Mihail Vakulovski, Riduri, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013, 82 p.
Cititorii activi şi polemici vor fi observat o anumită formulă prestabilită a volumelor româneşti de poezie contemporană. Rareori un autor face excepţie de la o regulă nespusă a cărţilor-atelier. Nu doar coeziunea şi omogenitatea volumului par deseori subestimate de poeţi, ci devine tot mai clară o predilecţie pentru un discurs inegal, pentru inserţii sketch şi reducţii poetice. Dacă nu dintr-o teamă că poezia poate fi luată prea în serios şi, prin recul, minimalizat proiectul, măcar dintr-o apetenţă pentru proiecte dislexice şi ermetice, ludice şi experimentale, brouillons. Deşi poate e puţin forţată asocierea, multe din poemele-punte ale contemporanilor arată ca postările sporadice de Facebook. La fel cum postările despre care vorbim seamănă cu poezia: un timeline aluvionar şi efervescent, incoerent şi somatic – spontan.
Dublând discuţia largă a formulei „de volum“, din punct de vedere tematic, în ultimii ani – dacă pe la mijlocul perioadei de desfăşurare a generaţiei 2000 se scria despre copii (Sociu, Vancu, Coman etc.) – s-a scris mult despre părinţi. Marius Chivu, Radu Vancu, O. Nimigean şi, iată, Mihail Vakulovski scot în 2012 şi 2013 cărţi despre experienţa traumatică de a pierde un părinte. Desigur, fiecare în stilul lui. La Chivu avem o epopee stilizată şi plină de metafore în imaginar, la Vancu găsim o interpretare eretică şi deseori controlat-absurdă a vieţii de apoi, iar la Vakulovski – într-un volum care, trebuie să precizăm, nu-şi respectă programul ca în cazul celorlalţi doi poeţi – o inserare a temei în cadrul unui tur de poeme ocazionale în maniera binecunoscută a autorului. Dacă Nemuritor în păpuşoi era vitalist, revoltat şi dinamic – însă plin de supralicitări şi asocieri bizare în discurs, dacă Tatuaje (deseori cărtărescian – Annabel Lee c’est toi, aluvionar – însă mult mai coerent) părea să vorbească despre o schimbare de paradigmă în scrierea lui Vakulovski, Riduri, volum apărut în 2013, este de departe cel mai greu de încadrat. Şi nu că poetica fără program a lui Mihail Vakulovski ar fi fost vreodată uşor de încadrat, dar acum avem în faţă un proiect pe cât de mult construit în jurul motivului morţii tatălui, pe atât de des detractat de la firul principal. Ca şi cum în underground-ul poetic s-ar fi instalat mecanica ce debarasează poezia de asperităţi şi revolta de manifest.
Trei secvenţe: alternanţele
Cine mai are timp de hermeneutică poate găsi în volumul lui Mihail Vakulovski momente de abecedar: ridurile ca indice al îmbătrânirii, metafore ale vieţii ca lecţie de înot („timpul te trece de pe malul pe care scrie viaţă/ pe celălalt mal/ despre care ştim că/ acolo sunt cei care nu mai există şi cam atât“), simboluri falice tratate în maniera catchy a discursului tourist („arborele vechi de 2000 de ani e în Santa Maria el Tule/ şi se numeşte ahuehuete/ trunchiul lui e înalt şi/ la fel de noduros ca numele“) etc. De asemenea, referinţele livreşti (o oarecare obsesie de a alătura aceleaşi nume ale literaturii îl urmăreşte pe Vakulovski) sunt încă prezente în poezie. Însă ce s-a schimbat vine în siajul ultimelor tendinţe poetice: temperarea discursului, angajarea ironiei şi a observaţiei media. Tipologiile şi formele poeziei pot fi dispuse analitic după trei tendinţe principale: poeme expozitive ale vieţii de familie (aniversările determină scurte sketch-uri), poeme incantatorii legate de moartea tatălui şi colecţia de schiţe şi ciorne (observaţii media, referinţe livreşti, exerciţii de recuperare a amintirilor şi dorinţelor). Astfel, narativ şi flegmatic, Vakulovski descrie câteva momente-cadru ale tragediei de familie: „la vârsta ta noi aveam deja casă şi de-acum vă aveam pe amândoi/ mi-a zis mama cu câteva zile înainte de ziua mea/ dar tu ce ai? a zis/ mi-ar fi mult mai uşor să-i spun tatălui./ i-a răspuns tata/ am mâncat mai departe“ (eu la 30 de ani).
Însă, pentru a treia categorie de poeme (deşi efectele acestora se intersectează şi se suprapun), supralicitarea imaginii este pericolul principal, alături de personificarea facilă: „citesc şi traduc scriitori ruşi contemporani/ te întorci obo de la lucru/ câinele nostru/ şi-a aprins o marijuana/ s-a ras pe cap până la sânge/ şi aşteaptă/ să ne cumpărăm casă/ cu curte“, „când ea aleargă spre tine/ părul şi ţâţele i se smulg/ vor să devină libere/ să intre în irişii răi“. Mai mult, referinţele scapă deseori de sub control, iar lejeritatea discursului în aceste momente dăunează mult mizei principale – cronica poetică a vieţii de familie şi a morţii tatălui: „cei care se călugăresc sunt nişte flori (intertext din Marius Ianuş, s.n.)/ care şi-au pierdut încrederea în dragostea albinelor/ şi vor să fie polenizaţi de-un organ/ mult mai mare şi mai tare“; plus glume ca „cine crede că l-a apucat pe Dumnezeu de coaie/ e neam cu oile lui Gigi Becali“.
În continuarea volumelor anterioare, matrioşca şi punerea în abis sunt înlocuite cu epifore. Însă, dacă în cazul unui poem în care o discuţie cu Daniel Pişcu primeşte efectele potrivite prin folosirea repetitivă a motivului şi eludarea receptorului („bei o cafea şi scrii o poezie/ a zis poetul Daniel Pişcu/ şi după o poezie vin altele a zis Pişcu/ nu mai scrisesem de jumătate de an a zis Pişcu/ şi noaptea trecută am băut cafea şi am scris a zis Pişcu/ nu mai beau cafea din aia a zis Pişcu/ cafeaua aia mă deprimă a zis“), în cazul Poemului femeii care citeşte periculos, epifora jucată şi mimată previzibil devine un handicap: „femeile citesc periculos/ cărţile scrise periculos/ de bărbaţii care citesc periculos/ cărţile scrise periculos/ de bărbaţii care citesc periculos“. Matrioşca de care vorbeam (folosită adesea în Nemuritor în păpuşoi) trădează însă o evoluţie internă a poeziei lui Mihail Vakulovski: dacă în volumul de debut era prezentă explicit metafora Iona, poetul a scăpat de această tendinţă de a livra motivul înalt, ideea mare şi şlagărul cultural (din Nemuritor în păpuşoi: „un fel de idee în idee/ romane-n roman/ balenă-n balenă/ Iona căuta o ieşire din situaţie/ cu cuţitul“, „Aureliano Buendia face peştişori de aur/ pe care-i vinde doar pe monede de aur/ din care face peştişori de aur pe care-i vinde/ doar pe monede de aur din care face / peştişori de aur“ – 2006, ediţia a II-a). Întrebarea firească rămâne însă aici dacă nu cumva însăşi metoda era previzibilă şi, deci, insuficientă pentru motivaţia tematică. Rulajele inerţial-formale ale acestei categorii de poeme fac ca volumul să crească şi să scadă în ochii cititorului, lucru extrem de costisitor în economia lecturii.
J’ai tué ma mère
Însă poemele de familie şi cele despre moartea tatălui sunt departe de parada poetică alternativă. Cele mai bune momente ale volumului (şi nu datorită categoriei tematice şi a dramei puternice intrinsec) sunt poemele Paşii taţilor noştri şi Paşii mamelor noastre. Pentru că retorica permanentă şi repetiţia insistentă dau act de capacitatea lui Vakulovski de a ridica forma la nivelul distopiei relaţionale: „mamele noastre îi plâng pe taţii noştri/ plâng plâng/ îi plâng pe taţii noştri/ mama îl plânge pe tata/ în hohote/ mama vorbeşte vorbeşte singură/ vorbeşte cu pozele noastre/ vorbeşte vorbeşte/ vorbeşte“. Însă, pe principiul doi încarcă, doi descarcă, şi aici talentul lui Vakulovski de a strica un vers bun cu unul total nepotrivit iese în evidenţă: „treci prin viaţă ca un monitor de schi în timpul lui liber pe sub teleferic/ şi doar umbra ta te ştie mai bine decît tine“. În câteva poeme pateticul este bine controlat şi subtilitatea comportamentală surprinsă de stop-cadru şi analepsă produce efectul de autentic („numele tău e tatuat pe casele oamenilor cu care ai băut un pahar de vin/ pe care i-ai salutat de atâtea ori şi i-ai înjurat de atâtea ori/ cu care ai glumit şi pe care i-ai ajutat şi i-ai învăţat/ să scrie să citească să deseneze şi să trăiască/ cum spunea unul din elevii tăi –/ «pe mine numai Alexei Vakulovski şi tata au dreptul să mă certe»/ pe mine cine să mă ierte?“). Însă deseori dorinţa de a spune sentimentelor pe nume şi de a nu le potrivi cu precauţie în discurs naşte manieră: „umbrele noastre sunt cei de pe lumea cealaltă/ care ne iubesc/ umbrele noastre sunt cei de dincolo/ care ne ghidează prin viaţă/ umbrele noastre sunt/ sufletele noastre“, „m-am jucat de-a literatura şi de-a tinereţea şi de-a moartea/ şi totul era plin de viaţă chiar dacă/ viaţa îmi sugera zi de zi că nu are viaţă şi moartea nu are moarte“. Biografism încadrat de poetizări, discurs patetic flancat de jocuri în imaginar şi metaforă, de stilizări şi supralicitări şi imersiuni culturale alternative – totul pare mai mult o supraevaluare textuală decât inserare a textelor ludice ca element terapeutic în poetica şocului.
Programul cărţii vine cu două tăişuri: pe de-o parte poemele de atmosferă familială ies în evidenţă valoric datorită contrastului cu ciornele (în acelaşi regim al biografismului punk), pe de altă parte, aspectul inegal al volumului costă la lectură. Însă, din moment ce Vakulovski îşi propune să fie şi cu acest volum cu un pas în urma proiectelor poetice (sub tutela underground şi noir a eului – „sunt vocalistul trupei punk“ –, poezia devine o convenţie a nealinierii la discurs), marele pericol rămâne doar că, asemenea zapării de timeline, momentele importante pot trece neobservate de unii cititori, iar cartea poate fi lăsată în urmă de propriul teribilism textual. La fel cum alte cărţi pe aceeaşi temă pot avea întâietate fără ca drama să fie la fel de bine impusă de (şi prin) text.
Deocamdată, formula aleasă pentru acest volum va face ca mai bine de jumătate dintre texte să fie uitate.