Logica, psihologia, lingvistica, teoria comunicării, teoria comerţului chiar, epistemologia, informatica, estetica, filosofia culturii şi a istoriei, geopolitica, teoria religiei şi matematicile superioare împart un câmp sapienţial imens – inteligenţa umană –, pe care însă îl secvenţializează şi îl privează de puterea sa unitară care i-ar conferi cardinalitate în gândirea umană.
O teorie unificată a inteligenţei, interdisciplinară, este în acest moment strict necesară. Explozia informaţională, prezisă de Einstein, a început. În câteva decenii lumea va face probabil „un salt cuantic“ masiv, iar amploarea transformărilor va fi minimum de magnitudinea revoluţiei neolitice şi a celei industriale. Se poate anticipa că, la finalul primului ciclu evolutiv din noua „explozie“, întreaga umanitate va fi radical schimbată, inclusiv conţinutul însuşi al conceptului de umanitate, după cum s-a întâmplat deja în cele doua situaţii similare precedente. Condiţiile de locuire, algoritmul de lucru, structura socială, pacea şi războiul, banii şi băncile, familia, gândirea ca ansamblu şi autopercepţia fiecărui individ, lucrurile aparent imuabile din jurul nostru, au intrat sub forjă şi capătă tipare complet noi.
Informaţie sau inteligenţă?
O veche ambiguitate maschează datele problemei. Dintr-o modestie exagerată, maladivă, genetică, fiinţială, oamenii preferă să predice despre informaţie când, de fapt, vorbesc despre inteligenţă. Astfel, după Kant, inteligenţa ia o aură esenţială, intangibilă, impredicativă, în timp ce informaţia, un stadiu metainferior al ei, dar cuantificabil, devine standardul de referinţă al proceselor transmateriale. Descartes centrase întreaga lume pe capacitatea gândirii individuale, dar empirismul pusese o rezistenţă puternică şi temeinică (întrucât raţionalismul nu oferea o punte între individ şi raţiunea transistorică), iar, pe termen lung, în boomul industrial (exponent al praxisului şi al experimentului, deci al empirismului), raţionalismul a pierdut şi s-a resorbit în deism, cel mult în fenomenologie şi în realismul critic. Decăderea raţionalismului a fost treptată şi, în forma „intelectului“, el a mai supravieţuit câteva sute de ani, până când a devenit cu adevărat nefrecventabil şi a sfârşit ca parte neesenţială a psihologiei şi a psiholingvisticii. Despre informaţie, în schimb, date fiind aspectele ei tehnice, s-a putut vorbi liber în orice cadru ştiinţific, iar, după apariţia mass-media, informaţia a uzurpat şi câmpul propriu-zis al raţiunii. Astfel, în discursul teoretic, informaţia a canibalizat inteligenţa, căreia ar trebui să îi servească drept bază, temelie, modul de lansare, nu să o includă şi să o suprascrie. Un mic puseu re-raţionalist a avut loc în secolul 20, când inteligenţa a revenit ca emblemă conceptuală în două noi mici ramuri de cunoaştere umană, cibernetica, pe de o parte, activitatea serviciilor secrete, pe de alta.
Informaţia însă nu poate cuprinde în mod performant raţiunea. De aici şi eşecul teoriei comunicării, care nu are fineţea necesară pentru a trata conţinuturi şi a eşuat în scheme formale a-logice.
Nici măcar informaţia nu beneficiază de o doctrină consolidată suficient de puternică pentru a crea un sediu al materiei, fiind răspândită prin aproape toate ştiinţele, de la astrofizică la biologia evolutivă şi puzderia de „ştiinţe umane“. Eliminarea metacauzei (a „cauzei finale“, a scopului) din discursul ştiinţific face ca informaţia să fie tratată, în modernism şi postmodernism, fie ca un instrument, fie ca un produs secundar, întâmplător, poate chiar ca un deşeu – dintr-un punct de vedere foarte „riguros“ – al materiei şi energiei.
Explozia informaţiei sau explozia inteligenţei?
Despre ce vorbim? În mod clar, Einstein prezicea un boom informaţional, dar şi el era un fiu al timpului său şi al epistemologiei. Faţă cu Internetul, astăzi constatăm, cuantificat, că informaţia este cea care înregistrează ratele gigantice de creştere anuală, exprimate în terabiţi la puterile lui 10. Dar inteligenţa explodează şi ea?
Trăim in mijlocul unei explozii a materiei şi a energiei, Big Bang-ul, care nu a luat încă sfârşit, dacă datele privind expansiunea universului vor rămâne finale. De câţiva ani trăim în mijlocul unei alte explozii, cea informaţională, petrecută peste prima. Un adevărat Big Bang la puterea a doua în care, de această dată, suntem centru. Percepţia este inerent să fie confuză, dată fiind mulţimea de vectori, direcţii şi axe de deplasare. Nici dacă am fi în centrul unei bombe atomice nu am putea studia pertinent emisia de neutrino, wimp sau particule electrice.
Întrebarea este ce se întâmplă cu raţiunea. Se deformează mecanic, întinzându-se pe întregul nou front al informaţiei şi diluându-se pe unitatea de informaţie? Se deformează elastic, întinzându-se pe tot frontul şi păstrându-se constantă pe unitatea de informaţie? Sau ea însăşi este, în aceste zile, detonată de informaţie, după cum TNT-ul (inert sub raportul energiilor atomice) este în stare să declanşeze fisiune şi să elibereze energiile extreme?
Nu este obligatoriu ca la finalul exploziei raţiunii, dacă într-adevăr are acum loc una, beneficiarii acesteia să fie, în continuare, oamenii – pot fi roboţii, cyborgii sau „omul nou“. Afirmaţia este de natură SF, dar interesant este că fraza nu sperie nici când o scrii, nici când o citeşti. Oamenii se percep pe ei însuşi mai degrabă ca parte a Raţiunii, a Marii Inteligenţe, decât ca produse individuale, finale şi întâmplătoare ale codului genetic. Darwinismul ne-a aruncat într-o asemenea poziţie, de rezultat al evoluţiei ca răspuns la factori de mediu aleatori, fără nici o logică intrinsecă, fără scop şi raţiune absolute. Hubble ne-a aruncat într-o periferie a Cosmosului. Dar agenda secretă a omenirii, independentă de argumentaţia ştiinţifică şi de dogmele momentului, este că individul şi cultura (societatea, oraşul) reprezintă axa ordonatoare a tot ce putem numi lume. La urma urmelor, indiferent de tot ce ştie, omul e o „trestie gânditoare“ pentru care orice cunoaştere este o autocunoaştere (Pascal ft. Socrate).
Autor: NICU ILIEApărut în nr. 488