Sari la conținut
Autor: ION BRAD
Apărut în nr. 485

Un excepţional quartet romanesc

    Mircea Tomuş, Aripile demonului, volumul IV, Editura „Limes“, 2013

     

    Despre primele trei volume ale acestui excepţional quartet romanesc s-a scris prea puţin, după opinia mea. Mai ales despre cel dintâi, în care se desfăşoară, pe planuri vaste, urgia demonică a ocupării Ardealului de Nord de către Horthy şi bandele lui ucigaşe. Doar câţiva dintre criticii şi colegii de condei ardeleni – la loc de frunte aşezându-se Ovidiu Pecican, poetul şi editorul Mircea Petean – s-au aplecat mai atent asupra substanţei dramatice a primelor volume.

    Ovidiu Pecican avea să noteze:
    „Al treilea volum din ciclul de romane Aripile demonului prin care Mircea Tomuş intră decis printre valorile epicului de mare deschidere şi amplitudine din România actuală, postcomunistă, duce mai departe viziunea cuprinzătoare, de mare fineţe a execuţiei şi adâncă înţelegere asupra vicisitudinilor istoriei şi a traversării biografice a acesteia, trezind din aşteptare anii ‘60. Exegetul literar se dovedeşte şi de astă-dată, ca în primele două volume, un magistru al marilor tapiserii în care detaliul miniatural şi suflul submers al marilor tendinţe ale unei epoci se nutresc din «fotografierea» personală autobiografică, mereu atentă şi trează, a locurilor, oamenilor şi vremurilor, dar şi a magiei care leagă şi dezleagă ceea ce numim cu numele de realitate. Dincolo de pânzele fluturând în vântul retrospectiv al condeiului, Mircea Tomuş propune, de fapt, un program de întoarceri la modalităţile regale ale prozei artistice dintotdeauna, eliberând de experimentalisme formula romanului, readucând-o în matca perenă a genului şi regăsind intact filonul marii proze. Textul pierdut se dovedeşte, astfel, un text regăsit, iar izbânda autorului este şi a cititorului, a noastră.“
    Afirmaţie valabilă şi pentru mine, care, deşi am petrecut câţiva ani buni ai tinereţilor clujene – unii, contemporani cu ai lui Mircea Tomuş – am descoperit, totuşi, în paginile acestui volum, un Cluj aproape necunoscut, cu oameni, locuri şi întâmplări pline de vivacitate, toate contribuind la desăvârşirea unui tablou social-politic şi cultural, conturat printr-un penel de mare maestru. Nimic din ceea ce făcea, pe-atunci, faima Capitalei culturale şi ştiinţifice a Ardealului nu lipseşte din acel tablou, impresionant nu doar prin tuşele sale esenţiale, ci şi prin amănuntele unui trai cotidian, trezit parcă din morţi. Erau, dacă nu mă înşel, chiar anii formării şi maturizării acestui strălucit prozator, eseist, dramaturg, critic şi istoric literar, a cărui personalitate am elogiat-o de-a lungul anilor.
    Acest volum IV (nu ştiu dacă şi ultimul al quartetului), este subintitulat Timpuri şi anotimpuri în ţara Moţilor, împărţit, şi el, în patru: Toamna, Iarna, Primăvara, Vara. În „Nota autorului“ se precizează faptul că: „Din bibliografia foarte bogată a Munţilor Apuseni, am folosit, pentru acest volum, cum se poate observa din conţinutul lui, în primul rând, sursele istorice fundamentale, care poartă semnături vechi şi prestigioase, începând cu a lui N. Densuşianu şi George Bariţiu şi continuând cu Ioan Lupaş, Silviu Dragomir şi David Prodan, dar şi destule alte contribuţii documentare, a căror listă completă ar îngreuna pagina“.
    Câteva dintre aceste contribuţii se refereau, în special, la personalitatea lui Avram Iancu, dar şi la folclorul şi credinţele populare din Apuseni.
    Pe un ton familiar, în dialoguri cu accente verbale ardeleneşti, personajele îşi evocă rudele îndepărtate – unele ajunse până în protipendada Budapestei – „şi tot aşa, mai povestind, mai glumind, mai împungându-ne cu vorba, unul pe altul, ieşeam din Alba Iulia, prin cartierul Cetate, treceam de Miceşti, intram în şard şi ne apropiam de munţi“.
    Niciodată şi niciunde n-am citit o descriere mai vie şi mai inspirată decât în paginile acestea care ne poartă, ca pe nişte copii curioşi, de la văile joase până la vârfurile Apusenilor. Multe pagini parcă se iau la întrecere cu scrisul lui Ion Agârbiceanu, cel din schiţele şi povestirile publicate pe când era preot în satul Bucium Sasa. La fel, cu reportajele lui Geo Bogza.
    Iată-l, aşadar, pe Mircea Tomuş-poetul prezent parcă la tăcerea lumii:
    „De pe cel mai înalt punct de altitudine unde ne aflăm, ni se pare că suntem exact în centrul unui cerc plin de coame muntoase, de jur-împrejur. Sunt împrăştiate într-o ordine liberă, în care lungi culmi paralele cu văi săpate adânc se împletesc fără vreo noimă aparentă cu masive pietroase, aşezate curmeziş, cât în zările înceţoşate nălucesc alte şi alte spinări de pământ şi piatră, umplând până la margini orizontul rotund. Frământarea formelor asemeni unui uriaş clocot împietrit sfidează orice ispită de rânduială şi refuză vreo încercare de confruntare cu orice fel de hartă, impresia fiind că liniile conturelor se nasc din ceva ca un fel de magmă primordială pentru a se împietri sau a se împământi pe loc, poate chiar înainte de a se naşte. Figurare statuară a principiului iniţial al genezei, împietrire a actului naşterii lumii înainte chiar ca actul ca atare să se producă. Sculptura unui tempo în avans de mecanica facerii.“
    Şi abia acum începe romanul istoric, cu înfruntările din ziua de 21 noiembrie 1784, dintre trupele imperiale şi oamenii lui Horea.
    Ca apoi acţiunea să se mute la Blaj, în lunile septembrie, octombrie, noiembrie 1848, unde sunt evocate conflictele şi ciocnirile dintre oamenii lui Avram Iancu şi trupele sângeroase ale lui Kossuth.
    Documentaţie bogată. Scene ample. Portrete admirabile!
    Apoi, vin alte întâmplări, datate noiembrie 1893, septembrie 1947, noiembrie 2011. Iar după acest ultim episod, cititorul este avizat că „Datele care au marcat textul până acum indică timpul în care s-a desfăşurat ori se presupune că s-ar fi desfăşurat acţiunea; cele de după data de mai sus aproximează timpul redactării lui“.
    Mi-ar fi greu să descriu mai departe toate episoadele în care evocările istorice se amestecă aleatoriu cu întâmplări din prezent sau chiar cu lecturile, în paralel, ale prozatorului eseist. Printre acestea, Sartre şi alţi teoreticieni ai Absurdului.
    Într-un stil sacadat se trece din Toamnă în Iarna altor evenimente şi altor evocări, ca să năboiască apoi, ca apele dezgheţate în Primăvară, şi să se limpezească, oarecum potolindu-se, în Vară. Astfel că, în iunie 2013, pe acelaşi ton de mărturisire, personajul-autor ne anunţă: „Acum eram pregătit şi totodată simţeam nevoia să mergem la Câmpeni, la Cartea Funduară, să căutăm actul prin care averea lui Mariţi a trecut la Gheorghe şi actul prin care casa părintească a familiei din Goieşti a fost vândută sau nu unui fierar cu numele sau porecla de Din. Nu pentru a revendica vreo proprietate. Dar pentru a ne cunoaşte trecutul şi pentru a ni-l revendica drept al nostru“.
    Cu un efort de adaptare la acest stil, cum am zis, sacadat, în care istoria se amestecă, ciudat, cu prezentul, realismul aspru al vieţii, cu aburii unor legende şi mituri, ne rămân în suflet Munţii Apuseni, eroii şi oamenii lor obişnuiţi, părinţii cei tragici şi urmaşii lor puşi uneori pe glume.
    Bravo, încă o dată, Mircea Tomuş!