Un pasionat al muzeelor nu se va plictisi niciodata în Berlin. Trec peste numarul mare de muzee importante, cu expozitii permanente foarte bogate într-un patrimoniu de exceptie – desi, în opinia mea, nu foarte bine pus în valoare din punct de vedere muzeografic. Expozitiile temporare sunt, în schimb, cele care asigura, fara îndoiala, nu doar un teren de experimentare a unor tipuri foarte diferite de muzeografie, ci si o modalitate de a pune în valoare un patrimoniu nu la fel de important, pentru istoria omenirii, precum poarta zeitei Istar, de exemplu, dar important, totusi, pentru generatiile celor nascuti în secolul trecut, de pilda, si pentru educatia celor care se afla, abia acum, la începutul vietii.
Probabil ca toata lumea stie sau macar a auzit de cele cinci asezaminte din Insula muzeelor, loc înscris în Patrimoniul Mondial Cultural si Natural: Vechiul Muzeu, Noul Muzeu, Vechea Galerie Nationala, Muzeul Bode si Pergamonul. Daca pentru alte mari muzee (cum sunt Noua Galerie Nationala, Muzeul Evreiesc sau Muzeul Etnologic), vizitatorul trebuie sa ia metroul pentru a-si continua periplul prin oras, Muzeul Istoric German este situat la o aruncatura de bat de Insula, pe malul celalalt al râului Spree; si este un muzeu care merita vizitat, poate si tocmai pentru ca muzeografia sa este, dintr-o perspectiva, cel putin, provocatoare.
Muzeul este adapostit într-un sediu cu doua aripi. Cea veche este fostul arsenal berlinez, care, din 1831 a gazduit prima colectie regala de arme, transformata, în 1880, în muzeu al armatei prusace. Sub diverse denumiri, muzeul a functionat pâna în 1945 iar, în 1952, a fost redeschis publicului drept Muzeu al Istoriei Germane. Ca orice muzeu „comunist“ – mai ales, unul deschis în plin Razboi Rece –, si acesta era un obiect de propaganda în mâna regimului marioneta din Berlinul de Est, si a ramas în aceasta situatie pâna în 1990, când a fost închis, chiar înainte de reunificarea Germaniei. Asa cum, poate, unii dintre cititorii „Culturii“ îsi mai amintesc, am mai avut prilejul sa vorbesc despre Casa Istoriei, deschise la Bonn, ca principal departament al nou creatului, pe atunci, Muzeu Istoric German, cu sediul în Berlinul de Vest – muzeu deschis pentru public, în chiar vechea cladire a Reichstag-ului, în 1987. Dupa reunificare, si dupa ce batrâna cladire a parlamentului a intrat în restaurare, pentru a gazdui noul for democratic al tarii, Muzeul Istoric German a închis expozitia deschisa în 1987, dar a preluat cladirea fostului arsenal, cu sarcina de a realiza un nou muzeu de istorie a tarii. Vechiul muzeu de istorie, realizat sub conducerea est-germanilor, devenit, de multa vreme, neîncapator, a fost extins prin construirea noii aripi – o minune a arhitecturii de muzeu, proiectata de Ioeh Ming Pei – care, desi nu face nici un rabat de la stilul caracteristic pentru Pei, al constructiilor taiate asimetric, în bazalt american, este perfect integrat printre cladirile din centrul istoric al Berlinului, la câtiva metri de un sit inclus în Patrimoniul UNESCO. Au urmat ani lungi de dezbateri si de munca. Noua expozitie permanenta a fost inaugurata abia în 2006 si, sub numele modest de „Istoria germana în imagini si obiecte“, ascunde, în fapt, mai degraba, o viziune asupra trecutului istoric german, ilustrata prin exponate de natura artistica. Spatiul oferit de cladirea patrata a fostului arsenal este foarte ingenios pus în valoare, iar tematica nu încearca sa depaseasca, din punct de vedere cronologic, istoria, pentru a intra în preistorie. Din acest motiv, desi tratat cronologic, expozeul este initiat abia cu secolul I î. Hr., fapt care ar parea surprinzator pentru un vizitator român, obisnuit ca muzeele de istorie sa trateze teritoriul dedicat „din cele mai vechi timpuri“. În fapt, partea de preistorie a fost, recent, amenajata în cladirea Noului Muzeu din Insula, Muzeul Istoric German ocupându-se doar de istorie, împartita în noua secvente temporale: Culturile timpurii si Evul Mediu, Reforma si Razboiul de 30 de ani, Puterea dinastica si aliantele în Europa, De la Revolutia Franceza la al doilea Imperiu German, Imperiul German si Primul Razboi Mondial, Republica de la Weimar, Regimul National Socialist si al Doilea Razboi Mondial, Germania sub ocupatia aliatilor si Germania divizata si Reunificarea. Parcursul istoric se încheie cu anul 1994, cel în care au avut loc ultimele alegeri câstigate de Helmut Kohl. Operele artistice cu subiect istoric sprijina fiecare segment expozitional într-o masura extrem de vizibila, în comparatie cu orice alt muzeu european de istorie. Explicatia pe care mi-a dat-o fostul director al muzeului, Hans Ottomeyer, a fost ca trebuia utilizat si acest patrimoniu, aflat în inventarele muzeului. Poate, totusi, ca nu este întâmplator nici faptul ca Ottomeyer, care si-a încheiat, toamna trecuta, cel de al doilea mandat de sase ani în fruntea muzeului, nu este istoric, de profesie, ci istoric de arta.
Dar, asa cum am sugerat mai devreme, sarea si piperul (si) pentru acest muzeu le asigura expozitiile temporare. Spatiile rezervate acestora permit organizarea a trei sau patru expozitii temporare deschise simultan. În aceasta toamna, tocmai au fost deschise doua expozitii asupra carora nu am sa insist: „În atelierul istoriei. Colectia de pictura a Muzeului Istoric German“ si cea de a 30-a editie a expozitiei de arta a Consiliului Europei, având, în acest an, titlul „Dorinta de libertate. Arta în Europa, din 1945 încoace“. Prima dintre ele este, oarecum, o prelungire a expozitiei permanente. Cea de a doua este, ca toate expozitiile de arta ale Consiliului Europei, una care lucreaza „cu materialul clientului“ – cu operele unor artisti extrem de diversi si, tocmai de aceea, greu de armonizat. Eforturile curatorilor Monika Flake, Henry Meyrik Hughes si Ulrike Schmiegelt, de a da un sens comun lucrarilor celor 113 artisti, din (doar) 28 de tari membre ale organizatiei pan-europene (autorii nu explica de ce nu sunt prezenti reprezentanti ai tuturor celor 47 de tari care fac parte din Consiliu), nu si-au atins, din punctul meu de vedere, scopul, chiar daca operele sunt asezate în nu mai putin de 12 sectiuni si sunt“explicate“ vizitatorilor, prin etichete (ceva de genul „aici, artistul a vrut sa spuna ca…“). Este si greu sa aduci din condei, în sensul expozitiei, explicatii pentru ce a vrut sa spuna Damien Hirst cu o etajera pe care sunt lipite mucuri de tigarete! Singurul artist român prezent în expozitie, cu o serie de desene dintre cele dedicate libertatii de exprimare, si care l-a facut celebru, este Dan Perjovschi. Daca prima expozitie se va închide în primavara anului viitor, cea de a doua urmeaza sa fie itinerata (dupa închiderea sa la Berlin, în februarie) la Milano, Talinn si Cracovia (unde îsi va încheia parcursul în ianuarie 2014).
Însa, cea mai interesanta expozitie temporara, pe care am reusit sa o vad, în superbele spatii proiectate de Pei, este cea care tocmai s-a închis acum câteva zile: Focus RDG.
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 401