„Wahr spricht, wer Schatten spricht.“
„Vorbeşte-adevăr cine umbră vorbeşte.“
(Paul Celan)
De nenumărate ori, pe parcursul Operelor Complete, Jung defineşte umbra ca personalitate inferioară. Umbra trebuie înţeleasă ca inferioritate personală în contrast cu superioritatea idealului Eului propus de persona. Afişăm persona şi ascundem umbra. Jung foloseşte noţiunile freudiene de refulare (Verdrängung) şi rezistenţă (Widerstand) pentru a semnala mecanismul evazionist al umbrei: „Din punctul de vedere unilateral al atitudinii conştiinţei, umbra este o parte inferioară a personalităţii şs.a.ţ, refulată din acest motiv prin rezistenţă intensă“. Conţinutul umbrei este pentru Eu inadmisibil: „Figura umbrei personifică tot ceea ce subiectul nu vrea să recunoască“. Nu mă recunosc în umbră, nu sunt eu însumi în ea – umbra este fratele meu ascuns şi renegat, umbra este „ceea ce un individ nu vrea să fie“.
Mai mult, umbra poate fi definită ca latura întunecată „alcătuită nu doar din mici slăbiciuni şi defecte de frumuseţe, ci dintr-o dinamică de-a dreptul demonică“. Umbra, înţeleasă ca „inima întunecată (heart of darkness) din interiorul eului“ (Stein), este demonul nostru interior pe care l-am consemnat în subsolul fiinţei şi care poate oricând să evadeze fulgerător şi să reverbereze de sub mască. Ne este frică de propria interioritate, de aceea fugim de noi înşine în persona, în impersonalul „se“ sau reaua-credinţă. Dar persona este o falsă oglindire, în timp ce „umbra este un soi de … contra-persona“ (Stein). Umbra, „latura întunecată, netrăită şi reprimată a complexului Eului“ (Franz), „partea personalităţii care a fost refulată de dragul idealului Eului“ (Whitmont), este prima achiziţie pe calea individuaţiei. „Nu există nici o dezvoltare, dacă nu este acceptată umbra“.
Dacă persona este interfaţa dintre Eu şi lume, umbra va fi – în accepţiune jungiană – interfaţa dintre Eu şi Sine. Dincolo de persona stă lumea exterioară, dincoace de umbră – propria noastră sineitate. Cine suntem de fapt? „We are not who we think we are/ We are who we’re afraid to be“ (Lux Occulta). Este o experienţă „zguduitoare“ să ne recunoaştem demonismul interior, să ne uităm „în ochii răului absolut“, să spunem Tat Twam Asi „pocitaniei“ pe care o ţinem în lesă. Este un exerciţiu de inteligenţă să ne recunoaştem propria prostie şi un exerciţiu de bun-simţ să ne recunoaştem „propriul Hlestakov“, antieroul gogolian de care ne detaşăm doar cu rea-credinţă: în fiecare dintre noi se zbate un antierou.
Jung avertizează, în mod repetat că umbra corespunde inconştientului personal freudian: „Inconştientul personal conţine amintiri pierdute, reprezentări neplăcute, refulate (intenţionat uitate), aşa-numitele percepţii subliminale, adică percepţii senzoriale care nu au fost suficient de puternice ca să atingă conştiinţa şi, în fine, conţinuturi care nu sunt încă mature ca să intre în conştiinţă. Inconştientul personal corespunde figurii umbrei care apare deseori în vise“.
Am putea spune, cu un termen mai tehnic (din cea de-a doua teorie freudiană despre psihic) că umbra corespunde Se-ului lui Freud (în germană das Es, în engleză id şi în franceză ça). Se-ul „este partea obscură, inaccesibilă a personalităţii noastre“. „Ne apropiem de Se prin comparaţii, îl numim un haos, un cazan plin de excitaţii clocotinde“, observă Freud, amintind de definiţia schopenhaueriană a voinţei. „În sine însăşi, voinţa este un impuls la fel de sălbatic şi de nestăvilit precum forţa ce se manifestă în căderea unei cascade – ba chiar, aşa cum ştim, în străfundul ei este identică cu aceasta“. Umbra ar fi deci „un cazan plin de excitaţii clocotinde“, o metaforă pentru imensul rezervor energetic care se găseşte în inconştient.
Umbra conţine multă energie şi este baza vitalităţii noastre. Un individ foarte cultivat cu o umbră la fel de puternică are o mare putere personală. William Blake vorbea de nevoia de a reconcilia aceste două părţi ale Sinelui. El spunea că trebuie să mergem în rai pentru formă şi în iad pentru energie (s.n.) – şi să le unificăm. Atunci când ne înfruntăm raiul interior şi iadul interior, accesăm cea mai înaltă formă de creativitate. (Johnson)
După Jung, cea de-a patra funcţie, funcţia noastră inferioară – cea opusă funcţiei noastre principale şi prin excelenţă diferenţiate – se găseşte în umbra noastră. De aceea, pentru a evolua, trebuie să ne străduim să conştientizăm inconştientul, să integrăm umbra, să acceptăm mănuşa aruncată de inferioritatea şi interioritatea noastră, de demonismul şi anxietatea noastră fundamentală. Termenul de integrare a umbrei este prea tare, cred unii din psihologii jungieni: putem spera maximum la acceptarea şi asumarea răspunderii pentru umbră (Kast). Care ar fi, totuşi, deosebirea dintre integrarea umbrei, aşa cum este numită de Jung, şi identificarea cu ea? Identificarea cu umbra, pe care Jung crede că a diagnosticat-o în cazul personalităţii lui Nietzsche, este „un fenomen care se produce cu mare regularitate în astfel de momente de confruntare cu inconştientul“ şi transformă individul afectat „în erou sau într-o fiinţă asemănătoare lui Dumnezeu, îi conferă o grandoare superioară omului“. Dacă integrarea umbrei ţine de o conştientizare a inconştientului (o smulgere ale conţinuturilor primitive şi infantile din abisurile inconştiente, construirea unui Lichtung în inima tenebrelor), identificarea cu umbra va fi – invers – o inconştientizare a conştientului. Astfel, ea presupune demisia conştiinţei, moartea „soarelui“ interior, întunecarea absolută ce aminteşte de sentimentul nihilist al capodoperei lui Byron, Darkness:
„The bright sun was extinguish’d, and the stars
Did wander darkling in the eternal space,
Rayless, and pathless, and the icy earth
Swung blind and blackening in the moonless air;
Morn came and went – and came, and brought no day …
A fearful hope was all the world contain’d;
Forests were set on fire – but hour by hour
They fell and faded – and the crackling trunks
Extinguish’d with a crash – and all was black“.
Şi la nivelul culturii pop (în sugestiva piesă Fade To Black a formaţiei Metallica) găsim o întunecare a conştiinţei, o inflaţie ca urmare a identificării cu umbra, o dizolvare a Eului, ce lasă loc unei subpersonalităţi alternative care va prelua controlul:
„Things not what they used to be
Missing one inside of me (s.n.)
Deathly loss this can’t be real
Cannot stand this hell I feel
Emptiness is filling me
To the point of agony
Growing darkness taking dawn
I was me but now, he’s gone“. (s.n.)
„Am fost Eu, dar acum el (s.n.) a plecat“. Trecerea de la persoana întâi la persaona a treia relevă stranietatea, alienarea, disjuncţia din structura identităţii (eu diferit de eu) care aminteşte de descrierea depersonalizării din poezia Melancolie („Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost“). Vom traduce criza de identitate exprimată de versurile formaţiei Metallica astfel: „Am fost Eu, dar acum sunt Umbra“. Am putea redefini starea de identificare cu umbra ca moarte a Eului care este obnubilat şi anihilat de conţinuturile tenebroase ale inconştientului.
Refularea (şi neconştientizarea) umbrei nu ar fi atât de neproductivă pentru individ, dacă umbra ar fi inferioritate pură sau dacă nu ar exista o parte luminoasă a umbrei şi un rezervor de energie care ne-ar ajuta la dezvoltarea personală. „Umbra … dispune şi de o serie de calităţi, şi anume instincte normale, reacţii adecvate, percepţii conforme cu realitatea, impulsuri creatoare şi încă altele“. Descoperirea şi integrarea umbrei este un proces simultan cu auto-creaţia individuală. „Umbra … conţine şi însuşiri copilăreşti sau primitive care însufleţesc şi înfrumuseţează într-un anumit fel existenţa omenească“. Referindu-se şi la potenţialul imens de libido creator din chtoniana umbră, Jung afirma că „umbra este 90% aur pur“ (citat de Sanford). Ne dăm seama că umbra este, astfel, o falsă inferioritate ce conţine certe potenţialităţi de realizare a individuaţiei. Inversând un aforism alchimic citat de Jung, vom spune: „Fiule, extrage din umbră raza ei!“.