Facându-mi zilele trecute oarece ordine printre carti, am constatat ca pe unele parca nu le citisem niciodata, desi nu numai ca le citisem, dar si scrisesem despre ele. Între acestea: „La rasarit, spre Tartaria“ de Robert D. Kaplan, volum aparut la Polirom, a carui prima parte se intituleaza „Balcanii“, ceea ce reprezinta, precizeaza autorul într-o nota, continuarea unei alte lucrari a sa – „Fantomele Balcanilor“, care ar fi nici mai mult, nici mai putin decât „o descriere a Balcanilor de la finele anilor ’80…“ O carte în care autorul îmbina jurnalul de calatorie cu reportajul, cu interviul si eseul. Mi-am zis ca ar merita un remake. Cu atât mai mult cu cât nu demult comentam la aceasta rubrica o carte de interviuri cu Mircea Muthu, interviuri în care istoricul culturii, criticul si esteticianul clujean se refera la Balcani, la spatiul sud-est european, caruia i-a consacrat ample studii.
Un comentator al cartilor ziaristului american afirma ca acesta este „dintre cei mai de seama doi-trei scriitori de calatorie ai momentului“ si „un maestru al anecdotei nu pentru a distra pur si simplu, ci pentru a instrui“. În treacat fie spus, verbul a instrui mi se pare, în acest caz, atât de prezumtios încât mi-a venit sa zâmbesc a râde. Curiozitatea mea a crescut brusc la o fraza reprodusa dintr-un comentariu aparut în „The Washington Post Book World“: „Kaplan este un scriitor socant, cu o mare putere de evocare, iar Balcanii îi ofera bogatia lumii lui García Márquez, unde fantasticul tine loc vietii de zi cu zi“.
Cum se întâmpla ca despre literatura (si lumea) celebrului prozator latinoamerican sa mai stiu câte ceva, am fost cu atât mai încântat sa am posibilitatea de a descoperi o lume la fel de fascinanta ca a lui, desi nu eram atât de naiv sa cred ca Robert Kaplan ar dispune de talentul si de forta creatorului „Veacului de singuratate“.
Revenit în România, dupa ce a trecut prin Ungaria, ziaristul american paseste înca de la granita în „Marea prapastie“ (este chiar titlul capitolului consacrat României). Peste ce da cu privirea-i iscoditoare? „Aparura tot mai multe cocioabe si gunoaie, iar pe lânga acestea, fabrici parasite, înconjurate de ziduri de beton si garduri de sârma ghimpata ruginita (…) În România existau schimbari pozitive, dar aveau loc într-un ritm mai lent si trebuie sa recupereze mai multe… Iar istoria, câteodata, nu înseamna schimbare absoluta, ci relativa“. Dupa acest panseu adânc, care încheie o descriere într-un perfect limbaj de lemn, unghiul de vedere al „scriitorului socant“ se deschide: „Când trenul a oprit în Oradea putin mai târziu, am vazut panouri stralucitoare pentru reclame, câtiva oameni cu telefoane celulare, o femeie îmbracata bine, cu o servieta scumpa din piele si alta cu un laptop, îmbunatatiri – de fatada – în comparatie cu peisajul mohorât al României anilor ’80. Dar mai era ceva. În timp ce trenul îsi continua drumul spre sud-est, printre povârnisurile acoperite de brazi desi ca peria, semn ca ma apropiam de Carpati si de Transilvania, am vazut satre de tigani spalându-si hainele de pietre, lânga pârâiase, albastre-cenusii; tarani, îmbracati în bunde din piele de oaie, lucrând la câmp cu furcile; femei în straie negre, mergând în carute de lemn trase de cai; clai de fân în forma de clopot ridicate lânga rezervoare ruginite pentru gaz metan; gaini fugind din calea trenului pe pamântul îmbibat de motorina; flori salbatice crescând pe lânga gramezile de fiare râsnite si arse; vagoane abandonate pe lânga complexuri industriale înnegrite de rugina; în sfârsit, poluanti chimici alaturi de realitatea apasatoare a agriculturii de subzistenta: ramasitele regimului stalinist al dictatorului Nicolae Ceausescu (agricultura de subzistenta în regimul Ceausescu?! – nota mea). Aici era un colt primitiv al Europei (ce bine cunoaste Kaplan istoria Europei si mai ales a acestui „colt“! – nota mea), de o frumusete tragica, loc unde cultura, care mai ramasese din Evul Mediu fusese îngenuncheata de pseudo-modernizarea comunismului ce a lasat în urma taranii doborâti de la sfârsitul secolului XX si bisericile în stil gotic, cimitirele si fortificatiile de piatra asezate pe dealuri dând spre vai largi în care curgeau pârâuri întortocheate, acum acoperite de scheletele din beton si fier ale fabricilor în ruine“.
Ajuns la Cluj, „scriitorul“ calator trece „pe lânga un lung sir de asistenti medicali care faceau greva…“ si este primit, în biroul sau, de primarul Gheorghe Funar, caruia îi schiteaza un portret: „Fata lui imobila era rece si dusmanoasa. Ochii lui aruncau sageti în toate partile, în timp ce el îsi tot înclesta pumnul. Vorbea în soapta, cu un aer moralizator si calculat, parca încercând sa-si controleze nesiguranta si furia. Stilul si nationalismul etnic (sic!) care-l caracteriza îmi aminteau de Slobodan Milosevici si de Radko Mladici, liderii politici si militari care au pornit un razboi crunt împotriva musulmanilor bosniaci“.
Comparatia tradeaza o periculoasa forma mentis fie si numai prin trimiterea la Iugoslavia, la Bosnia. Ei bine, poate spre dezamagirea domnului Kaplan si a altora ca el, Transilvania nu este o „Bosnie“. De ce? Îl las pe „socantul scriitor“ sa afle singur, documentându-se mai temeinic, daca îl mai intereseaza subiectul. Ar putea sa mai învete câte ceva inclusiv din contactul cu istoricii români, cei competenti, cum a si facut-o, la Cluj, conversând, în treacat însa, cu Ioan-Aurel Pop, de la Centrul de Studii transilvanene.
Din discutiile cu studentii si profesorii clujeni a reiesit – spune Kaplan – „ca principala problema din aceasta tara rasariteana ortodoxa era „absenta unui iluminism care sa transforme valorile protestante, reprezentate în Transilvania de calvinismul maghiar, în singura ei tactica eficienta de aparare“. Transilvania, mi-au spus ei, cerea o oarecare autonomie fata de „conducerea tiganeasca a Bucurestiului“. Desi studentii si profesorii erau cât se poate de români si ortodocsi la origine, traditia cosmopolitismului din Transilvania – cu amestecul ei de români, germani si evrei, înainte de Hitler si Stalin – si libertatea cuvântului, dobândita în 1989, le dadusera posibilitatea sa compare sever propria lor cultura cu cea a vecinilor calvinisti maghiari“.
O secventa din „filmul“ calatoriei-blitz prin Transilvania a reporterului american, ne „trimite“ în… Cambodgia: „Lânga Sarmasu, am dat peste un complex de conace mari, parasite, care fusesera ale unor nobili maghiari din secolul al XIX-lea. Erau înconjurate de ziduri medievale, cu bolte marmorate, iar din loc în loc vedeai coloane în stil corintic si turnuri în care se combinau motive bizantine si gotice. Nu se facuse nici un efort pentru conservarea sau amenajarea acestor minunate cladiri. Pur si simplu cazusera în ruina. Acoperisurile erau brazdate de crapaturi adânci. Ferestrele si podelele erau fie sparte, fie lipseau cu desavârsire. Rate si alte oratanii se adapau din baltile murdare de pe pajistile pline de balarii, înconjurate de plopi falnici si de salcii. Am gasit copiii dintr-un sat învecinat, îmbracati în zdrente, jucându-se într-una din cladirile abandonate. În afara de stâlpii de telefon ruginiti si movilele de recipiente metalice, ambalaje din plastic si alte deseuri, erau putine indicii ale secolului XX. Locul îmi amintea de ruinele medievale de la Angkor Wat, din mijlocul junglei cambodgiene “ (subl. mea).
Kaplan „descopera“ de fapt, în România si în sud-estul Europei, nu „fantomele Balcanilor“, pentru a-i cita de altfel „socanta gaselnita“, ci mai degraba fantomele pe care le aduce, cu mai multa sau mai putina gratie, cu sine, de peste Ocean. El este o valiza de clisee si de platitudini pe care nu vad ce rost ar avea s-o poate pe avioane si pe alte mijloace de transport (în comun) pentru a o „varsa“ apoi într-o carte. Sau poate ca are totusi un rost! În fond, omul nu este decât un „corect politic“. Si înca unul fara stil. Informarea si observatiile sale pe teren sunt asa-zicând de tip turistic, grabite, superficiale, mizând pe un cititor aflat departe – atât în spatiu, cât si spiritual – de aceste tarâmuri, un cititor lipsit de elementarele repere. Un teren gol, unde fiecare pune ce poate, ce stie sau ce vrea…
(Va urma)