În urma cu multi ani am declarat, aparent fara motiv, Lisabona o himera. Poate sonoritatea numelui, de femeie melancolica si misterioasa? Poate asocierea cu apele înselatoare ale Atlanticului, de unde portughezii se întorceau cu mirodenii si aur, prin care navigau sa cucereasca popoare mult mai numeroase ca ei, tinuturi mult mai mari decât pamântul lor, o fâsie pe coasta Europei, în coasta Spaniei de temut. Îmi imginam Lisabona ca pe o corabie cu pânzele umflate, trasa la malul batrânului continent care a vazut razboaie sângeroase, renastere si obscurantism, credinta si tradare, catolicism rigid si prigonirea evreilor, imperii înflorind si prabusindu-se.
Nu Parisul sau Roma, visul meu era Lisabona. Si ca orice vis, cu cât ti-l doresti mai mult, cu atât începe sa se îndeparteze de tine. Între timp calatorisem în locuri îndepartate sau exotice, din Nepal în Peru, din India în Patagonia, din Burma în Chile, dar la întrebarea unde as dori cel mai mult sa ma duc, raspundeam automat „la Lisabona“. Nu ma împiedica nimic s-o fac, si totusi, cum sa atingi o himera?! Tânjeam dupa ea si mai mult dupa ce citisem cartile lui Saramago.
Uneori imi imaginez orase-femei si orase-barbati, dupa tipul de energie pe care îl emana, dupa lumina sângerie sau rece la apus, cerul cenusiu si vibratia aerului, dupa mirosul de oleandri sau de eucalipt, gustul de sare ori de pamânt, dupa asezarea sub munte sau întinderea lenesa la câmpie. Asocierile sunt însa mult mai profunde, mai tin si de referinte culturale sau istorice, de relatia ta cu locul si de interactiunea cu oamenii lui. Sunt orase unde ajunge sa te duci o data si altele unde simti nevoia sa revii, spatii care te umplu sau te golesc, care te provoaca sau te linistesc, îti contrazic imaginatia sau îti satisfac asteptarile. Roma ramâne pentru mine o înteleapta care îsi poarta cu noblete vârsta si ridurile, Barcelona, o artista capricioasa, îmi închipui Venetia ca pe femeia femeilor, desavârsita în frumusete, Madridul ca pe un cavaler mândru si impetuos, în timp ce Stockholm e un print încercanat, iar Tokio un samurai orgolios care a ajuns sa asculte în casti heavy metal…Si nu pentru ca numele lor s-ar termina sau nu în vocala a sunt orasele femei sau barbati. Parisul întruchipeaza eternul feminin, sofisticat si stralucitor, Praga îmi apare ca un barbat impunator si imprevizibil, Atena ca un soldat obosit, Viena – un print cu peruca si pantofi cu vârf aurit. Londra, uneori o aristocrata uscativa plina de ambitii, e alteori un lord vanitos. Dar ce facem cu New York-ul, cu energiile lui explozive si amestecate? El este un altfel de animal, impetuos, devorator, dar si de necuprins, puternic si generos, cum sunt animalele legendare.
Am ajuns la Lisabona într-o duminica blânda de octombrie înainte de rasaritul soarelui. Dormita înca, între palmieri, portocali si buganvilia. Hotelul la care stateam se afla în Baixa, inima veche a orasului, la câteva strazi de Piata Comertului, unde pe vremuri acostau caravelele, înconjurata de cladiri impunatoare care adapostesc diferite ministere, cu colonade, statui, porticuri, si ale carei trepte de piatra se termina direct în ocean. La acea ora faleza era pustie. Locul perfect pentru a astepta rasaritul. Întunericul se dadea încet la o parte împins de spinarea luminoasa a cerului pe care se ridica o dâra subtire rosu-violeta. Orasul a iesit treptat din umbra, asa cum ai developa un film si sub ochii tai culorile ar deveni tot mai vibrante si formele ar capata contururi tot mai clare. Au aparut întâi colinele cu casele lor multicolore agatate unele peste altele, cu balcoane de fier forjat si acoperisuri de tigla rosie, turle de catedrale si manastiri, turnuri de castele medievale, cupole de palate si statui de bronz, apoi strazile pietruite înguste si drepte, piete pavate cu mozaicuri si în cele din urma cafenele, terase cu mese scoase afara si vitrinele apetisante ale patiseriilor. Cum altfel sa-ti începi ziua în Lisabona decât în aburii de espresso si de prajituri tocmai iesite din cuptor la Café Martinho da Arcada, cafeneaua preferata a lui Pessoa din Piata Comertului? Sau la Café Nicola, fondata în secolul 18, în Piata Rossio, unde poetul Manuel Maria Barbosa du Bocage obisnuia sa-si dea întâlnire cu prietenii. Rossio a fost dintotdeauna locul de întâlnire al locuitorilor Lisabonei, un fel de „ceasul de la Universitate „ în Bucuresti. În secolul XIX, Piata Rossio avea sa fie pavata cu mozaicuri portugheze si decorata cu fântâni de bronz aduse din Franta, iar în centrul ei a fost ridicata statuia Regelui Petru IV.
Orasul are o monumentalitate delicata si o noblete atinsa de timp, îi poti recompune cu usurinta frumusetea initiala chiar în zidurile coscovite, în balcoanele roase ori în casele parasite din cartierul vechi de unde locuitorii au dezertat spre zonele moderne din lipsa de resurse pentru a renova cladirile istorice. Asa se face ca odata ce lumina a inundat orasul, am descoperit ca în Baixa se aflau doar turisti plimbându-se în labirintul strazilor care urca si coboara cele sapte coline, ori fac un tur – obligatoriu! – cu tramvaiul 28, istoric si el, atractie legendara, un fel de vagon mic de lemn pictat în galben, un taxi mai mare, naravas, care urca aproape frecându-se de ziduri pante ametitoare, se opreste scrâsnind din roti chiar în buza lor la vreun semafor ori ca sa-si lase calatorii sa fotografieze panorama de pe terasele încarcate de flori si palmieri ale Pietii Miradora, ori printre crengile maslinilor cu trunchi contorsionat spectaculos, adevarate sculputuri naturale în lemn datând de sute de ani în jurul zidurilor fortificate ale Castelului Sfântul George care domina orasul, o citadela recucerita în 1147 de la mauri de armatele regelui Afonso Henriques cu ajutorul cavalerilor din a Doua Cruciada.
Mai batrâna cu sute de ani decât Roma, Parisul sau Londra, Lisabona a fost numita de Iulius Cezar Felicitas Julia. Conform legendei însa, aceasta asezare antica ar fi fost fondata de Ulisse sub numele de Olissipo, dupa ce a parasit Troia. De-a lungul secolelor, destinul ei este plin de contradictii, contorsionat ca trunchiurile maslinilor. În 1497 Vasco da Gama ajunge în India, ocoleste Africa si parcurge o distanta mai mare decât Ecuatorul. Este era marilor descoperiri, când expeditii portugheze îndraznete rascolesc harta globului, din Africa pâna în India si Brazilia. Barbati curajosi, regi vizionari si ambitiosi, Atlanticul deschis la picioare, au împins spre necunoscut sute de navigatori, exploratori, comercianti în cautare de aur, mirodenii, zahar, textile, sau sclavi. Tot atunci, însa, mii de evrei „convertiti“ la crestinism sunt masacrati în Lisabona. Când cucerit, când cuceritor, orasul si-a asumat istoria cu toate ranile si gloria, i-a pastrat urmele în pietre, ziduri, si monumente.
Cladirile de o frumuste neasteptata, amestec de stiluri arhitectonice, decorate cu lambriuri, colonade si sculpturi dantelate în piatra sau marmora, adapostesc mereu altceva decât îti imginezi. Crezi ca te afli în fata unui palat, când de fapt e un oficiu postal, o gara, sau un hotel. Toata Portugalia e de altfel plina de asa numitele Possadas, foste castele medievale renovate ca hoteluri si pensiuni luxoase. Poti sa te simti rege pentru o noapte si sa traiesti într-un secol trecut cu tot confortul de azi. Iar preturile nu-ti vor goli buzunarul. Sau sa închiriezi un apartament în centrul Lisabonei, unde într-o cladire istorica, poti sa-ti iei micul dejun într-o gradina interioara plina de flori tropicale si mozaicuri, si unde camerele cu tavan înalt sunt pastrate intact de câteva generatii, cu mobilier de palisandru adus din Brazilia, cu candelabre si statui de bronz.
E la moda acum Lisabona. Alaturi de Istanbul, e una din cele mai vânate destinatii europene. Lumea si-a împlinit visul Parisului sau al Romei, a început sa prinda gustul locurilor mai retrase, împinse inevitabil în umbra de capitalele sonore, dar autentice, cu stil si caracter, unde frumusetea peisajului e dublata de istorie si cultura. Iar Portugalia are tot. Plaje spectaculoase cu stânci colorate iesind din ocean în sud, la Algarve si Faro. Citadele medievale, castele si forturi în nord, la Braga, Viseu, Barcelos, orasul cocosului legendar care este simbolul Portugaliei, sau Guimaraes, prima capitala în 1139, pe valea râului Minho de unde vine „vino verde“. Catedrale si manastiri vechi construite în stilul exuberant manuelit, cum e cea de la Batalha, sau Manastirea Ieronimilor din Belem intrata în patrimoniul universal UNESCO, locuri sfinte de pelerinaj ca Fatima, centre universitare vibrante precum Coimbra (prima universitate dateaza din secolul XIII!), paduri de eucalipt, plantatii de citrice si maslini, podgorii pe Valea râului Douro, unde se produce celebrul vin de Porto. Cât despre Porto, orasul-port din nord, este de o noblete arhitectonica si urbanistica despre care se vorbeste prea putin. Am hoinarit pe strazi flancate de zidurile caselor placate cu mozaicuri si ceramica pictata, prin anticariate si librarii cu vitralii si decoratii de lemn sculptat, prin catedrale gotice ridicate pe coline, am trecut poduri monumentale si am cinat în resturante cochete pe malul râului, cu sentimentul ca mergeam înapoi în timp, într-o Europa eleganta care si-a pastrat sobrietatea, originalitatea si tihna.
Poate ca venind ca turist american, sunt mult mai sedusa de Portugalia decât ar fi un român, sau un european obisnuit cu atmosfera strazilor înguste pietruite, a cafenelelor si anticariatelor, a ruinelor romane si medievale, a cerului mai larg cu nori albi pufosi. Înteleg si de ce unii pretind ca visul american începe sa se destrame în spatiul unde a înflorit, si poate fi azi trait mai degraba în Europa. Cu toata criza care loveste rând pe rând tarile batrânului continent, cu toata austeritatea financiara, aici înca îti mai poti sorbi cafeaua si citi ziarul linistit la o terasa salutat de toti vecinii care te cunosc. Se spune ca europenii, cu salarii mult mai mici decât în America, nici nu se spetesc muncind, iar frica de viitor si de batrânete le e atenuata de asteptari moderate, îsi pastreaza gustul siestelor, vacantelor si calatoriilor, cu alte cuvinte stiu sa traiasca mai bine din mai putin. Poate. Eu cred înca în forta Americii si în farmecul Europei, ceea ce nu înseamna ca uneori nu visez viitorul exilat pe o insula îndepartata, unde trupul si-ar înghiti în cele din urma umbra.
Gratie retelei de autostrazi care te duc rapid oriunde, am strabatut în doar câteva zile orasele medievale tacute construite în piatra ca Obidos, am admirat cerul înstelat deasupra templelor romane din Evora, am coborât pe coasta Atlanticului în statiuni elegante ca Estoril, am mâncat sardine în oraselul de pescari Cascais, am vizitat castele maure în Sintra si am ajuns pâna în cel mai de vest punct al continentului, la Boca da Roca, unde valurilor se sparg cu vuiet de stâncile abrupte. Si înapoi la Lisabona, de data asta ca o cunoscatoare, scapata de febra turistului disperat de a nu rata nimic. Iar la întorcere Lisabona si-a recâstigat misterul. Nu mai trebuia sa bifez nici Turnul Belem, marca orasului, care apare în mai toate cartile postale, cu piatra lui alba luminoasa iesita din albastrul oceanului, nici Bulevardul Libertatii, „ Champs Elyseul „ Lisabonei, cu terase si bouticuri cochete, fântâni si statui, ascunse între palmieri si vegetatie luxurianta, nici parcul Edward VII, cu gradina sa de iarna care adaposteste o colectie permanenta de plante tropicale, purtând numele regelui Angliei, care, în 1903 a vizitat Lisabona. Scapasem si de presiunea muzeelor, de la cel de arheologie, la muzeul calestilor extravagante, de la cel maritim la muzeul Gulbenkian, una dintre cele mai frumoase colectii particulare de arta daruita Lisabonei dupa ce proprietarul ei, om de faceri si diplomat armean bogat, avea sa se îndragosteasca de acest oras si sa-si transfere aici comorile palatului în care locuia în Paris, de la obiecte de mobilier la galerii de arta din toate epocile si civilizatiile lumii.
Cu toata exuberanta arhitectonica a Parcului Natiunilor, cel mai nou si mo-dern cartier unde a avut loc Expozitia Mondiala din 1998, si în ciuda elegantului district aristocratic Chiado, unde se afla si cafeneaua A Brasileira, unul dintre locurile preferate ale artistilor si scriitorilor de peste o suta de ani, în fata careia se afla o statuie în bronz, în stil american, a lui Pessoa stând pe o banca, tot partea veche este sufletul Lisabonei, acolo unde aerul de oras vestic e impregnat de mirosul orientului îndepartat.
La 1 noiembrie 1755 Lisabona a fost aproape în întregime distrusa de un cutremur si peste patruzeci de mii de locuitori ucisi, tragedie descrisa de Voltaire în romanul „Candide“ si în „Poême sur le désastre de Lisbonne“. Orasul a fost mai târziu reconstruit dupa planurile Marchizului de Pombal. Singura parte care a ramas în picioare la cutremur a fost Alfama, astazi, cea mai veche si mai autentica parte a orasului, singura locuita din Baixa.
E 1 noiembrie si ma aflu în Alfama. Hoinaresc prin labirintul stradutelor înguste ca sfoara, într-o atmosfera cu influente musulmane, trepte care taie colinele, bisericute de piatra, restaurante mici de familie, si de peste tot se aud melodii melancolice fado sub rufe scoase la uscat. Limba portugheza îmi place mai mult cântata decât vorbita. O limba aspra, directa, dintr-o bucata, ca si locuitorii acestei tari.
Am lasat Lisabona asa cum am gasit-o, melancolica si putin obosita, ca o toamna blânda cu firele de la ciorap duse dar cu picioare nervoase, privind în larg spre himera unor corabii încarcate de gloria fostului imperiu pierzându-se în apele Atlanticului la asfintit.
Când am ajuns acasa, vecinii povesteau îngroziti despre furtuna de zapada care lovise pe neasteptate New York-ul în prima saptamâna din noiembrie, doborând copaci si lasând regiuni întregi fara curent electric. La doar câteva zile dupa ce m-am întors, pietele linistite ale Lisabonei aveau sa fie invadate de protestatari furiosi. Si orasele americane au iesit din amorteala. Se misca lumea. Mocnesc noi primaveri.