Despre stat, democratie, natiune si descentralizare în modernitatea româneasca
Titlu reprezinta o încercare de parafraza dupa expresia, de o mai mare notorietate si cu un impact mult mai pregnant, a lui David Lowenthal, care încerca sa sublinieze necesitatea detasarii de un trecut din care uneori nu prea am avea ce sa învatam. Pentru români, trecutul nu numai ca nu ne ofera motive de a-l relua, dar devine tot mai mult un trecut care tine pasul cu prezentul, amenintându-ne câteodata ca ar vrea sa sara înaintea noastra, ca într-un scenariu al relativitatii în care viitorul ne va aduce propriul trecut.
România se încapatâneaza sa ne ofere astfel de scenarii – si vedem acest lucru numai daca ne gândim la tensiunile pe care le isca probleme inerente unei dezvoltari autentic moderne ale statului: regionalizarea, statutul de cetatean, partidele politice. Dar lectia trecutului, daca stim sa o analizam, demonstreaza înca o data ca si astea sunt povesti vechi.
Incursiuni în trecut
Intervalul cronologic 1859-1939 este îndeobste considerat unul al instaurarii unui model democratic, prin care elita politica româneasca încerca sa copieze modelul liberalismului european, într-o nota locala. Retrospectiv, se realizeaza o sinonimie conceptuala între construirea statului national român si instaurarea unui model democratic, ceea ce, din perspectiva stiintelor politice, nu poate fi decât un demers deficitar, care obnubileaza dimensiunea politicului în favoarea nationalului. O clarificare a raporturilor dintre constructia politica a statului si aspiratiile societatii reprezentata de elita intelectuala si politica (de cele mai multe ori aproape ca aceste doua elite se confunda) nu poate fi decât salutara pentru surprinderea impactului modernizarii asupra societatii românesti, interbelice mai ales.
Democratie, stat,
cetatenie – forme fara fond?
Adoptarea unei constitutii de inspiratie occidentala în iulie 1866 deschidea calea implementarii unei societati democratice. Cu toate acestea, termenul democratie nu apare nici o singura data mentionat în textul acestei legi fundamentale, la fel cum nu va aparea nici în textul ei revizuit din martie 1923. La fel, lipseste definirea unui concept esential în procesul reprezentarii politice – partidul politic. Ceea ce se garanteaza prin cele doua legi fundamentale este libertatea asocierii cetatenilor, în organizatii care nu este obligatoriu sa devina personalitati juridice. Coroborând aceste doua carente ale sistemului legislativ cu definirea de pe pozitii etnic-nationale a ideii de cetatenie, nu putem decât sa observam ca modelul politic de construire a statului român este abandonat în favoarea unui model national(ist). Ceea ce prima era natiunea, actul politic fiind sau trebuind sa fie expresia unei unanimitati.
Geneza politicului în spatiul românesc este legata de constituirea celor doua importante partide politice antebelice: Partidul Liberal (1875) si Partidul Conservator (1880), expresii a doua scoli culturale (junimistii maiorescieni si discipolii hasdeieni), dar si a acutizarii unui patriotism local (iesenii conservatori, lezati de pierderea întâietatii în construirea statului, si bucurestenii, care impun ritmul constructiei statale, dar si directiile de urmat). Idealul oricarui tânar devenea astfel politica, cu toate beneficiile pe care le aducea aceasta. Marturia acida a unui contemporan de talia lui Constantin Bacalbasa e edificatoare: „În România era o foarte slaba activitate literara, activitatea stiintifica era si mai nula, viata publica era, prin urmare, redusa la politica. Tot ce era om de actiune, temperament militant, pasionat pentru lupta, trebuia sa faca politica.“ Un mod original de a face politica, în care dialogul are la baza un limbaj ce descinde mai degraba din sfera polemicului, ce urmareste o etichetare inferioara a concurentului: „Pe vremea aceea erau numai doua tabere: ciocoii si liberalii. Cealalta expresie, albii si rosii, începea sa dispara (…)“, îsi aminteste Bacalbasa despre „Bucurestiul de altadata“. O capitala în care conservatorii erau considerati de drepta, iar liberalii de stânga, adica progresisti.
Aceasta dificultate în implementarea unui limbaj politic este evidentiata si de procesul de definire al natiunii române. Cum se putea realiza o trecere semantica de la prosti, dar multi! la ideea de cetatean? Cu atât mai mult cu cât existau numeroase confuzii între termenii de nationalitate si cetatenie, asa cum o arata înca o data textul Constitutiei din 1866, prin articolul nr. 30: „Nici un Român fara autorizatiunea guvernului nu poate intra în serviciul unui Stat fara ca însusi prin aceasta sa-si piarda nationalitatea.“ Imposibilitatea de a defini natiunea si de a face o distinctie clara între notiunile de nationalitate si cetatenie a creat convingerea ca politicienii si guvernantii în special îsi exercita autoritatea asupra natiunii, nu asupra cetatenilor. Confuzia dintre interesul public si cel national a transformat actul guvernamental într-unul perceput ca un act derulat în interesul natiunii, al Statului-natiune. Natiunea, mai ales prin intermediul sistemului censitar, este perceputa ca un corp politic, deci ca o entitate indivizibila, ireductibila (nu compusa din indivizi distincti), pentru care actul politic al guvernarii trebuie sa se desfasoare, asadar, sub auspiciile unanimitatii. Divergentele politice trebuie sa fie armonizate.
Din nefericire, acolo unde era nevoie de stiinta si de dezbatere, acestea erau abandonate în spiritul unitatii si al interesului national. Ideea în sine de politica disparea. Unanimitatea reprezenta modul românilor de a face politica, iar modul de exprimare politica erau populismul, demagogia si emotia. Ideea de dezbatere disparea înainte de a fi fost vreodata pusa în valoare. Poate aici se regasesc si motivele instaurarii alternantei la guvernare, sistem perpetuat si în interbelic, ce reducea minoritatea la tacere.
Perioada interebelica: natiunea ca si colectivitate democratica
Introducerea votului universal masculin în România în 1918 schimba radical viziunea asupra procesului politic, în care se vor implica tot mai mult si intelectualii, care îsi asuma o functie sociala. Daca Primul Razboi Mondial a adus în prim plan arhetipul carturarului-militant, care într-o mâna tine condeiul, iar în alta sabia (Nicolae Iorga devine un apostol al Neamului), absorbit total de cauza nationala, perioada interbelica lanseaza prototipul carturarului care devine un colportor al spiritului cetatii, fiind convins ca înversunarea nationalista îl înalta, aducând beneficii civilizatiei. Forma lui de comunicare cu natiunea ramâne presa, jurnalul de opinie, ce devine un instrument de informare mobilizatoare, o expresie a pasiunilor colective. Aceasta este o forma de comunicare indirecta, pentru ca în cadrul comunicarii directe intelectualii dezvolta mecanismul conferintelor desfasurate sub auspiciile unor importante foruri culturale sau politice, etichete care confera autoritate comunicarii în sine. Partidele politice, tot în cadrul comunicarii directe, vor pune bazele meeting-ului electoral, care evidentia necesitatea vizibilitatii într-o societate a votului universal.
Un proiect de regionalizare a României Mari
Într-un mediu politic cvasinationalist, în care centralizarea statului reprezenta piatra unghiulara a oricarui demers politic, un politician român, universitar clujean, are curajul de a prezenta un proiect de regionalizare a României mari ca sansa de modernizare autentica a statului. Romul Boila era titularul cursului de Drept constitutional din cadrul Facultatii de Drept a Universitatii din Cluj-Napoca în perioada interbelica si, din punct de vedere politic, detinea functia de membru al Partidului National Român (din octombrie 1926, în urma fuziunii cu Partidul Taranesc, ve deveni P.N.T.). Demersul nostru încearca asadar sa surpinda itinerariul viziunii unui universitar al perioadei interbelice asupra unor notiuni cheie ca democratie, stat, natiune, cetatean. De ce neaparat profesor universitar? Pentru ca profesorul universitar – ca notiune generica – este cel care, în ultima instanta, inculca tinerilor o noua viziune asupra acestor notiuni. Tineri care – cum este cazul absolventilor din facultatile de drept – vor fi legatura directa dintre stat si cetatenii sai; de fapt, vor fi chiar statul. Conferintele sale si apoi proiectul de constitutie propus de catre Romul Boila permit creionarea evolutiei avatarurilor unor astfel de notiuni si înaitarea câtorva explicatii pentru aceste reabordari.
Conferintele lui Boila:
refortificarea spiritului nationalist
În 31 decembrie 1921 Romul Boila tine o conferinta în cadrul cercului de studii al PNR, intitulata Democratia1, forma de organizare a statului care, „în întelesul ei de domnie a poporului a ajuns maximul posibil, idealul chiar“ dupa Primul Razboi Mondial. Democratia, în viziunea autorului, este un concept care, din perspectiva natiunii, trebuie sa absoarba ideea de individ politic, cetatenia fiind deci o idee trecuta în plan secund: „Cum natiunea, ca depositara a puterii de Stat, se prezinta în fata noastra nu ca totalitatea matematica a indivizilor cari o alcatuiesc, ci ca o fiinta deosebita, care ea însasi constituie Statul (…)“. Doar statul-natiune construit pe fundamente constitutionale este singurul care poate asigura „dezvoltarea tuturor energiilor intelectuale, morale si materiale ale indivizilor, punându-le apoi aceste toate în serviciul cauzei comune a natiunii“.
Viziunea colectivista asupra societatii si a statului transforma cetateanul într-un supus al cauzei nationale. Motivatia unei astfel de relatii între individ si statul-natiune este întarita de faptul ca natiunea este „cea mai sublima organizatie a omului în drepturile sale“, la fel cum si statul este „cea mai înalta organizatie a Natiunii“. În acest context, drepturile de care beneficiaza individul nu sunt altceva decât „drepturi date de Natiunea organizata pentru viata de Stat. Natiunea este nu numai depozitarea tuturor puterilor în Stat, ci ea este si izvorul tuturor drepturilor. (…) Natiunea are dreptul sa puna fata de drepturile oamenilor toate restrictiile, are dreptul sa le ia de la noi, chiar si viata noastra, când este vorba de existenta sa“. „Trebuie expulzata din ideologia politica, odata pentru totdeauna, cuvântul de drepturi individuale, de drept privat, caci ele nici ca numiri, nici ca institutiuni de drept nu au nici o baza reala (…). Drept este numai unul: acela al carui izvor este Natiunea. (…) Prin drept nu se pot realiza interese private“. În aceeasi logica, Boila cere eliminarea principiului separarii puterilor în stat si repudierea sa ca principiu fals, pentru ca în statul modern nu exista decât puterea natiunii, cea care fondeaza statul.
Conferinta sustinuta în data de 23 martie 1927 în cadrul sectiei medicale si biopolitice a Astrei, cu titlul „Capitalul uman si organizatia constitutionala a statelor“2 reflecta o schimbare de optica a lui Romul Boila, în care cetateanul nu mai este perceput ca un membru indistinct al unei colectivitati, ci devine o individualitate ce poate fi pusa în drepturile sale doar printr-o autentica viata constitutionala. Singura modalitate de rezolvare a problemei capitalului uman – vazut ca resortul ultim al vietii oricarui stat – este posibila doar prin intermediul vietii de stat. Modernitatea este echivalentul validarii individualismului, „cu alte cuvinte, descatusarea omului de sub robia seculara politica si economica“, iar constitutionalismul înseamna „organizarea statului în baza unor principii în al caror centru se gaseste omul“. „În statul constitutional toti au o raspundere pentru ca astfel sa se respecte în primul rând ordinea privitoare la apararea si validitarea capitalului uman“. Conferinta devine un prilej de contestare a modelului constitutional românesc, care este unul fals, ce nu pune în valoare capitalul uman, ci se rezuma la mimarea unei vieti politice democratice. În acelasi timp, Boila trage un semnal de alarma în privinta pericolelor ce pândesc societatea europeana per ansamblu, invocate fiind modelul bolsevic si cel fascist, care opereaza discriminari între cetatenii sai si îi transforma în supusi si conducatori: „Un stat în care se face deosebire între om si om pe alta baza decât conditiunile lui naturale – nu mai serveste cauza capitalului uman.“
Statul descentralizat:
revolta împotriva Centrului
Viziunea politica a lui Romul Boila se va schimba radical. Acest fapt devine vizibil în 1929, când sustine o conferinta ce readucea în atentia publicului necesitatea reformarii administratiei locale pe principii descentralizatoare. Este criticata Legea de unificare administrativa publicata în Monitorul Oficial la 14 iunie 1925, care introducea doua autoritati centraliste, ministrul si prefectul, „cari în baza atributiunilor date lor prin lege aproba, suspendeaza si executa toate“3. Este de preferat modelul descentralizat – sustine autorul – pentru ca acesta are rolul de a revalida principiul responsabilitatii, prin care „fiecare cetatean ce exercita o functie de orice natura în Stat sa fie raspunzator pentru actele sale. (…) Descentralizarea însemneaza, deci, în afara de descentralizarea atributiunilor, si descentralizarea raspunderilor“. Descentralizarea înseamna totodata cointeresare, cetatenii devenind actori angajati în problemele publice, parte a problemei, dar si a rezolvarii acesteia: „Controlul devine real, initiativa cetateneasca ia locul initiativei birocratice, se naste un interes deosebit de viu pentru afacerile publice, demnitatea cetateneasca îsi gaseste cel mai prielnic teren de manifestare.“
O viziune completa a lui Romul Boila asupra unei Românii (re)întemeiate pe principii descentralizatoare este adusa la cunostinta în 1931, constatând necesitatea revizuirii sau chiar a emiterii unei noi legi fundamentale a statului român4. Dezamagit ca se scursesera 13 ani de la Marea Unire, perioada în care nu s-a atins telul dorit, „desavârsirea unitatii sufletesti a natiunii române“, Boila recomanda ca solutie imediata reorganizarea statului român pe cel mai „pur constitutionalism“. „Noua organizatie va trebui sa rezolve în mod definitiv problema minoritara si confesionala“, în deplin acord cu Rezolutia Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia (dec. 1918), si sa estompeze diferentele sociale, sub deviza dreptatii sociale, care sa înlature orice forma de lupta de clasa. Boila aduce si o critica politicii protectioniste liberale, din cauza careia România, „una dintre cele mai bogate tari“, nu a fost capabila în 13 ani de la Marea Unire sa se înstareasca economic, pentru „a se pune la adapost fata de crizele mari economice din lume“. Situatia infrastructurii feroviare si rutiere „ne face ca numai cu rusine sa ne gândim la starea lor“, iar bogatiile subsolice, „care ar trebui sa fie de cel mai mare folos pentru valuta noastra, nu progreseaza cu nimic“, din cauza politicii etatiste promovate de catre liberali.
Solutia propusa pentru eradicarea „haosului înspaimântator“, a „instabilitatii politice, nesigurantei de drept, a controlului labil si uneori inexistent“ ar fi, din perspectiva profesorului universitar clujean, o descentralizare administrativa, o formula prin care se urmarea de facto „stabilirea raspunderilor si sanctionarea lor“. Descentralizarea urmarea si redobândirea unui consens social, tot mai necesar într-o societate în care „ostracizarea fratilor din provinciile eliberate si excluderea lor dela o validitate fireasca si dreapta“ devenea insuportabila si perceputa ca o „asuprire“ a Bucurestiului centralist. Acest principiu, inserat în proiectul de Constitutie, „cauta sa dea singura solutie corespunzatoare, fara sa se atinga unitatea si indivizibilitatea Statului român întregit“. Noua ierarhie a puterilor în proiectatul stat român descentralizat urma sa aiba la nivel central un Consiliu de Stat, institutie legislativa, si un guvern central, iar la nivelul provinciilor inovatia va fi adusa de înfiintarea dietelor si a guvernelor provinciale.
O prevedere cu totul neobisnuita, dar care surprinde o evidenta viziune paternalista asupra statului, este art. 169 al acestui proiect de constitutie: „Statul român recunoaste si garanteaza viata, sanatatea si onoarea cetatenilor“, drepturi considerate de Boila indispensabile unei vieti de stat democratice, a caror absenta poate periclita existenta oricarui stat. O prevedere ce releva o caracteristica a modernitatii, în care – folosind expresia lui Foucault – puterea nu se mai exercita asupra teritoriului, ci asupra constiintelor.
Ca raspuns adus adversarilor descentralizarii, Boila reitereaza modelele de organizare politico-administrativa a unor state europene ca Germania, Marea Britanie, Iugoslavia, Rusia sovietica, invocând totodata si modelul unei federatii transatlantice, SUA, „pentru cari, cu descentralizarea dusa pâna la autonomie, prezinta o configuratie exemplara de ordine, munca, progres si solidaritate“. Astfel, celor care afirma ca descentralizarea ar fi o piedica în cursul unificarii sufletesti a românilor, Boila le ofera urmatorul argument, pertinent în opinia mea: „Descentralizarea serveste ideea nationala si opreste actiunea oricarei iredente. În statul descentralizat curentele centrifugale si fractiunile extremiste îsi pierd din elan si se esofeaza. Ele sunt canalizate în viata descentralizata a organelor provinciale locale. Daca în lumea economica prin sistemul cointeresarii s-a întarit capacitatea productiei, astfel si în viata statelor o participare cât mai larga si cât mai directa a cetatenilor întareste solidaritatea lor, dezvolta demnitatea cetateneasca si dragostea fata de patria comuna.“
Explicatii pentru avatarurile
unui discurs
Cum se explica aceasta schimbare radicala de optica asupra unor notiuni precum democratia si statul-natiune (care nu mai e perceput în pandant cu ideea de unitate)? O prima explicatie ar putea fi trecerea momentului euforic creat de Marea Unire si o reasezare a discursului politic pe pozitii democratice. Probabil în încercarea de a se distanta de miscarile cu caracter extremist care acum impun modelul unui stat etnocratic, ortodoxist, Boila prefera un model care sa revigoreze statul român, un stat în care provinciile alipite se simt în continuare straine (dupa mai bine de un deceniu de unitate), iar prestigiul autoritatii de stat este subminat, printre altele, si de criza economica. În încercarea de a evidentia caracterul democratic al noului stat reorganizat, Boila pune pe picior de egalitate confesiunile greco-ortodoxa, greco-unita, romano-catolica, evanghelica-luterana, reformata si unitara, mahomedana si mozaica, eliminând ideea unei biserici dominante în statul român. Aceasta deoarece regimul cultelor din 1923 nu a reusit sa solutioneze problema confesionala din statul român întregit si întrucât ideea de biserica dominanta intra în contradictie cu ideea de egala îndreptatire a cetatenilor de orice neam, religie si limba.
O alta explicatie, ce poate fi doar o simpla speculatie intelectuala, este sugerata în filigran de catre Boila, ce vede în descentralizare o modalitate nu de a „distruge partidele, dar de a anihila tendintele lor de a capta o hegemonie politica daunatoare intereselor generale“. În spatele unei astfel de motivatii se poate întrezari si o frustrare a national-taranistilor, care, chiar si prin fuziunea realizata în 1926, nu au reusit sa înlature suprematia liberalilor. Asadar, scopul descentralizarii ar fi si acela ca Transilvania sa fie controlata mai ales de catre urmasii PNR-ului.
O a treia explicatie – care tine mai degraba de argumente sociologice – a acestei revizuiri a discursului poate fi determinata si de schimbarea receptorului mesajului. În primul caz – cel al conferintelor – de obicei vorbitorul are de-a face cu un auditoriu eterogen, nu tocmai pregatit sau specializat în anumite teme, scopul principal ramânând acela de a însufleti spiritele, de a inocula idei simple, usor acceptabile si care vin în împlinirea unui orizont de asteptare al publicului. Conferintele nu înseamna transmiterea de noi informatii, ci refortificarea unor stereotipii. Adoptarea în asemenea cazuri a unui discurs populist, demagogic, reprezinta tot timpul o solutie eficienta. Nu aceeasi este situatia în care textul se adreseaza unui public specializat, asa cum e acest proiect de constitutie.
O ultima explicatie ar fi acutizarea unei regionalizari accentuate în cadrul României Mari, edificator fiind Congresul PNT de la Alba Iulia din 6 mai 1928, la 10 ani de la Marea Unire, desfasurat în conditii de mare sarbatoare. Desi unii membri au fost adeptii unui mars asupra Bucurestiului pentru a scapa de hidra liberala, dovada clara a unei repulsii crescânde fata de regateni, totusi, prin îndemnul la moderatie al lui Iuliu Maniu, „Congresul de la Alba Iulia afirma neclintita Unirea“. Centralismul Bucurestilor este denuntat si de Boila, care afirma ca regatenii, care sunt „practicantii unui regionalism exclusivist si feroce, servind numai interesele lor personale si de casta, acuza tot ei pe cei din provinciile unite de mentalitate regionalista“.
În loc de concluzii
Posteritatea lui Romul Boila a fost puternic umbrita de scadalul Skoda, în care a fost anchetat între 1932-1934 de o comisie parlamentara condusa de Aurelian Bentoiu. Concret, acuzatiile care i s-au adus ar fi fost ca profesorul clujean ar fi primit un spert de 70 milioane de lei pentru a interveni în favoarea constructorului de armament cehoslovac, guvernul României condus atunci de liderul national-taranist Iuliu Maniu (unchiul lui Romul Boila) urmând sa contracteze o comanda de echipamente militare de la Skoda.
Desi Romul Boila îsi prezinta nevinovatia într-un memoriu adresat presedintelui Camerei Deputatilor, reputatia sa va fi viciata de acest antecedent5. La fel, va ramâne fara ecou si proiectul sau de constitutie, unul care avea curajul de a remarca numeroasele carente ale sistemului centralizat de organizare a României Mari, dar si de a surprinde în subsidiar diferentele regionale din cadrul statului român întregit în 1918. Într-o perioada în care unitatea definea crezul politic al majoritatii partidelor politice; în care securitatea statului român statea sub spectrul incertitudinii, mai ales din partea regimului sovietic, cu care nu se reusea încheierea unui tratat prin care sa se recunoasca granitele consfintite de tratatele de la sfârsitul Primului Razboi Mondial; în care relatiile cu Ungaria erau umbrite de problema transilvana; într-o astfel de conjunctura, Romul Boila propunea o cvasi-federalizare a României, ca sansa pentru relansarea economica a unei tari cuprinsa de criza financiara mondiala (1929-1933), dar si ca o forma de nou contract social între stat si cetatenii sai, care sa le refortifice sentimentul apartenentei la un stat puternic.
Conform teoriilor statalitatii, un stat, pentru a fi puternic si pentru a crea un atasament profund între cetateni si institutiile sale, trebuie sa ofere urmatoarele bunuri politice: securitate, libertate si bunastare. Proiectul lui Boila urmarea sa reimpuna pe agenda publica tocmai aceste trei elemente centrale, care ar fi putut transforma locuitorii României Mari în cetateni cu drepturi si libertati necesare oricarei democratii. Pentru a accede spre acest nivel, nu exista decât o singura cale: cea a constitutionalismul real. Ca si atunci, si acum aceasta pare a fi premisa esentiala pe care o ignoram. Pentru ca, nu-i asa, cât de normala poate fi o societate a carei mentalitate se naste din trecut?
NOTE:
1. Romul Boila, „Democratia“ (conferinta tinuta la cercul de studii PNR, 31 decembrie 1921), Cluj, Tipografia Nationala, fara an
2. Romul Boila, „Capitalul uman si organizatia constitutionala a statelor“, Cluj, Tipografia Nationala, 1923
3. Romul Boila, „Organizatia administratiei locale“, Bucuresti, Editura Fundatia Culturala „Regele Mihai I“, 1929, p. 6
4. Romul Boila, „Studiu asupra reorganizarii statului român întregit“ (cuprinde un anteproiect de constitutie cu o scurta expunere de motive), Cluj, Tipografia Nationala, 1931
5. Afacerea Skoda a fost una dintre cele mai controversate afaceri din perioada interbelica. Desi initial Iuliu Maniu (prin intermedierea lui Romulus Boila) a fost acuzat de faptul ca a acceptat un contract dezavantajos pentru statul român, în urma caruia se prevedea înzestrarea armatei române cu echipamente militare de la constructorul cehoslovac (dar la preturi mult mai mari decât cele ale pietei), ulterior au devenit tot mai limpezi motivele reale ale acestui scandal. Practic, regele Carol
al II-lea urmarea sa distruga credibilitatea politica a celui mai înversunat inamic politic si sa îsi impuna programul de guvernare peste partide. El este cel care încurajeaza disidentele si fractiunile politice dintre doi importanti lideri taranisti: dr. Nicolae Lupu si Alexandru Vaida-Voevod.