Simpla participare a unui film în oricare dintre programele Cannes-ului are urmari fericite pentru cariera acestuia. Festivalurile ce urmeaza se grabesc sa-l invite în competitie sau sa onoreze galele de deschidere ori seara acordarii premiilor. Nu este nevoie sa recurgem la exemple prea îndepartate pentru a argumenta regula.
Avem unul recent la îndemâna. Si nu este vorba doar de o includere onoranta, ci chiar de premierea acestuia. La a unsprezecea editie a Festivalului International de la Bruxelles, desfasurat luna trecuta, coproductia franco-germana „Michael Kohlhaas“ a obtinut nu mai putin de patru premii. Situându-se pe locul întâi, i s-a acordat „Irisul de Aur“ (10.000 euro). Au urmat: Premiul „Cinelab“ (3.000 euro), Premiul CineEuropa (5.000 euro), Premiul RTBF (5.000 euro). Ne amintim ca „Michael Kohlhaas“ a participat la Cannes în competitia pentru Palme d’Or, fiind unul dintre titlurile franceze cu sanse de a urca în palmares. Desi nu se afla la primul film, regizorul acestuia, Arnauld des Pallières, era un nume mai putin cunoscut decât Roman Polanski, François Ozon, Valeria Bruni Tedeschi, Arnaud Desplechin, Asghar Farhadi sau palmdorizatul Abdellatif Kechiche. Sansele de a fi premiat tineau de distribuirea în rolul titular a danezului Mads Mikkelsen, stiindu-se ca actorul mai fusese încununat cu Palm d’Or pentru rolul din „La Chasse“.
„Frumos ca un animal“, cum îl caracteriza un critic de la „Le Figaro“, Mads se pliaza cu stilul lui suveran, sobru, autoritar, pe cel solemn, lent, al regizorului. Altminteri, Arnaud des Pallières detine reputatia unui cineast experimental, din galeria celor care practica filmul de autor. În plus, tema aleasa este sustinuta de o frumusete austera, în numele unei veritabile nobleti cinematografice, cu planuri fixe, transante, desprinse dintr-un univers încarcat de tensiune. Juriul bruxellez a apreciat, pesemne, si expresia tragismului reprezentat de biografia personajului titular, rapus de forte implacabile într-o lume în care a tine capul ridicat, a te revolta înseamna sa te consacri unei lupte dinainte pierdute.
Povestea a fost preluata dintr-o nuvela a lui Heinrich von Kleist, adaptata cinematografic si în 1969 de un german, Volker Schlondorff. Adus în spatiul francez, cu peisaje altminteri splendide (între locatiile folosite la turnaj s-au aflat, de pilda, si domeniile castelului D’Aujac), subiectul se dezvolta în latura lui monumentala, desi cam lipsit de surprize. Monotonia poate fi însa catalogata drept o figura a semnificatiei, o forma de a ilustra inertia, dificultatea de a iesi din rând, de a-ti impune personalitatea.
Michael Kohlhaas este un negustor de cai din Europa secolului al XVI-lea. Revenind în Germania, unul dintre proprietarii de pamânturi îi cere sa plateasca trecerea pe acolo. Neavând bani, Michael lasa doi cai garantie, însa neglijenta supusilor guvernatorului transforma altminteri superbele exemplare în niste biete mârtoage. Voind sa-i vina în ajutor, sotia lui Michael este ucisa. Barbatul nu suporta atâta injustitie si se ridica împotriva stapânirii, în fruntea unei armate de revoltati. O face cu pretul propriei vieti, pierzând totul. Desi tragic, gestul lui este pilduitor.
Un alt titlu pe care l-am reîntâlnit pe afisul festivalului de la Bruxelles este „Miele“ al italiencei Valeria Golino. La Cannes a fost inclus în selectia de la „Un Certain Regard“. Juriul ecumenic l-a apreciat în mod deosebit, iar cei mai multi jurnalisti au subliniat interpretarea rolului titular încredintat unei mari sperante, Jasmine Trinca. Personajul ei, Irène, traieste o viata dubla. Pe de o parte este fiica si iubita adorata, pe de alta, duce o existenta ascunsa, sub semnul implicarii anonime în tragedia unor oameni. Pleaca din casa ei de pe tarmul marii, nu departe de Roma – în timp ce tatal si amantul o cred studenta –, spre a se consacra unei activitati clandestine. Sub numele de Miele, tânara procura si administreaza doze mortale unor oameni care stiu ca nu mai au mult de trait. Întâmplarea face sa se ocupe si de un barbat care nu sufera de o boala incurabila, ci care, pur si simplu, vrea sa-si puna capat zilelor pentru ca a pierdut gustul vietii si al fericirii. De acum, ea se lupta sa-l readuca la viata, trezita, în fata mortii, de o noua responsabilitate. Implicarea emotionala si umana face farmecul acestei povestiri, filmul fiind si el rasplatit la Bruxelles cu Premiul publicului, ceea ce atesta interesul spectatorilor de azi pentru asemenea subiecte încarcate de tragism.
În festivalul derulat în capitala Europei au venit filme din mai multe locuri, câteva si din categoria celor ce, din pacate, au lipsit de pe afisul Cannes-ului în 2013. Unul este, de pilda, „Camille Claudel 1915“, semnat de un regizor altminteri premiat si la Cannes, Bruno Dumont. Juriul bruxellez i-a acordat premiul sau, subliniind astfel calitatile de exceptie ale unui cineast iconoclast, în masura sa exprime adevarurile socante din existenta unor fiinte speciale.
Condus la ultimele patru editii de un cunoscator al Cannes-ului, dar si al cinematografului francofon (fost jurnalist la Paris care a activat în echipa de la Namur, Ivan Corbisier), Festivalul de la Bruxelles a avut în acest an în competitia principala si un titlu românesc, „Rocker“ de Marian Crisan, tânar cineast premiat si la Cannes, cu Palme d’Or pentru scurtmetrajul „Megatron“, dar si în alte festivaluri, pentru cel dintâi lung metraj al sau, „Morgen“. Acum el ne-a propus un alt tip de subiect.
Autor: IOAN LAZARApărut în nr. 429