„…si-apoi… când era sa cada de tot, chiar când mai avea câtiva metri… îti dai seama ce spaima pe ea, omul cu rosu si albastru si-a scos atele din mâna… stii tu… acelea care ies asa… cu viteza de-aici… si s-a prins de o cladire mare si a zburat spre fata. A prins-o exact când era sa se zdrobeasca de asfalt. Fain no, fain. Ea de fapt nu stia cine e el, ca el nu voia sa se stie. Era prietena cu fiul dusmanului omului cu rosu si albastru. Era fain si baiatul ala. Tare dragut.“ Povestea a fost mai lunga de-atât. Si a avut un punct de pornire inocent. Era vorba de un el si o ea care pareau sa se îndragosteasca dupa o formula consacrata: „erau numai prieteni la început“. Desigur, amestecul de biologie si serialele educative despre familii americane de nezdruncinat (în special, datorita eroului pe care îl au în compozitie), i-au facut sa se îndragosteasca. + chemisty-ul + the magic atmosphere. Si pe lânga toate acestea, în mod dezastruos, dublând story-ul acesta care se multiplica asemeni capetelor taiate ale hydrei, mai exista un el, un tânar, care se chinuia sa (re)povesteasca minunatele întâmplari vecinei din troleu. Ceea ce mi-a captat atentia a fost nu atât dorinta obscura de a rezuma un film hollywoodian, ci încetineala cu care baiatul de vreo 20-22 de ani rostea cuvintele, chinuindu-se sa le pronunte corect, cam ca atunci când începi sa înveti o limba straina si esti deopotriva, încordat sa duci o propozitie la capat si enervat ca pâna la urma n-ai spus ceea ce voiai sa spui, gândindu-te la câta profunzime (profunzimea ta, desigur) se pierde pe lumea asta. Dar momentul si-a capatat întreaga savoare când am realizat ca efortul acesta sisific de a pronunta corect, de a face legatura între subiect si predicat, facea parte dintr-un „dans nuptial“. Fata trebuia cucerita. Probabil nimeni nu mai încercase sa o farmece prin folosirea corecta a limbii române. Cu siguranta baiatul acesta nu putea fi acuzat de lipsa de „spontaneitate“.
Nu stiu exact de ce, dar cred ca dintr-o malitiozitate jucausa, gândul meu s-a îndreptat spre prietenii mei de breasla catalogati ca „stângisti“. Stiti voi… aceia care vorbesc sau ar trebui sa vorbeasca de Liiceanu ca „filosof liric“. Ma gândeam prin ce minune, într-un viitor apropiat sau îndepartat s-ar gasi niste tineri care sa faca „revolutia“… macar una între ghilimele (în caz ca în vocabularul stângist mai intra acest cuvânt). Parca ultima data când am auzit vorbindu-se despre ea în context larg (adica facând rating), zburase din gura domnului Mazare, care tot de dragul ratingului era îmbracat militareste în culori de camuflaj (o frumoasa redundanta pentru un politician) si daca nu ma însel purta o bereta rosie pe cap. Daca studiourile Buftea i-ar fi închiriat si un tanc… cine stie?… poate destinul poporului acesta era schimbat deja. Nu are rost sa însistam asupra particularitatilor inepte de sens pe care cuvântul „revolutie“ le are pentru domnul Mazare, dar poate e binevenit sa ne întrebam ce sens poate avea el pentru tinerii care, prin absurd, ar renunta la lectiile vizuale de liberalo-fascism marca Lady Gaga de pe MTV (necunoscatorii se caute pe youtube videoclipul „Alejandro“) si s-ar uita din când în când la stiri. Ce sens au, în general, cuvintele pentru tinerii care folosesc limbajul doar în valentele lui de „perfect simplu“ sau „perfect compus“? Va mai amintiti frumoasele povesti ale lui Barthes? Perfectul simplu ca „timp al Povestirii, cosmogoniilor, miturilor, Istoriilor si Romanelor, expresia unei ordini“, a Literaturii, a burgheziei. Când se renunta la el „literatura devine depozitara unei densitati a existentei, si nu a semnificatiei sale. Desprinse de Istorie, actele se aporpie de persoane“. Perfectul simplu „traseaza spatiul unei verosimilitati ce va dezvalui posibilul în chiar momentul în care îl desemneaza drept fals. Finalitatea comuna a Romanului si a Istoriei narate este alienarea faptelor“. Apuse vremi si apuse abilitati de sarlatani.
Dupa cum observa un filosof italian, tinerii par sa se scufunde într-o liniste prelingvistica (Umberto Galimberti, „L’ospite inquietante. Il nichilismo e i giovani“). Exemplele pe care el le analizaza sunt multiple si variate. Este atent mai cu seama la semnalele care vin din mediul scolii generale si liceu. Un profesor de gimnaziu se confeseaza: „Nu e vorba de o rafala moralista care deplânge vremurile frumoase în care tinerii citeau atâtea carti si faceau atâta politica. Eu vad ceva cu mult mai grav, faptul ca adolescentii nu mai înteleg nimic. Procesele intelective cele mai simple, o operatie elementara matematica, întelegerea unei povestioare, dar chiar si un simplu rezumat al unei dupa-mese petrecute cu prietenii sau a intrigii unui film au devenit teme de casa supraumane în fata carora adolescentii ramân cu gura deschisa, în tacere. Capacitatile sentimentale au ramas intacte. Elevii mei iubesc, urasc, se împrietenesc, se emotioneaza, se indigneaza, înrosesc, râd, plâng – ca de obicei, dar capacitatile logice, mentale, par compromise iremediabil.“
Care va sa zica tinerilor le lipseste educatia&abilitatea care i-ar pune în posesia limbajului ca instrument burghez de falsificare a lumii întru asuprirea „credulilor“, sau, si mai bine, educatia de care vorbea Gramsci unui proletariar „deconstruit“, pe veci ramas în urma sensului. As putea sa fac pariu ca peste 10-20 de ani o multime de tineri vor fi absolut convinsi ca Hitler a murit într-un cinema incendiat, fiind în acelasi timp mitraliat de un „Rocky“ american. Daca filmul lui Tarantino are vreun semnal de alarma de tras, mi se pare ca acesta este: pare sa prezinte istoria asa cum s-ar derula ea în mintea unui adolescent crescut cu filme de actiune si jocuri video. Adolescentul acesta nu mai are nicio sansa sa rosteasca magica formula: „acesta e un mit!“. Falsificarea prin expunerea verosimilului nu va trasa în mintea lui limite si pentru acest adolescent se va produce o nivelare de „gradul doi“: limbajul mitului nu va mai fi o chestiune de „conotatie“, ci va recadea într-o „denotatie“ inepta (exista tineri care s-au sinucis pentru ca nu pot trai „ca în Avatar“. Sa-i mai pomenim si pe cei care încercau sa se urce la propriu pe pereti dupa vizionarea filmului „Matrix“?). Jocul nu se va mai purta între un „limbaj-obiect“ si „meta-limbaj“ din simplul motiv ca al doilea termen va disparea. De pe terenul utilizarii sarlatan-burgheze a limbii (care va ramâne luxul câtorva sau poate doar a limbajelor tehnice ultraspecializate) se va trece la o „credulitate“ generalizata a unui prezent continuu. Modul în care tinerii se raporteaza la timp ca la „ceva de umplut“ depaseste pâna si conceptia moderna a unei asa-zise linearitati (cu care mitul se juca scotând din memorie anumite trasaturi si ascunzând altele, facând din „adevar“ un bricolaj de clisee). Eficientizarea corporatista a timpului presupune ciopârtirea lui pe „puncte“ si liniute. Oricât timp ar lua realizarea unui „punct“ de pe agenda, el va ramâne captiv în „efemerul“ acelui cerc exact circumscris, care nu mai trimite nici înainte, nici înapoi. Dar mai înainte de a ajunge sa traiasca visul american corporatist, mai înainte de a pasi tantos prin ierarhia asigurarilor de viata adolescentul are mari sanse sa se piarda în ceea ce neurologul Jean-Didier Vincent numea vorbirea ca „superdespaduchere“, adica un limbaj care nu trece de functia referentiala, functia de exprimare a emotiilor si cea fatica. Vor folosi limbajul asemeni maimutelor care de despaducheaza pentru a-si „stapâni si calma emotiile“. Am mai vorbit si cu alta ocazie despre „stolurile“ de adolescenti, de modalitatea de a fi mereu în „gasca“ ca unica posibilitate de a se prezentifica continuu unii altora în timpul-punctificat, timpul power-point, mereu de umplut (cu slide-uri) si constant amenintat de plictiseala. Succesul pe care emisiunile Big-Brother le au în Occident nu numai ca au rolul de a da lectii de „intimitate cu subtitrare“, ci reusesc sa continue procesul de prezentificare în fiecare minut, în fiecare secunda cu ajutorul gastii celei mai „cool“, cea de la televizor. Ce înseamna pentru acesti adolescenti a se identifica cu personajul? Raspunsul la întrebare e apocaliptic: ei nu se mai pot identifica cu personajul pentru ca ei sunt deja identificati/ identici cu el, nu exista decât în masura si în timpul precis în care sunt traversati de personaj, conectati la el (figura lui Mazare îmi trece din nou, sinistru, prin fata ochilor). Procesul falsificarii prin verosimil le este necunoscut. Ei au plonjat din Mit direct în Adevar, direct în semnele Motivate, fara posibilitatea de a folosi „constiinta castratoare“, ironia sau speculatia pentru a le demotiva, si, în mod evident, fara posibilitatea de a le remotiva printr-o interpretare (la care ar ajunge în primul rând printr-o educatie care i-ar reconecta cu propiile capacitati logice). Exemplul cel mai atroce de tineri pierduti în linistea antepredicativa pe care îl da Umberto Galimberti sunt doi adolescenti italieni care au comis o crima aruncând cu pietre în masinile de pe autostrada „exact ca în jocurile video“. Italia ocupa locul doi, dupa Statele Unite în privinta crimelor „fara motiv“. Adolescentii si-au povestit viata „normala“ pe care o duc zi de zi: scoala, munca, televizor, plimbare cu prietena, bar. În familie toti se înteleg de minune unii cu altii. De fapt, se înteleg prea bine, caci adolescentii nu par sa cunoasca multe persoane în plus. De fapt, sunt incapabili sa înteleaga ca în lume mai exista si altii decât rudele, cei din casa Big Brother, iubita si preotul. Întrebati ce sens a avut sa arunce acele pietre ei raspund simplu: „nu stiu“. De fapt, cele mai folosite cuvinte sunt „nimic“ si „normal“ (sunt „normal“, sunt „ca toti ceilalti“). Întrebati daca sunt impresionati de avocatii si ziaristii care le dau târcoale raspund ca „nu au nici un efect“, „nu simt nimic“. Unul dintre ei marturiseste totusi ca în ziua crimei, dupa ce s-a uitat la televizor, a adormit mai greu. „Si la ce te-ai gândit?“. „La nimic.“
Mai sunt acesti tineri capabili sa intre macar în ierarhia asigurarilor de viata? Cei mai descurcareti, cu siguranta. Fie ca îi privim ca pe viitoare functii ale sisemului monetar, sau ale sistemului informational tehnic ultraspecializat (0101 la infinit), fie ca ne îndreptam privirea catre puterea de „despaduchere“ a limbajului în care politicienii par sa detina suprematia, parca revenim la dilema dintre fizicalisti si functionalisti în privinta existentei sau non-existentei constiintei, ba mai mult, în privinta necesitatii existentei ei pentru buna functionare a sistemului (fiziologic sau de alt fel). Întrebarea lui Wittgenstein e mai actuala ca oricând: „Ce ramâne când din faptul ca eu îmi ridic bratul scot faptul ca bratul meu se ridica?“ Greu de spus. Poate nimic.
Si ma gândesc din nou la prietenii mei stângisti sau catalogati drept stângisti: cu cine facem fratilor revolutia? Si cum o sa facem o revolutie împotriva revolutiei lui Mazare? O facem înainte sau dupa reduceri? Si cu ce ne prezentam? Lirism n-avem. Adevar nici pe-atâta. De la încheieturi nu ne ies ate cu care sa ne prindem de Casa Poporului. Asta ne-ar face credibili. Si unde mai pui ca falsa constiinta ne roade pâna la maduva.