Cartea ce urmeaza este de mai multe ori atipica. Mai intâi este o carte vorbita, nu scrisa si elaborata pe indelete, cum sunt toate celelalte. In al doilea rând nu este in totalitate opera celui care semneaza pe coperta si, in mod sigur, el nu este nici unicul narator, nici personajul central al discursului. In fine, textul ca atare nu-i un discurs critic propriu-zis, este un dialog à battons rompus cu o scriitoare de origine româna care traieste de multa vreme in Occident: un dialog care are in fapt ca obiect central un al treilea personaj (personajul absent), adevaratul erou al cartii. Acesta este Marin Preda, disparut in mai 1980.
Situatie, cum se observa, complicata, neobisnuita, oricum, pentru mine. Ecuatia acestui discurs intra mai degraba intr-un scenariu epic decât intr-un scenariu critic: doi indivizi care se intâmpla sa fie scriitori vorbesc despre un alt scriitor pe care ei l-au cunoscut in epoci si din unghiuri diferite. Vorbind despre el, protagonistii vorbesc, fatal, si despre ei insisi. Eu mai putin, interlocutoarea mea (Aurora Cornu), stimulata, incoltita, hartuita de mine, vorbeste mai mult, cum este de altfel normal… Autorul de pe coperta are, aici, o functie ingrata: este animatorul discutiei, e reporterul indiscret, impertinent si insistent; e cel care transforma, la urma, convorbirea cordiala intr-o carte, suprimând repetitiile, incongruentele, inexactitatile discursului oral. Cartea vorbita devine, in cele din urma, un text, oralitatile intra intr-un scenariu scriptic, pe scurt: scriitura inghite si isi impune regulile asupra convorbirii libere si amicale, dându-i oarecare ordine si coerenta. Se produce, astfel, o modificare importanta care pericliteaza statutul cartii vorbite. Continui, totusi, s-o numesc astfel pentru ca, desi suporta rigorile scriiturii, cartea pe care o propun cititorilor mei si celor care-l pretuiesc pe Marin Preda pastreaza in buna parte semnele oralitatii. Asta vrea sa spuna: improvizatie, fragmentarism, repetitii voluntare si, mai ales, involuntare, discontinuitati, vorbe buruienoase, paranteze, fugi din subiect si reveniri in subiect…
Interlocutoarea mea este, cum am precizat, Aurora Cornu, intâia sotie legitima a lui Marin Preda, poeta din generatia lui Labis, actritã de cinema (a jucat in filmul lui Eric Rohmer „Genunchiul Clarei“) si regizoare de filme ezoterice. Dincolo de toate acestea, Aurora – cum o sa-i spun de aici inainte, pentru a simplifica lucrurile – este un personaj original sau, cum zic americanii, un caracter. Inteligenta, ironica, de-o sinceritate care te poate rusina prin brutalitatile ei, dar care nu te jigneste niciodata, Aurora este o românca bine adaptata mentalitatii pariziene, o românca, trebuie precizat numaidecât, fara complexe, fara ifose, in stare, cum zicea Marin Preda, fostul ei sot, sa patrunda intr-un salon aristocratic european sau sa primeasca in casa ei un presedinte de stat. Ceea ce, imi ingadui sa dezvalui, s-a si intâmplat. A stat de vorba cu Mitterand si, dupa eliberarea sotului ei, Aurel Cornea, din captivitate (ostatec in Liban), a fost cununata religios, la Biserica ortodoxa din Paris, de domnul si doamna Jacques Chirac.
Prima convorbire cu ea a avut loc in 1983, a doua, doi ani mai târziu, iar ultima – la Paris, dupa 1990… N-am avut de la inceput intentia de a strânge aceste convorbiri intr-o carte. Ideea mi-a venit, mai târziu, dupa ce Aurora Cornu a acceptat sa tipareasca scrisorile pe care le-a primit de la Marin Preda in perioada 1954-1958. Impreuna, textele, dialogurile, fragmentele critice de la urma spun ceva despre prozatorul Marin Preda, reputat pentru caracterul lui umbros si pentru comportamentul sau imprevizibil si dificil. Omul care scrie si omul care traieste – mai ales acesta din urma – arata altfel in „Convorbirile“ mele cu Aurora Cornu. Un Preda indragostit, un Preda in spatiul conjugalitatii, un Preda instalat intr-o boala perfida (nevroza), un Preda obsedat de propria opera, un Preda cu prieteniile si in mijlocul dusmanilor sai – iata ce poate sa descopere in paginile ce urmeaza cititorul nostru. Ezit sa spun un alt Preda, desi sunt atâtea elemente inedite in acest portret reluat in o mie de variante, prefer sa zic: un Preda mai putin cunoscut, un Preda al intimitatii vazut de o fosta sotie care vorbeste despre ilustrul ei sot altfel decât vorbesc, de regula, sotiile despre barbatii lor: cu o dezarmanta sinceritate, cu umor de buna calitate, cu o afectiune controlata de lecturi, cu o nostalgie sistematic reprimata… Ea reconstituie o lume si o atmosfera intelectuala pe care generatiile mai noi de cititori nu le cunosc. In fine, interlocutoarea mea da, direct si indirect, o imagine despre sine in aceasta aventura. O imagine nu neaparat sublima. Am intrebat-o in 1983, imi amintesc, de ce l-a parasit pe Marin Preda… Si ea mi-a dat un raspuns (nu-l reproduc integral aici ca sa nu ratez efectul lecturii, cititorul „Convorbirilor“ il va descoperi singur!) care m-a consternat. Ceva de genul: „de proasta“ sau, si mai rau, „dintr-un exces de personalitate“… Cum sa nu-ti fie simpatic un asemena personaj care strica toate solemnitatile si rateaza voit sublimul din existenta?
Public la inceputul cartii un portret interior al lui Preda, mai exact: un portret al scriitorului indragostit. Ideea de a-l relua (am incercat de mai multe ori in cartile de critica literara propriu-zisa) mi-a venit dupa ce am recitit scrisorile catre Aurora. Am descoperit, aici, un Marin Preda plin de tandrete, un fiu al soarelui, un tânar care crede ca fericirea exista. Iubirea este pentru tânarul Preda (are, in 1954, 32 de ani) un „lux al bucuriei“, o mare experienta interioara. Preda din preajma unei capodopere: „Morometii“, I. (1955). Dragostea si capodopera se suprapun. Tânara sotie descopera intr-un sertar un manuscris abandonat si, citindu-l, îsi dã seama ca este vorba de un mare roman… Ea are forta sa-l convinga pe scepticul prozator ca trebuie sa-si infrânga prejudecatile si sa reia manuscrisul parasit din prea mare scrupul estetic. Cel putin asa prezinta ea lucrurile. Adunând la un loc toate aceste elemente existentiale si literare, portretul meu s-ar putea numi un discurs indragostit in obsedantul deceniu. N-ar fi departe de adevar.
9 mai 1998
X
Când scriam, in 1998, rândurile de mai sus, nu stiam ce-o sa urmeze. O istorie complicata si deloc glorioasa. Cartea a aparut, intr-adevar, nu peste mult timp, nu insa asa cum as fi vrut eu sa fie: a aparut cu alt scenariu, pe o hârtie mizerabila si cu atâtea greseli de tipar incât mi-a fost imposibil s-o accept. Asa ca am fost nevoit s-o abandonez, cu gândul ca abandonul va tine pâna la sfârsitul istoriei. Uitasem totalmente de existenta ei pâna mai zilele trecute când, incercând sa fac ordine in biblioteca, am dat de ea pitita, undeva, printre volumele destinate sa fie scoase din casa. Am recitit-o cu mare dificultate, e adevarat, dar am recitit-o pâna la capat si mi-am dat seama ca, altfel ordonata, corectata, completata cu alte documente, convorbirea si eseurile ce-o insotesc pot sa intereseze pe cititorul de azi. Este, cum spun in „Cuvântul inainte“ din 1998, o carte vorbita, un gen de succes intr-o „lume a colocviului“, cum o numea cu câteva decenii in urma André Malraux… Obiectul ei de referinta este, repet, Marin Preda, un scriitor de la disparitia caruia se implinesc, chiar acum, când scriu aceste rânduri, 30 de ani. Un mare prozator, dupa gustul meu, cu o posteritate dificila, pus mereu in discutie, contestat, vinovat, dupa opinia unor critici literari, de ravagiile realismului socialist in literatura româna, de altii (printre ei cel care semneaza aceasta carte), dimpotriva, un creator de anvergura, o constiinta morala si estetica.
Discutiile in jurul omului Preda si a operei sale nu s-au incheiat nici azi. Semn ca, asa cum dovedesc si in convorbirea ce urmeaza, personalitatea lui artistica si, vorba lui Mihail Dragomirescu, personalitatea lui umana continua sa nelinisteasca mai multe generatii de scriitori. Este, intreb, o dovada mai buna ca opera lui n-a iesit din sensibilitatea estetica a timpului si ca mutatia estetica pe care o teoretiza E. Lovinescu nu actioneaza in cazul lui Marin Preda?…
Varianta de fata are alta structura si alt scenariu critic decât editia din 1998. Incepe cu un eseu despre psihologia scriitorului tânar si despre discursul sau indragostit (asa cum se poate deduce din scrisorile adresate Aurorei Cornu), continua cu scrisorile ca atare si, apoi, cu o lunga convorbire purtata cu acelasi interlocutor (Aurora Cornu) in mai multe reprize: prima in 1983, ultima in iulie 1994 la Paris… A aparut intre timp jurnalul intim al lui Marin Preda si, in fragmentele din perioada 1958-1959, diaristul vorbeste tocmai despre drama lui sentimentala: despartirea de o femeie nestatornica si orgolioasa, cum o defineste el, decisa sa plece in lume pentru a face o mare cariera artistica.
M-am gândit ca n-ar fi fara rost sa pun fata in fata aceste doua oglinzi subiective care reflecta aceeasi istorie… Asa ca am reprodus in Anexa paginile in care Preda noteaza in jurnal reflectiile sale privitoare la experienta existentiala extrem de dura prin care trece. O experienta care antreneaza, odata cu criza sentimentala, o criza si mai grava: paralizia, pur si simplu, a simtului de creatie, mai direct spus: imposibilitatea prozatorului de a continua romanul pe care il incepuse („Risipitorii“) si de care isi lega mari sperante.
Volumul se incheie cu un mic eseu critic in marginea acestor texte confesive. In fine, editia actuala are si un aparat critic intocmit cu pricepere si devotament de Oana Soare, o tânara cercetatoare care a contribuit in chip considerabil la publicarea „Jurnalului intim“ al lui Preda, a editat opera integrala a lui Stefan Banulescu si a scris un studiu remarcabil despre Petru Dumitriu. Sper ca, in aceasta forma noua, cartea de fata, care este – in buna parte – un discurs biografic si, prin interlocutorul meu, autobiografic – sa stârneasca interesul cititorului român de azi, dominat, ametit, confuzionat de discursul mediatic. Acela care-l hraneste cu negativitatile lumii si omoara in el ideea, veche si sanatoasa, ca cine are carte are parte…
15 mai 2010