Trist si brutal. O amintire cu Freud

Prima urma mnezica, prima satisfactie, prima scena a seductiei. Dupa toate acestea, o vasta, interminabila retea de proiectii fantasmatice, un paravan colorat, un abajur cu decor rotitor care proiecteaza pesti si animale fantastice (exact ca acelea pe care mi le doream cu disperare cand eram mica). Un mic decor care explodeaza in tot spatiul. O pestera a ideilor, mecanica ejaculata pe pereti. Totul pentru a reveni la prima placere din care dorintele izvorasc ca cele Patru Rauri ale Raiului Pierdut.
Nelimitate inscenari pregatind decorul pentru a face loc posibilitatii reluarii placerii (dresorul universal de dragul caruia devenim nevrotici, psihotici, psihopati sau, mai rau, daca avem noroc, de-a dreptul indragostiti), din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou si din nou. Nu facem cu lucrurile, cuvintele si oamenii pe care-i intalnim in viata decat sa-i introducem in aceasta piesa a narcisismului (sau sa-i spunem pe nume? egoista) si disperata a personajelor care-si cauta autorul (sanul, prima atingere a unei raze de soare, o privire, una singura si nu alta, alta care sa fie exact ca aceea… singulara). Mii de pitici care vor sa-l tintuiasca pe Guliver. Asta, spune Freud, este la baza unica semnificatie a actiunilor noastre. Intre excitatie si scaderea tensiunii suntem dispusi sa indesam orice: tocuri cui, filme cu lesbiene (de-a lui De Palma sau altele), poezii, dumnezei si chiar obsesia pentru un singur obiect. Sau, mai rau: copii si caini maltratati, thailandeze care stiu aproape totul la un pret de nimic, bombe si decapitari on line. Lumea eului libidinal e o adunatura de ustensile demonice (Freud foloseste imaginea pseudopodului) care devoreaza tot, intoriectand „obiectele partiale“ (descoperite in freudiana de Melanie Klein) de care avem nevoie in piesa noastra de teatru, jucata si rejucata numai pentru a ajunge momentul de totala descarcare in care nu mai este nevoie sa jucam nimic. Asa pare la prima vedere.
Dar totul e putin mai complicat. Pulsiunea de moarte vrea reluarea jocului. In fond ea e cea mai teatrala. Ea este cea care vrea retrairea insatisfactiei. O actrita ratata, de periferie. Dar ratarea ei e rasunatoare. Ii pandeste pe toti, culpabilizandu-i. Freud o descopera in compulsia la repetitie, in rezistenta, in formele de melancolie morbida, in nevroza obsesionala. O plaseaza in corp si o ridica, incet, incet la rang de motor al culturii. Cultura e un imens, labirintic aparat represiv, care impinge in inconstient pulsiunea de moarte. E doar un soi de medicament care, pentru a vindeca boala, omoara organul. Aceasta moarte, spune Freud, e viata noastra supusa instinctului de conservare. Cultura impune anumite cai si nu altele pentru atingerea satisfactiei. Ea e cea care „alege“ mastile „potrivite“ pentru dorintele noastre, altfel ingrozitor de salbatice, agresive, narcisiste. Ea este pornografia unanim acceptata, care deturneaza pulsiunea de la salbaticia ei, de la „demonia“ ei. Societatea nu se poate construi in adevarul acestor forte care-si cauta descarcarea. Teatrul si masca sunt singurele „solutii“ pe care le-am gasit pentru a le stapani. Solutii precare, fragile, oricand explodand in nevroze, psihoze (daca suntem pe-atat de delicati sa fim masochisti) sau agresivitati domestice, lagare de concentrare si orice alte forme de violenta (in caz ca avem norocul sa fim preponderent sadici). In vise, mai putem fi poeti, desprinzandu-ne de pornografiile social acceptate pentru a plonja in altele, personalizate. Aceste lucruri triste si brutale le spune Freud. Acestea si multe altele. Lucruri pe care nu le poti spune mamelor care ocupa asfaltul si galaxia cu ale lor carucioare, nu le poti spune politicienilor cu mai binele intre buze, traindu-si fabuloasele potente si impotente prin viata popoarelor, si nu le poti spune nici popoarelor. Dupa cum abserva atat de bine Pontalis (in minunata lui carte „Dupa Freud“), nici psihanalistii nu mai sunt dispusi sa le auda. Ei s-au transformat in „administratorii unei cunoasteri“, in roboteii care asista autistii contracost. Nu mai sunt dispusi sa-l puna pe pacient fata in fata cu adevarul sau brutal, ci joaca rolul ideologic al celui care te reconecteaza cu societatea, adica tocmai cu sursa nevrozei. E un psihanalist care te invata sa refulezi, si nici pe departe sa pui eul acolo unde era sinele, sa pui constiinta acolo unde era inconstientul, marele deziderat freudian (e adevarat, utopic mai ales pentru felul in care plaseaza eul in ultima sa topica, o fina pojghita care tine piept unei triple agresiuni: din partea exteriorului, a inconstientului si a Supraeului culpabilizant). E un psihanalist adaptat timpurilor moderne si pacientului obisnuit cu altceva: just give me the pill and forget about the truth.
M-am intrebat adesea ce e depresia sau mai bine spus cum poti fi si altfel decat deprimat, in caz ca sporadice momente de luciditate te traverseaza? Unul dintre raspunsurile nu foarte „personalizate“ la care am ajuns este ca depresia e poate constiinta faptului ca oricine e dispus sa puna orice intre mai sus numita excitatie si descarcare, ca oricine e in mod ocazional o piesa in decorul altora (un Campbell Soup printre altele). Ca oricine e prins in capcana acestor „masinute dezirante“ (in care Deleuze si Guattari bunaoara vad, aproape optimist, sursa creativitatii schizoide) pe care nu le poate administra si nici nu-si poate recunoaste esecul daca vrea sa supravietuiasca. Lumea lui Freud este acest lant de mortaciuni al Fiintei, Orice in Orice, la Infinit. O cosmologie a impanarii. Cultura nu face decat sa restranga oriceurile perversului polimorf (copilul) reducandu-l la o trista genitalitate. Dar in fond – si aici e scandalul introdus de Freud – nu exista o posibilitate de impunere a normalitatii si bunaoara, din perspectiva fondului pulsional, e indiferenta monogamia, infidelitatea sau „infidelitatea joasa“ (fata de corpuri fara perspective spirituale, dupa o vorba de-a lui Noica). E indiferenta heterosexualitatea, homosexualitatea sau pedofilia. Ceea ce poate Freud nu a prevazut e ca insasi cultura devine un astfel de orice. Sau nu a prevazut magnitudinea cu care, pentru mase vaste de oameni, ea devine un orice. Pierzandu-si capacitatea regulatoare se transforma cel mult intr-un fetis. Am atins momentul in care disconfortul in cultura ia o noua turnura? Poate nu mai e vorba de acel homo demens (cum il numeste Edgar Morin) care se autocastreaza pentru a supravietui, ci de acel homo demens care plateste scump lipsa de sens a confortului. In fond, Bataille observa tocmai acest lucru: abundenta societatilor Occidentale este desprinsa de orice forma de sacralitate. Lipsa pe care o suplineste, in mod clasic, prin explozia de agresivitate. Numai ca parca nu mai e vorba de eternul rau care construieste si face sa curga povestea, ci pur si simplu de un rau care nu se mai articuleaza in nimic, decat in el insusi. Iar teatrul e mai generalizat decat oricand. Actorii, de duzina, incapabili sa aleaga intre o forma de represiune sau alta. Practicandu-le pe toate aleatoriu si salbatic. Saltand legea-n norma si norma-n lege. Orice, pentru „o stare de exceptie“.