Când Tolstoi a fugit de la Iasnaia Poliana, eveniment care a zguduit nu doar Rusia, ci întrega lume, ziarul Ştiri din Odesa se adresa astfel familiei şi prietenilor marelui scriitor: „Nu-l căutaţi! El nu-i al dumneavoastră, e al tuturor!“. Un apel cinic, consideră Pavel Basinski, autorul celei mai recente biografii a titanului de la Iasnaia Poliana: Fuga din rai, apărută şi în româneşte la Humanitas, în traducerea Adrianei Liciu. O fi părut poate cinic în acele momente de puternică emoţie, de derută şi surpare sufletească, stări ce o marcau mai ales pe Sofia Andreevna, dar mesajul cotidianului din Odesa exprima un adevăr irefutabil: „El nu-i al dumneavoastră, e al tuturor!“ Tot atunci, jurnalistul Vlad Doroşevici de la Russkoe slovo, altminteri solidar şi împărtăşind durerea devastatoare a Sofiei, pricinuită de evadarea din cuibul familial a celui alături de care îşi petrecuse viaţa uneori dramatică, adeseori tensionată, nu o dată fericită, timp de 48 de ani, scria şi el cu senină resemnare: „Bătrânul leu a plecat să moară în singurătate. Vulturul a zburat sus de tot, cum să-i mai urmărim zborul?!“.
De o mare literatură – şi când spui literatura rusă, parcă ai spune marea iarnă rusă, cum reflecta un important poet român – se leagă o fabuloasă mitologie care îmbogăţeşte o cultură, conferindu-i vigoare şi nobleţe. Dar şi de o literatură mai tânără. Îmi vine în minte o observaţie a lui Nicolae Manolescu din Istoria critică… privind boala lui Eminescu, despre care a scris şi un medic, Ovidiu Vuia, „foarte supărat pe Călinescu, pe care-l tratează pe un ton inadmisibil“, fiindcă incomparabilul exeget şi biograf al lui Eminescu ar fi acreditat un diagnostic eronat (sifilis). Tonul insolent este al cuiva care, se vede clar, nu prea a fost cutreierat sau măcar atins de vreo undă metafizică. „La drept vorbind, apreciază Manolescu, Călinescu merită elogii pentru geniul cu care a transformat un diagnostic greşit într-un invincibil mit cultural“. Mărginit, închistat în domeniul său, Vuia Ovidiu nu avea cum să înţeleagă asta, aşa cum lăutarii care cântă din alămurile lor pe versurile din romanţa Pe lângă plopii fără soţ, zicea nimeni altul decât Călinescu, nu ştiu că Eminescu le propune de fapt o simfonie beethoveniană…
Biograful, postula un clasic al genului, este un reîntemeietor de mituri. Pavel Basinski, scriitor polivalent, născut în 1961, la distanţă de vreo patru generaţii faţă de cea a lui Tolstoi, repovesteşte ceea ce a devenit de mult un mit tolstoian, numit de el metaforic „fuga din rai“, şi îl mai reîntemeiază o dată. Are în spate biblioteci întregi consacrate vieţii şi operei lui Tolstoi, care pot copleşi până la inhibiţie totală sau, cum se întâmplă din fericire în ceea ce-l priveşte, pot incita. Dificultatea se amplifică şi pentru că faptele, deşi sunt cât se poate de reale, au căpătat de mult, s-ar putea spune chiar din momentul producerii lor, o aură mitologică. Cum se ştie, Lev Nikolaevici părăseşte pe furiş sau, cu o formulă la modă, sub acoperire, Iasnaia Poliana într-o noapte umedă de sfârşit de octombrie. Pleacă, pentru a nu se mai întoarce niciodată viu, dintr-un univers ce pentru el însemnase totul şi poate chiar mai mult decât atât. Toate fugile lui, căci dacă ar fi să o credem pe sora sa, Maria Nikolaevna, suferea de „sindromul fugarului“, avuseseră până acum o singură ţintă: Iasnaia Poliana. „De fiecare dată, rememorează Basinski, va fugi precipitat la Iasnaia Poliana, nerăbdător ca un copil, lăsând baltă totul: universitate, armată, viaţă mondenă, cercuri literare (inclusiv cel de la revista Sovremennik, condusă de Nekrasov – nota mea) şi chiar propria familie cu mulţi copii, atunci când aceasta se va muta la Moscova“. Ultima fugă va fi însă în sens contrar. „Deocamdată (e vorba de noaptea plecării – nota mea) dormeau liniştiţi jandarmii, jurnaliştii, guvernatorii, preoţii… Deocamdată Tolstoi nu putea să-şi imagineze câţi oameni aveau să devină, cu sau fără voia lor, părtaşi la fuga lui, mergând până la miniştri, la cele mai înalte feţe bisericeşti, la Stolîpin şi Nicolae al II-lea“. Se confirmă însă repede judecata fiului său Andrei: „… e o naivitate să credem că Lev Tolstoi se poate ascunde undeva“. Şi, într-adevăr, era o naivitate, în primul rând a lui Tolstoi, întrucât „nu numai fiecare cuvânt, dar şi fiecare gest al său făceau înconjurul Rusiei şi al întregii lumi“. Călătoria cu un vagon de clasa a treia, în timpul căreia contractează pneumonia ce-i va fi fatală, se încheie în gara Astapovo, o localitate al cărei nume fusese până acum unul dintre multele toponime fără o semnificaţie deosebită de pe întinsul nesfârşit al Rusiei. E drept, Astapovo era atunci, probabil mai este şi astăzi, ditamai nodul de cale ferată, un fel de Mărăşeştii noştri de dinaintea faimoasei bătălii care i-a transformat numele în renume. Astapovo devine celebru, la propriu vorbind, peste noapte, căci aici ajunge şi moare, după 10 zile de fugă, la 7 noiembrie 1910, Tolstoi. Mulţi paparazzi ai vremii îi luaseră urma, un gazetar de la Russkoe slovo reuşise chiar să se urce în trenul în care se aflau Tolstoi şi cel ce i-a fost alături în fiecare clipă, doctorul Makoviţki, dar mai important e că, după ce îi descoperă traseul, aleargă după el, disperată, apăsată de un acut sentiment de culpabilitate, Sofia Andreevna, pe care fuga soţului o aruncase într-o gravă criză suicidară. Gândul lui Lev Nikolaevici era că dispariţia sa va rămâne neobservată, fiindcă, nu-i aşa: „Legenda lui există de sine stătătoare, iar el este de sine stătător. Şi nu are importanţă cine a fost înainte: ţar al Rusiei, vestit făcător de minuni sau mare scriitor“. E limpede că s-a lăsat condus de o iluzie care s-a destrămat cu o rapiditate ce i-ar putea face invidioşi şi pe cei mai experimentaţi vânători de evenimente senzaţionale din draga noastră epocă informaţională.
Oricum, legenda lui Tolstoi, fiind nu într-atât „de sine stătătoare“, cât mai ales, atunci, ca şi acum, vie, fascinantă, este totodată izvor nesecat de alte legende. O atestă o dată în plus cartea lui Pavel Basinski, o carte grea, la propriu şi la figurat, şi devenită best-seller. Scrisă cu o pană de veritabil prozator şi bazată pe o vastă documentaţie, Fuga din rai (titlu literalmente memorabil, unul dintre cele ce singure repovestesc o lume!) nu este şi nici nu putea să fie, având în vedere şi calităţile de critic literar şi comparatist ale autorului, numai o biografie a omului, ci şi una a operei. Deşi o pasionantă naraţiune non-fiction, din ea nu lipseşte totuşi ficţiunea bine temperată, dar stimulată irepresibil de misterul unei personalităţi dintre cele rarisime care legitimează la cel mai înalt nivel specia umană. Apoi, ficţiunea este motivată de existenţa unor spaţii neacoperite de mărturii. Fatalmente, de oricât de multe documente şi mărturii ar dispune – iar în cazul lui Tolstoi şi al numeroasei şi conflictualei sale familii, ele sunt prodigioase şi dintr-o multitudine de surse: multe jurnale, bogate fonduri epistolare, scrieri ale lui Tolstoi însuşi, precum Spovedania sau cele privind Biserica, ce i-au adus excomunicarea asupra căreia nu s-a mai revenit niciodată, nici măcar la centenarul morţii, când unul dintre urmaşii direcţi a depus un emoţionant memoriu la Patriarhia Rusiei, Însemnările despre trecut, ale fiului cel mare al scriitorului, Serghei Lvovici, relatările primului biograf al marelui romancier P.I. Biriukov, care l-a cunoscut bine şi l-a chestionat direct pe eroul cărţii sale publicată în 1906, biografia lui N.N. Gusev etc. – tot rămân spaţii goale care trebuie umplute. Ceea ce şi face Pavel Basinski, cu spirit critic, cu imaginaţie şi cu fină intuiţie psihologică, într-un mod remarcabil de relevant şi convingător. În astfel de cazuri, mai mult decât cercetătorul, criticul comparatist şi eseistul, intră în joc scriitorul epic. Un suflu de epopee ridică temperatura acestei cărţi care se citeşte ca un roman cu mai multe planuri narative şi cu mai mulţi naratori convocaţi de biograf. Sunt evocate, reanimate lumea mică de la Iasnaia Poliana, lumea mare a Rusiei acelei epoci şi mai ales cea creată de artistul-demiurg Lev Nikolaevici Tolstoi. Figuri, scene, idei, evenimente din viaţa reală au trecut în opera sa şi s-au întors din operă în viaţa reală, notează criticul, într-un sistem al vaselor comunicante „fără o delimitare strictă a sferelor“. Tostoi, mai observă Basinski, a contopit arta şi viaţa. Nataşa Rostova este zburdalnica Taniecika, sora mai mică a Soniei. Serghei Nikolaevici, fratele mai mare al scriitorului, este modelul lui Andrei, fiul prinţului Bolkonski. Prinţesa Maria Bolkonskaia o întruchipează pe mama lui Tolstoi, idealizată de fiul care a cunoscut-o aproape numai din amintiri. Şi exemplele ar putea continua pe pagini întregi. Definitoriu din acest punct de vedere este şi faptul că însăşi povestea de dragoste a romancierului şi a soţiei sale care, constată criticul – „a trecut în romanul Anna Karenina «fără eforturi de redactare»“, căsătoria lui Levin cu Kitty „semănând în cele mai mici detalii cu ce s-a întâmplat între Tolstoi şi Soniecika în viaţa reală“.
Cât priveşte tema centrală a cărţii lui Pavel Basinski, care se citeşte ca un roman-frescă, e de reţinut că viaţa lui Tolstoi a fost, aşa-zicând, punctată de multe fugi. Ultima, care s-a sfârşit în gara Astapovo, conferă destinului scriitorului considerat a fi cel mai mare romancier al tuturor timpurilor (a reieşit şi dintr-o relativ recentă anchetă a revistei Newsweek, la care au răspuns o sută de personalităţi de seamă de pe toate continentele, Război şi pace clasându-se net pe primul loc) o profundă şi tulburătoare dimensiune tragică.
Autor: Constantin CoroiuApărut în nr. 497