Un interviu cu regizorul maghiar Jankovics Marcell
Cea de-a sasea editie a festivalului de film studentesc FFEST, organizat la sfârsitul lui noiembrie la Cluj-Napoca l-a avut ca invitat pe Jankovics Marcell, personalitate marcanta a filmului de animatie contemporan. In 1977, regizorul maghiar a primit Palme d’Or-ul la Cannes, pentru scurtmetrajul „Lupta“, la scurt timp dupa nominalizarea la premiile Oscar pentru „Sisyphus“, realizat in 1974. In 2012, Jankovics a venit la Cluj cu animatia „Tragedia omului“, o creatie complexa, careia cineastul i-a dedicat un sfert de secol. Aceasta productie ilustreaza in cincisprezece tablouri episoade intunecate, imagini apocaliptice din istoria omenirii de dupa izgonirea lui Adam si a Evei din Paradis.
Daria Ioan: Stimate domnule Jankovics, care au fost sursele ideii de a adapta „Tragedia omului“, cunoscutul roman al lui Madach Imre?
Jankovics Marcell: Sunt megaloman si am vrut sa fac ceva grandios. Au fost câteva evenimente premergatoare: eu am avut un proiect legat de Biblie; acesta esuase, nu am primit fondurile necesare. Sponsorul a disparut cam dupa 10 minute! Acela ar fi fost un proiect semnificativ mai lung, de 13 episoade a câte 26 de minute. Stateam, lipsit de inspiratie, si ma gândeam ca ar trebui sa fac ceva maret. Nu stiu daca va spune ceva numele de Hankiss Elemer. La momentul respectiv, Hankiss Elemer era dramaturg principal la noi, la Studioul de Film Pannonia si mi-a zis : „Tu ar trebui sa faci Hamlet!“; iar eu ii ziceam : „Elemer, e o nebunie! Hamlet e englez, ce legatura am eu cu englezii?! Ce ai zice daca as face «Tragedia omului»?“. A ramas cu gura cascata. Deci asa a inceput, de la niste poante, iar motivele principale pentru care am acceptat aceasta provocare sunt cel putin doua. Primul ar fi ca mie niciodata nu mi-a placut vreo adaptare dramatica, nici cele doua filme pe care le-am vazut, si am ajuns la concluzia ca filmul acesta e mai realizabil pentru noi, regizorii de animatie: pentru ca are un text insuportabil de lung si de greu, se pot spune multe prin imagine, iar astfel scapam basma curata. Adevarata dramatizare presupune ca monologul textual de foarte mari dimensiuni sa devina un soi de dialog. Asta a fost prima directie. Iar cealalta il implica pe un prieten de-al meu, care se numeste Szamadán György, care e pictor si care a intuit o legatura intre „Tragedie“ si traditia Cartilor de Tarot. Pachetul format din 22 de piese ilustreaza imagini simbolice, care pot fi aplicate „Tragediei“. In opinia amicului meu, Madach cunostea aceste compatibilitati, utilizându-le in opera sa. Erau idei bune. Pot sa va dau chiar un exemplu concret: exista o carte de Tarot care reprezinta Roata Destinului, la care am zis: „Da, e Londra, un indicativ de apel vizual fundamental!“. In „Tabloul londonez“ din „Tragedie“ totul se invârteste in jurul acestei miscari circulare, deoarece capitalismul e static, evolutia e doar aparenta, doar tehnica, totul se rezuma, de fapt, la consumism si la apelul de a-ti cheltui banii, nimic altceva. Prin urmare, am cautat si celelalte analogii. Asadar, Tabloul grecesc e Carul Triumfal, cu cei doi cai ce-l trag in directii opuse, Imparatul e Faraonul, iar Magicianul e Kepler din Tabloul londonez. M-a fascinat atât de mult ideea aceasta, incât am incercat sa scriu un scenariu plecând de la ea, scenariu care mi-a intarit convingerea ca acest film isi va avea rostul. Deci am investit destul de mult in el, pâna când am ajuns in stadiul in care am prins curajul necesar de a-l prezenta publicului avizat. Asta a fost in ’83, dar pâna in ’89 nu am primit niciun ban. Mai aveam televiziunea, ma ocupam de alte lucruri intre timp; bineinteles, seful meu ma mai trimitea, din când in când, sa cer bani de ici si de colo. In ’89, simtind presiunea iminenta a schimbarii de regim politic, mi-a dat ceva bani si am reusit sa pornesc. In felul acesta a inceput proiectul sa se deruleze treptat-treptat, astfel incât, in 2008, am debutat cu o versiune de serial de televiziune, facând prezentarea fiecarui tablou separat, iar Szöcs Géza, secretar de stat in perioada respectiva, m-a intrebat: „De cât mai ai nevoie ca sa termini odata filmul?“. I-am raspuns: „De 19 milioane si jumatate“. Mi-a dat banii si astfel, in vara anului 2011, am reusit sa finalizam. Conditia lui Szöcs Géza a fost ca, la finele presedintiei maghiare a UE, sa primeasca 100 de DVD-uri subtitrate in limba engleza, pentru protocol. Ne-am conformat, am predat materialele la termen si astfel, in decembrie, am reusit sa facem lansarea. Am gasit un distribuitor genial, dragut si inteligent in persoana lui Böszörményi Gábor, iar ulterior am fost cautat de cei de la New York Times.
D.I.: Cât timp ati (re)scris scenariul? Câta vreme au durat filmarile?
J.M : Consider totusi ca merita mentionat faptul ca pentru mine asta a insemnat o munca propriu-zisa de doar 6 ani. Perioada aceea a fost destul de lejera, având in vedere ca eu intre timp am scris peste zece carti si am mai facut un film de lungmetraj, „Cântecul cerbului fermecat“, realizat intre 2000-2001. Deci au existat pauze lungi in povestea aceasta, insa persoanele care munceau pentru mine au reusit sa lucreze constant. Le-am distribuit sarcini atât de dificile incât, in timpul in care eu alergam dupa fonduri, ei se ocupau de ilustrarea episoadelor aflate in productie. Trebuie sa spun ca doar ulterior am recunoscut ca m-am expus la un mare risc: ce se intâmpla daca muream intre timp? In perioada lansarii, depasisem speranta medie de viata, adica 69 de ani; eu deja trecusem de 70 la momentul respectiv.
D.I.: Ati folosit mai multe tehnici de animatie. Ne-ati putea impartasi câteva „secrete“ din laboratorul „Tragediei omului“?
J.M.: Din pacate, animatia joaca un rol destul de redus aici, aceasta presupunând bani, costuri ridicate. Deci, folosind limbajul profesional international, nu as fi putut realiza un „full animation“ cu multe imagini si miscare ca in filmele Disney. Dar nici nu consider ca ar fi o problema, fiindca miscarea ar distrage atentia de la idee, ca iluzionistul care isi mascheaza trucul prin gesticulatie, iar aici ideea a fost totusi importanta, iar eu stiam deja in prealabil ca banii nu vor fi suficienti. Tocmai de aceea am incercat sa concep filmul in asa fel incât sa nu accentuez neaparat in mod constant miscarea. Desigur, sunt si secvente de genul acesta. Pentru „Tabloul roman“ am imaginat personajele in forma de statui funerare, sprijinind astfel ideea originala din text. Printre altele, in versiunea de serial de televiziune, i-am dedicat Tabloul acesta lui Fellini, el fiind pentru mine unul dintre zeii de pe pamânt. Acesta si-a dorit dintotdeauna sa devina animator, pe când eu mi-am dorit dintotdeauna sa devin Fellini. Iar partea curioasa e ca, de fiecare data când ii citesc scenariile, simt ca ma aflu intr-un vis. „Tragedia“, printre altele, este tot un vis. Iar pe mine ma intereseaza, pe de-o parte, lupta prezenta in acest film, iar, pe de alta parte, aceasta stare de vis. E de la sine inteles ca de fiecare data când sunt intrebat de ce nu am transpus tablourile in acelasi stil, le propun interlocutorilor sa-si imagineze un faraon care arata exact ca Robespierre, adica imagini incompatibile. In conceptia mea, principala problema a filmului artistic e ca niciodata nu este indeajuns de stilizat pentru a oferi senzatia de arta, intotdeauna imi provoaca impresia de film documentar nereusit. Dar il ador pe Fellini, el este unul dintre regizorii mei preferati, cum e si Ken Russell sau Wajda, tocmai pentru ca ei intotdeauna stilizeaza lumea pe care o prezinta in filmele lor. Prin urmare, daca eu dispun de aceasta posibilitate de a impregna „Tabloul egiptean“ cu spirit autentic egiptean, nu voi pierde o astfel de ocazie. Daca ma transpun în Grecia antica, in Athena, trebuie sa prezint acea lume prin mijloace specifice ei, nu ma pot folosi de instrumentele secolului XXI. In schimb, in muzica e total diferit: Mozart se potriveste, fara doar si poate, atât cu antichitatea, cât si cu perioada preistorica.
D.I.: Considerati ca exista o legatura marcanta intre ideea de apocalipsa si etapele sumbre din istoria omenirii, fiecare dintre acestea parând sa reprezinte in sine un intreg sfârsit de lume. Sunteti, as spune, un distopic.
J.M.: In „Tabloul londonez“, de pilda, caruselul reprezinta un personaj principal datorita acelei miscari circulare, târgul e populat de oameni obisnuiti care se distreaza si deodata ies la iveala cei patru Cavaleri ai Apocalipsei, iar ulterior apare imaginea celor patru creaturi animalice simbolizând Evanghelistii, prezenti deja inclusiv in sectiunea dedicata Vechiului Testament. Prin asta, eu fac referire la conceptia mea asupra sfârsitului, deci ati nimerit intrebarea. Parerea mea e ca aceasta cultura, a carei parte integranta sunt si eu, este pe sfârsite, e un sfârsit de lume. Pe de alta parte, rolul dumneavoastra e acela de a crea o noua cultura. Nu va fi un proces scurt. Eu fac referire in film la era crestinismului, o era care a debutat cu 800 de ani, chiar cu 1000 de ani plini de eforturi, de sudoare. Reforma de la Cluny s-a infaptuit doar dupa urcarea pe tron a Sfântului Stefan, stilurile romanic si gotic au aparut datorita acestei reforme; atunci au inflorit toate acele lucruri despre care vorbim azi ca fiind niste minuni crestine. Nu ma refer aici la mesajele religioase, ci, in primul rând, la acel context obiectual si artistic care a fost creat atunci, cu ajutorul unor filosofi precum Sfântul Toma din Aquino din secolul al XIII-lea. Gânditori erau si inainte de perioada respectiva, insa mai putin productivi. Asadar, ceva a luat sfârsit, iar dumneavoastra nu puteti continua, pentru ca aveti la dispozitie metode, instrumente total diferite. Revolutia informatica genereaza o nebunie totala, totul se schimba: schimbam sistemul de numeratie zecimal cu cel binar, degetul aratator cu degetul mare, ne confruntam cu tot felul de lucruri care trebuie reinventate. Si asta nu mai e responsabilitatea mea. Cert este ca ne aflam in mijlocul unei apocalipse, numai ca ea nu va fi atât de spectaculoasa precum a fost cea prezisa in Apocalipsa dupa Ioan, dar va fi, fara echivoc, una reala.
Traducere din limba maghiara de
Csilla Egei