Sari la conținut
Autor: Constantin Coroiu
Apărut în nr. 504

Un document istoric, psihologic şi moral

    Apariţia, la Editura Academiei Române, a primului dintre cele patru volume de Scrisori către Rebreanu, constituie un autentic eveniment editorial.

    Datorită lui Niculae Gheran, editorul providenţial al celui mai mare prozator român, şi competenţilor săi colaboratori – Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu –, epistolele adresate lui Liviu Rebreanu de către cele mai proeminente personalităţi ale vremii, dar şi de prieteni sau simpli admiratori ai omului şi ai operei sale, sunt scoase din arhive şi, deocamdată, un sfert din ele publicate după toate rigorile filologice într-o ediţie impecabilă. Nu voi insista asupra aspectelor tehnice ale ediţiei. Voi spune doar că ea a presupus un efort imens, de ani şi ani de zile, de cercetare în fondurile Academiei. De remarcat că amplele note, comentarii, indicii de nume şi titluri configurează, ele însele, o panoramă a epocii ce poate interesa deopotrivă pe istoricul literar şi pe istoricul culturii. În Cuvântul înainte, Niculae Gheran, cu invidiabila sa experienţă, scrie: „corespondenţa intimă a diverselor personalităţi ne oferă deliciul lecturii unice, asemănătoare cu parcurgerea unui roman palpitant, lăsând mereu deschisă uşa dintre realitatea unei vieţi puţin ştiute şi imaginea ştanţată din paginile manualelor de istorie“. Dacă e adevărat – şi aşa este! –, atunci cu atât mai importantă e corespondenţa ce a avut ca destinatar o personalitate de anvergura lui Liviu Rebreanu. Niculae Gheran, un corifeu al „artei de a fi păgubaş“, dar şi perfomer cu impresionanta construcţie care este ediţia Rebreanu – „o ediţie monumentală“ (Şerban Cioculescu) – defineşte cel mai bine însemnătatea scrisorilor trimise creatorului romanului românesc modern, din care sunt publicate acum primele 494 (literele A-B). Marele editor subliniază că epistolarul în întregimea lui, peste 2000 de scrisori, „oferă o panoramă a culiselor literare româneşti din prima jumătate a secolului 20, dezvăluind mobilurile şi ecourile intime ale diferitelor evenimente, raporturile reale dintre confraţi, condiţiile lor de viaţă, fără a căror cunoaştere istoria culturii şi-ar pierde din culoare“. Dar, fireşte, şi din conţinut. Este vorba, cu o metaforă a lui Gheran, de „un ocean documentar“, date fiind locul şi rolul lui Rebreanu în viaţa literară, artistică, culturală a epocii: ca mare romancier şi publicist, dar şi ca preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, director general al Teatrelor, al Direcţiei Educaţiei Poporului, vicepreşedinte al Societăţii Radiodifuziunii şi şef de publicaţii literare şi culturale.
    Lectura celor aproape 500 de misive, potenţată de o curiozitate lesne de înţeles, te face să treci prin stări şi sentimente dintre cele mai diverse. Sunt multe momente când nu poţi să nu fii contrariat, ba chiar uşor revoltat. Sărmanul Rebreanu era interpelat, solicitat, rugat, somat, admonestat de diverşi literatori şi artişti privind până şi cele mai mărunte treburi administrative: tichete de călătorie, vacanţe, tratamente medicale, bani pentru călătorii în ţară şi străinătate, bilete la spectacole, invitaţii, totdeauna pe locuri preferenţiale, inclusiv pentru rudele sau prietenii solicitantului, sejururi în case de odihnă, ca să nu mai vorbim de cererile şi presiunile unor aspiranţi la gloria literară sau, în cazul autorilor de piese, la cea teatrală, prin punerea în scenă a scrierilor lor destinate, nu-i aşa, unor mari succese… Geniile neînţelese bântuie şi epoca lui Rebreanu. Diverşi condeieri bat, uneori zgomotos, la porţile SSR. E de prisos a mai preciza că între ei erau, ca şi astăzi, destui veleitari. Rebreanu trebuia să facă faţă şi numeroaselor cereri de sprijinire a cutărei publicaţii sau instituţii sau de colaborare la diverse foi, unele cvasiefemere, altele pierdute de mult în neantul uitării. Dacă adăugăm la toate acestea proverbialele umori şi nelipsitele conflicte din lumea literară şi artistică, pe care era chemat, în virtutea demnităţilor deţinute, să le dezamorseze, nu poţi să nu te întrebi: cum a fost posibil ca Rebreanu să creeze o operă atât de vastă, să poarte o prodigioasă corespondenţă, să scrie un jurnal, să ţină conferinţe, să călătorească în ţară şi în străinătate etc.?! Şi toate acestea într-o viaţă relativ scurtă! Unii corespondenţi ating adevărate recorduri în asaltarea lui. De pildă, ca să dau doar un exemplu, Camil Baltazar îi adresează nu mai puţin de 45 de scrisori. Şi ele nu privesc, aşa cum şi-ar putea imagina cineva care nu le-a citit, probleme acute de creaţie! Când îi cere câteva mii de lei o face „cu înlăcrimată dragoste“, alteori se gudură sau se manifestă ca o iubită înşelată. Nu o dată, lungile scrisori, expediate din diverse locuri, amintesc, prin ton şi expresii, de personajele lui Caragiale: „Te rog, deci, iubite domnule Rebreanu, să aibi bunătatea şi să-mi faci câteva rânduri către maiorul Ghicca (cu doi de c – nota mea). Văd că ai mare autoritate în ochii lui. Maiorul e un tip docil, care, la o intervenţie, devine de o superbă serviabilitate“. Când îi este satisfăcută una ori alta dintre cereri, scrisoarea de mulţumire se transformă într-un panegiric cu accente hilare.
    Sindromul sau complexul genialităţii, mania persecuţiei, invidia sunt doar câteva dintre caracteristicile psihologiei literatorului şi artistului. Epistolarul e, fără îndoială, un document istoric, dar şi unul psihologic şi, mai ales, moral. În volumul de mărturii şi documente Cu Liviu Rebreanu şi nu numai, apărut în deceniul trecut, Niculae Gheran mărturisea: „Mă aflu în faţa câtorva volume de corespondenţă… scrisori adunate şi copiate cu răbdare de-a lungul multor ani, pe care mi-e jenă să-i număr. Puse cap la cap, epistolele alcătuiesc o istorie a culiselor literare interbelice, dar şi a moravurilor societăţii româneşti, parcă mereu aceeaşi. Nimic nou sub soare! Mă întreb uneori dacă nu e mai bine să ne rezumăm la citirea operei marilor creatori, stăpânindu-ne curiozitatea de a-i cunoaşte pe ei“. Bunăoară, epistolele lui Lucian Blaga, scriitorul român cu numele cel mai sonor din acest prim volum al epistolarului. Ce mă surprinde, între altele, este spiritul tranzacţionist. Naiv, ca să nu pronunţ un epitet mai tare, am crezut multă vreme că tranzacţionismul pe care l-a decelat în ceea ce ne priveşte pe noi românii, cu inteligenţa sa ce pătrundea întotdeauna la esenţe, Mihai Ralea – el însuşi un campion al tranzacţionismului! – ar fi, aşa-zicând, apanajul regăţenilor şi îndeosebi al valahilor. Eroare. Nu, suntem şi din acest punct de vedere uniţi în cuget şi-n simţiri: moldoveni, munteni, ardeleni. Surprind în scrisorile lui Blaga oscilaţiile de atitudine şi de limbaj faţă de ilustrul său confrate, în funcţie de interese, de o conjunctură sau alta, dar şi lipsa spiritului critic privind propria dramaturgie, care nu se situează nici pe departe la nivelul operei poetice sau filosofice. Vanitatea, dorinţa de succes, mania persecuţiei nu i-au lipsit nici măcar lui Lucian Blaga, pe care îl divinizam în studenţie nu numai ca poet, „mut ca o lebădă“, ci şi ca om, ca model moral. Există în aceste scrisori încă ceva ce atrage luarea aminte. Faptul că şi pentru europeanul pur sânge care le expedia, jucat cu Meşterul Manole, cea mai bună piesă a sa, la Berna, unde, cum se ştie, a prestat ca diplomat, soarele tot de la Bucureşti răsare, cu o vorbă celebră a altui ardelean de seamă, dar nu în sensul profund şi maiestuos pe care i-l conferea acela: „Scumpe Rebreanu,/ De la Bucureşti nu-mi mai scrie nimeni, aşa că nu ştiu cum mai merge Meşterul. Citesc numai în ziare despre reprezentaţii – şi-mi dau de gândit «motivele». Sunt foarte amărât că tot timpul cât ţin serbările Unirei, Meşterul nu e luat deloc în program, nici seara şi nici în matineu. «Les absents…». Deşi cunosc eu însumi o mulţime de lume care, venită din provincie, ar fi dorit să vadă piesa./ Speram să scoatem cel puţin 15 reprezentaţii, dar aşa…/ O fi ea dificilă piesa, dar tocmai de aceea ar trebui pusă în seri când vine lumea la teatru (joia – vinerea – sâmbăta). Nădăjduiesc ca cel puţin de încheiere să i se acorde vreo două seri bune./ Ah, Doamne – Scumpe Rebreanu – ne omoară papagalii!“. Aşadar, şi atunci, în anii ’20 şi ’30, tot papagalii! Scrisoarea este datată 15 mai, 1929. Meşterul Manole avusese premiera la Naţionalul bucureştean la 5 aprilie, cu o distribuţie de zile mari: Aura Buzescu, C. Nottara, G. Calboreanu, N. Brancomir.
    Sunt în acest epistolar şi destule scrisori, unele de la cei care l-au sprijinit pe Rebreanu în anumite momente dificile ale biografiei şi evoluţiei sale, cum ar fi, de pildă, cele ale lui Brătescu-Voineşti sau Ioan Bianu, ilustrul bibliograf, de o exemplară bună-cuviinţă şi demnitate. Dar o concluzie generală privind corespondenţa contemporanilor lui Liviu Rebreanu cu marele scriitor se poate formula numai atunci când vom dispune şi de celelalte trei volume proiectate, a căror publicare trebuie sprijinită de cei în măsură şi, în definitiv, obligaţi moral să se implice în asemenea acte de cultură. Asta dacă nu vom avea nenorocul să mai vină la conducerea ţării vreun guvern sterilizator de tip Boc care, prin cine ştie ce alte ordonanţe aberante, să facă încă o dată boc cu România şi cultura ei.