Sari la conținut

Un caz de autocenzură

Autor: Horia Pătraşcu
Apărut în nr. 486

Oricât de sincer, direct şi polemic ar fi un om, întotdeauna vituperările lui ascund o nuanţă secretă, o slăbiciune, o moderaţie insesizabilă ochilor neavizaţi. Menajamentul se strecoară şi în cele mai exhaustive intransigenţe. E sigur că şi Savonarola purta la piept lista lui de protejaţi. E impresionant să vezi această parte de omenesc din cele mai supraomeneşti avânturi, concesiile din cele mai inflexibile discursuri. Imprecaţiile, atât de precis calculate, ocolesc în traiectoria lor devastatoare anumite puncte sau chiar un singur loc. Şi chiar în acel loc se află inima bombardierului care ar vrea să distrugă întreaga lume cu o excepţie sau două… În orice declaraţie de război putem citi, printre rânduri, în stilistica ei implicită, şi o declaraţie de dragoste.
În Lacrimi şi sfinţi întâlnim o asemenea neaşteptată declaraţie de dragoste. Războiul lui Emil Cioran cu Dumnezeu, cu religia creştină face nenumărate victime – începând cu Prea-Înaltul şi până la ultimul mistic occidental sau arab. Există însă un spaţiu protejat, absent, neinclus între ţintele lui Emil Cioran: e vorba de spaţiul răsăritean al ortodoxiei. Emil Cioran se ceartă cu creştinismul, dar, nu întâmplător, creştinismul la care se referă este catolic. Nu era mai firesc ca această carte scrisă în româneşte, în România, ţară ortodoxă, să conţină referinţe la spaţiul teologal răsăritean?  Sfinţii, misticii la care se referă, pe care-i citează, din care se inspiră, cărora le răspunde polemic aparţin apusului european. S-a spus, într-o încercare de psihanalizare a operei sale, că Emil Cioran, fiu de preot ortodox, se revoltă împotriva tatălui său prin această revoltă faţă de creştinism. Da, dar precizarea unei nuanţe este importantă: creştinismul este catolic…  Dacă încă despre revoltă e vorba, atunci e vorba de o revoltă indirectă, tangenţială, pe din lături. În felul acesta de a scrie, Cioran manifestă, în condiţiile situării sale faţă de problema religioasă, o maximă curtoazie faţă de religia tatălui său şi faţă de religia ţării sale. Se prea poate ca această autocenzură să nu fie străină şi de o intenţie de autoprotecţie: cititorii lui Cioran puteau fi revoltaţi de aparentele blasfemii şi profanări prezente în carte, dar revolta lor nu putea fi decât moderată – în definitiv nu era vorba despre creştinismul lor, naţional, ortodox (pe atunci, şi legionar) ci despre catolicismul Occidentului corupt, decăzut, parlamentarist şi democrat… Lacrimi şi sfinţi este un exemplu de sfidare cu mănuşi, de provocare ce reuşeşte să trezească interesul şi atenţia fără să atragă excomunicarea şi oprobriul public.
Răspunsul la întrebarea ce datorează Cioran spaţiului românesc sau religiei ortodoxe ar trebui să aibă în vedere şi aceste semne, invizibile, ale unui ataşament de un tip aparte care, la anumite personalităţi, se manifestă doar printr-o indiferenţă binevoitoare, printr-o tăcere cordială, printr-un lapsus izbăvitor.