele având caracter etnografic si pâna la cele arheologice) sa adune cât mai multe obiecte dintre cele care alcatuiau cu doar câteva decenii în urma tabloul vietii cotidiane din Valonia. Sunt multi aceia care nu doresc neaparat sa vânda un obiect de mobilier cumparat prin 1960, si de care doresc sa scape. Optiunea de a-l darui muzeului este una evidenta pentru ei. Dar ea a ajuns sa fie evidenta, în urma unor campanii sustinute ale muzeografilor, prin care au încercat sa îsi educe conationalii sa nu mai arunce obiectele care li se par inutile si vetuste deoarece pe aceste bunuri se sprijina patrimoniul cultural al muzeului de mâine. Mi-ar face mare placere sa vad aceeasi atitudine si la colegii muzeografi români, pentru a nu ne mai gasi, în scurta vreme, în pozitia lui Radu Rosetti, cel care deplângea, acum aproape un secol, disparitia giubelelor. Oare câte muzee au achizitionat în ultimii ani galosi, uniforme scolare si militare, de pregatire a tineretului pentru apararea patriei si de garzi patriotice, cojoace cunoscute dupa numele actorului Alain Delon, blugi, bluze de tip „helanca“, cizme „scai“ si pantaloni evazati (asta, ca sa ma refer la doar câteva dintre obiectele de îmbracaminte si încaltaminte utilizate în deceniile sase-noua, ale secolului trecut)? Ne îndreptam rapid spre o viata în care copiii nostri nu vor mai sti ce sunt celebrii „gumari purtati de tarani acum vreo patru decenii pe post de opinci. Si ar fi pacat, pentru ca, fara aceste obiecte, preocupati numai de marile evenimente, nu ne vom mai întelege istoria.