Gândirea şi elaborarea traumelor regimului totalitar este parcă o miză permanentă şi o datorie nestinsă a psihanalizei române. Foarte puţin s-a făcut în această privinţă, aproape nimic, de fapt (cu notabilele excepţii ale eseurilor şi cărţilor unor Vasile Dem. Zamfirescu, Radu Clit, Irena Talaban ori, investigând clinic traumele inconştient transmise urmaşilor Holocaustului – „strigătul copiilor muţi“, psihanalista israeliană, plecată din România, Ilany Kogan). Este o muncă de amploare şi nu mai puţin de nesfârşită răbdare, fineţe şi ingeniozitate, ce presupune – cum altfel? – o dublă expertiză: psihanalitică şi istorică.
Când, cum va fi ea oare împlinită?
Şi ar trebui împlinită, să o spunem, psihanalitic şi psihotraumatologic, pe fotoliul sau pe canapeaua din cabinet, dar şi cu aportul unor studii empirice din spaţiile altor traume istorice. Şi ar mai trebui vizitate poate şi teoriile culturale ale traumei (două fac vogă azi şi sunt deopotrivă amendate în mediile academice, teoria traumei naţionale a lui Arthur G. Neal şi la cea a traumei culturale a lui Jeffrey C. Alexander). Psihanaliza are conceptele, metoda şi gândirea adecvate pentru a intra pe acest teritoriu extrem de sensibil.
Din câte cunosc, psihanalişti români au fost întrebaţi nu o dată, în ultimii mai mulţi ani, de colegii lor străini dacă s-au aplecat asupra traumelor totalitarismului şi cu ce rezultate. Interesul e genuin, nu doar un simplu ecou al holurilor colocviilor şi atelierelor internaţionale. Am dorit să îmi verific această impresie şi l-am întrebat zilele trecute pe psihanalistul italian Stefano Bolognini, care e şi preşedintele în exerciţiu al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză (IPA), prezent la a şasea ediţie a Conferinţei Internaţionale de Psihanaliză organizată de Societatea Română de Psihanaliză, despre cum vede preşedintele IPA această chestiune. Răspunsul a venit prompt. Stefano Bolognini nu doar că s-a declarat de acord cu prioritatea absolută a unei astfel de întreprinderi, dar a şi adresat, practic, un îndemn energic, trasând o analogie ca un viraj strâns cu psihanaliza germană şi cu elaborarea traumelor induse de regimul naţional-socialist.
De ce am mai răscoli trecutul, la ce bun? ne-am putea întreba azi, cu atitudinea obişnuită de a trece mai departe (de „a pune la spate“, cum spune românul; „ce nu ştii nu îţi poate face rău“). Răspunsul este evident pentru psihoterapeuţi şi psihanalişti: orice traumă ascunsă se transmite şi se răzbună intergeneraţional, fiind depozitată într-o „criptă psihică“, un spaţiu al negânditului, al neştiutului, al neelaboratului. Într-un plan mai general şi nu tot atât de malign, şi ca să ajungem şi la truisme: orice nu e adus la lumina conştiinţei se întoarce, toxic, în prezent (întoarcerea refulatului).
Ei bine, la Conferinţa de la începutul lui noiembrie chiar a existat cel puţin o lucrare ce şi-a propus să abordeze traumele totalitarismului în România. O încercare de frazare psihanalitică a unor experienţe, dar şi efecte ale vremii. Încercarea îi aparţine psihanalistei Rodica Matei, care a vorbit despre Traumă socială, fractură identitară şi recuperarea sentimentului continuităţii prin cura analitică. Tema este foarte interesantă, ştim deja – proaspete au fost însă, cel puţin pentru mine, unele cote bibliografice şi reflecţii despre abordarea traumelor intergeneraţionale în cabinetul psihanalistului.
În excursul psihanalistei românce a fost vorba, se înţelege, despre faptul că suferinţele psihice ale românilor contemporani îşi află originea în „traumele nespuse şi negândite“, care, va să zică, neelaborate ale înaintaşilor. Despre cum se reflectă acestea în spaţiul analitic. Întâlnim în cabinet nevoia pacientului de a-şi regăsi identitatea şi tradiţia familială şi, totdeodată, suferinţe transgeneraţionale, în măsură să aducă terapia analitică în punctul mort ori chiar să-i pună capăt. Trebuie spus că abordarea acestui gen de situaţii este extrem de dificilă: analizantul este purtătorul unei suferinţe niciodată conştientizate, gândite, fiind mandatarul inconştient al înaintaşilor.
Dacă despre unele lecturi obligatorii ale psihanalizei în gândirea traumelor istorice ştiam demult (aşa fiind volumul colectiv Violence d’état et psychanalyse de la Dunod, din 1989, despre dictatura dintre 1976 şi 1983 din Argentina), interesant pentru mine a fost să aflu despre munca şi gândirea psihanalistei Yolanda Gampel, ale cărei lucrări, precum I Was a Shoah Child, sunt deja repere fără de care nu se mai poate. Interesantă în acest context a fost trimiterea Rodicăi Matei la conceptul gampelian de transmitere radioactivă, desemnând transmiterea inconştientă a traumei în spaţiul individual şi social sub presiunea violenţei sociale. La microscop identificăm o identificare proiectivă, prin care individul devine purtătorul unui nucleu traumatic radioactiv, legătura sa cu celălalt fiind modificată astfel într-o legătură tiranică transsubiectivă. Spaţiul intim se transformă în scenă a conflictelor, iar copiii sunt primele victime, fiind abuzaţi, transformaţi în abuzatori sau luaţi ca martori. Nici familia, nici copiii nu sunt investite. Priorităţile individului au devenit adaptarea şi supravieţuirea.
Yolanda Gampel este cea care dresează şi conceptele necesare pentru elaborarea efectelor violenţei sociale – punând astfel pe masă clasicul sentiment de stranietate freudian, dar şi două noţiuni forjate de ea însăşi, fundalul de securitate şi fundalul de stranietate. Ultimele două sunt clivate în situaţia de violenţă socială, după cum ne spune Gampel.
Figurând în bibliografia obligatorie a temei, Nicolas Abraham şi Maria Torok au conceptualizat fructuos despre sentimentele intense de teroare ce activează angoase arhaice. Ei au arătat că aceste sentimente sunt mult prea intense şi prin urmare vor fi percepute de aparatul psihic ca periculoase, acesta încapsulându-le într-o carapace, spre a le izola, ceea ce înseamnă că vor fi totodată conservate. Vorbim, să ne amintim, despre conţinuturi psihice cu neputinţă de gândit, de verbalizat, de simbolizat, de metabolizat. Un alt nume-cheie adus în discuţie de psihanalistul Rodica Matei a fost Frances Tustin, cu teoriile sale despre funcţionarea autistă, care ne aşază pe piste utile pentru extrapolarea la traumele istorice.
Aşezăm toate aceste concepte şi realitatea clinică în puzzle-ul violenţei sociale. Aşa cum o spune Rodica Matei, foarte vizual, cinematografic şi aproape ca într-un science-fiction: „Suferinţa e îngheţată, încapsulată şi transmisă urmaşilor cu misiunea de a deschide cutia Pandorei atunci când contextul este prielnic vindecării rănilor şi nu există riscul adâncirii lor. Adaptarea a dus la dezinvestirea a tot ceea ce ar fi fost funcţional, în favoarea formelor fără conţinut. Emoţiile nu mai pot fi simţite. Ceea ce e de simţit e disperarea şi lipsa de sens.“
Ce poate face analistul cu această enigmă sufletească demnă de un Champollion al vremurilor noastre? Nucleul dur al problemei îl constituie, evident, neputinţa pacientului de a verbaliza, „imposibila întâlnire“ cu durerea sa. Cu toate acestea, analistul are tocmai această menire, de a face lumină în cripta cu netrăitele sentimente. Tot Yolanda Gampel e cea care balizează drumul de urmat şi care scrie foaia de parcurs din cabinet şi fixează obiectivele: stabilirea legăturii între ceea ce a fost distrus în psihism şi ceea ce a fost distrus în lumea externă; desfăşurarea unui travaliu profund, psihanalitic, spre a deschide accesul la reprezentabilitate; crearea de sens; recuperarea reperelor identităţii socio-culturale. Adiţional sunt necesare acţiuni în planul socio-cultural, pentru refacerea continuităţii şi pentru constituirea unui spaţiu intern de recuperare a valorilor.
Subiectul: refacerea continuităţii transgeneraţionale; aparatul critic: Abraham şi Torok, Tustin (cu un appendix winnicottian despre spaima de prăbuşire), iar peste toţi, parcă, această Gampel inspirată şi prolifică, şi chiar şi, freatic, un Freud recontextualizat în rama traumelor colective – toate acestea par să vină, în fine, în întâmpinarea intuiţiei unora dintre memorialiştii Experimentului Piteşti (miez radioactiv al traumei istorice româneşti) care nu doar o singură dată au afirmat, încercând să cuprindă incomprehensibilul şi să gândească negânditul, că explicaţiile ar trebui să vină în primul rând dinspre psihologi. Dinspre psihologii abisalului, aş adăuga eu. Dinspre psihanalişti.
Autor: DORIN-LIVIU BÎTFOIApărut în nr. 493