Ar trebui sa li se ceara banii înapoi. Atât sumele platite de la partid, cât si contravaloarea sinecurilor de la stat. Sa faca bine domnii consultanti de imagine sa restituie onorariile lor grase, acum, când le ies la iveala nepriceperea, lipsa de imaginatie, necunoasterea tintelor. L-au pus sa naduseasca la coasa, l-au pus sa traga la rândea, sa deszapezeasca masini abandonate, sa toarne ceai cu polonicul de ciorba (mai lipsea o tichie de bucatar, ca a lui Ontanu), sa se tina batos, sa faca pe durul, sa fie orfan… Ei nu observau oare ca nimic nu prinde? Nici macar întâmplarile reale, cu potential dramatic, cum a fost când a picat de pe o estrada, ori când a prins din zbor un ambasador lesinat… Încapatânatul electorat continua sa-l considere un clovn antipatic. Apt numai pentru huiduieli.
Iata însa ca maleficii sfatuitori ai fostului prim-ministru nu încercasera chiar totul. N-au încercat sa-i dea pantalonii jos. Sa fi pilotat pe cineva agil, de preferinta de la S.P.P. – sa nu se iste alte complicatii, Doamne fereste ! – care sa vina pâs-pâs pe la spate si sa-i traga nadragii-n vine, într-o adunare publica transmisa în direct. De pilda, la dezbaterea unei motiuni de cenzura. Ar fi fost, oricum, mai onest decât alte tertipuri de influentare a votului.
Acum, dupa pierderea partidei, s-a vazut ca priza la public, sansa popularitatii zaceau nu în noianul de vorbe rostogolite fara odihna, în accente pe anumite predicate, folosirea cu obstinatie a substantivului românii, nici în tinuta corecta si ochelarii profesorali, ci în partea cea mai ignorata si mai ignoranta a corpului. Degeaba si-a tocit Boc (devenit, dintr-odata, „Boculet“) fesele pe jilturile de la Guvern, sansa afirmarii lor se afla în vestiarul unei sali de gimnastica si depindea de-un obiectiv indiscret, de un slujbas neloial si de un teleast fara scrupule.
Larg difuzata în universul cunoasterii, imaginea bucalata nu a stârnit interes, nici haz. Dimpotriva, s-a iscat o furtuna de dezaprobare a impudicei initiative si, implicit, un val de simpatie pentru omuletul în pielea goala. Înfatisat fara voie în esenta lui de muritor, omnipotentul detestat pâna mai ieri a solidarizat în jurul nudului sau modest muritorimea de rând, etern detinatoare a unor sinapse neghicite de specialisti si capabila de reactii imprevizibile acestora.
Totusi, rasucirea parerilor e prea pregnanta si spontana ca sa nu incite la reflectii.
A considera ca populatia e nestatornica ar fi gresit si nedemn; reactiile mentin vechile critici, îl pastreaza pe fostul premier lipit de pacatele sale, separându-l însa de incidentul impudic. A pune totul pe seama posturii de victima ar fi iarasi inexact si edulcorat; la o adica, se gasesc destui insi care sa arda cîte-un sut în burta unuia cazut, pe când reactiile de dzaprobare a golaniei cu popoul gol par mai extinse decât omenia reala a contemporanilor nostri. A spera ca asistam la un refuz al excesului de vulgaritate ar fi iluzoriu; complacerea în vulgaritate – identificata cu modernismul – a cuprins în asemenea masura deprinderile si preferintele, chiar gândirea si stilul comportamental, încât respingerea grosolaniei, impudorii, mitocanismului devine tot mai rara si mai timorata.
S-a mai încercat – cum altfel? – politicizarea întâmplarii, tâsnind spontan paranoismul de rigoare: unii ca e lucratura lui Voiculescu (împotriva cui? A unui personaj învins?) altii ca a fost un complot contra lui Crin Antonescu (nimerit ca musca-n lapte într-o „dezbatere“ tabloida); ipoteza e falsa pentru ca pâlpâie numai în logoreea postacilor pe internet, incitata de pigmentarile unor jurnalisti; adevarata reactie de dezaprobare, ampla si reala, a putut fi remarcata cu acuratete în pulsul strazii. Asistam deci la altceva, la un proces probabil mai profund si mai important.
Leg actuala atitudine a populatiei de si mai surprinzatoarea reactie izbucnita, cu doua luni în urma, în apararea lui Raed Arafat. Întotdeauna când evolutiile impun zicala unde dai si unde crapa (a se vedea si decembrie ‘89), înseamna ca exista tensiuni si acumulari mai importante si mai diferite decât cele observabile, controlate sau doar stiute. Ca fost optimist, încep sa cred din nou ca obstea româneasca germineaza resurse proprii de autoconservare, exact când speranta se apropie de zero. Mult asteptata societate civila, cea naturala, adevarata, nu copilita în glastrele sponsorilor mai mult sau mai putin dezinteresati, pare sa fi crescut pe nestiute, sa fi ajuns la vârsta afirmarii constiintei de sine. Pentru prima oara spiritul civic pare autentic, ardent si autonom, întarcat de la alaptarile politicii, dezintoxicat de manipulari externe, liber de sovinismul reductionist. Daca acest popor român va supravietui urmatorului deceniu (exista un „daca“ pe care-l vom explica altcândva), pentru civismul national anul 2012 poate fi anul pubertatii.
Legat de aceasta speranta înteleg si limpezimea reactiilor fata de împrejurarea Boc la vestiar. Oamenii au început sa creada de-adevaratele în drepturile si libertatile lor fundamentale. S-a scuturat de pe ele polenul demagogiei, cetatenii le resimt în relativa lor concretete si încearca sa le apere. Cu cât se acumuleaza mai multe frustrari economice, politice si sociale, cu atât acestor bunuri aparent abstracte li se cauta corespondent în real. Dreptul la intimitate, la imagine decenta face parte dintre cele câteva privilegii fundamentale, cunoasterea lui tine de abecedarul democratiei, dar iata ca nici pozarul din vestiar, nici realizatorul Capatos si nici macar principalul viitor candidat la Presedintia României nu au avut reflexul sa se gândeasca, în primul rând, la interdictia legala. A prevalat orice alta motivatie – razbunarea pe sef, ciubucul, ratingul sau adversitatea politica – nu faptul grav al încalcarii unui drept fundamental. N-au avut acest reflex de cultura civica.
Au început sa-l aiba însa oamenii obisnuiti. Destinatarii imaginii japcuite, au înteles braconajul si l-au respins. A fost o reactie de stup, dar mai inteligenta în firescul ei decât socotelile ticluite de unul sau altul dintre actorii elevati ai micului scandal.
Ca si în împrejurarea cu Raed Arafat, a mai functionat spontan si ferm reactia la excesul de putere. Crispeaza îndeplinirea prerogativelor în stil discretionar si cu cinism. Atunci, semnalul abuziv venise dinspre functia cea mai înalta în stat, acum – dinspre o putere doar metaforic numita asa. Iata însa ca, pentru cetatean, echilibrul puterilor – numite astfel constitutional sau doar metaforic – este la fel de important. O fi presa dulaul de paza al democratiei, dar asta nu înseamna ca titularul democratiei nu-i zice mars de-aici daca musca din ceea ce trebuie sa apere. Pentru cetateanul de rând, care se simte mai mult stapânit decât stapân, semnele de îndeplinire abuziva a prerogativelor – fie si prerogativa libertatii de exprimare – crispeaza când sunt excesive.
De asemenea, omul comun nu tolereaza lipsa de sansa. Este prea sub vremuri, prea fara noroc, ca sa nu spere si sa dispere dupa ultima ocazie salvatoare. În episodul cu vestiarul, Boc n-a avut-o. Cineva l-a agresat miseleste, fara sa-i dea macar posibilitatea sa-si acopere cu palmele goliciunea. Si uite-asa, prin abuzurile altora, fundul i-a salvat obrazul.
Mult cautata tenta de omenesc îl astepta în întoarcerea la popor. Dintre reprosurile care i-au marcat caderea face parte si exprimarea ne-a lasat în fundul gol. Atâta doar ca poporul nu e ranchiunos. Si în afara de asta, întelege ca trebuie sa se teama de rele mai mari chiar decât saracia.
Autor: SERGIU ANDONApărut în nr. 364