JACOB TAUBES (1923-1987), filosof, istoric al religiilor, rabin. S-a nascut la Viena, a studiat in Elvetia, la Zürich si Basel, iar apoi a lucrat in cadrul Seminarului Teologic Evreiesc din New York, la Universitatea din Ierusalim si la Universitatea Harvard. In Statele Unite ale Americii a predat la universitatile Princeton si Columbia. Din 1966 a tinut cursuri si seminarii la Freie Universität din Berlin si la Maison des Sciences de l’Homme din Paris. Scrieri: „Abendländische Eschatologie“ s„Escatologia occidentala“t (1947), singura carte publicata in timpul vietii. A editat trei lucrari tematice intitulate „Religionstheorie und Politische Theologie“ s„Teorie a religiei si teologie politica“t (1983-1987). Postum, i-au fost editate volumele: „Ad Carl Schmitt. Gegenstrebige Fügung“ s„Lui Carl Schmitt. Potrivire impotriva firii“t (1987), „Die Politische Theologie des Paulus“ s„Teologia politica a lui Pavel“t (1993), „Vom Kult zur Kultur. Gesammelte Aufsätze zur Religions- und Geistesgeschichte“ s„De la cult la cultura. Eseuri de istorie si filosofie a religiei“t (1996), „Der Preiss des Messianismus. Briefe von Jacob Taubes an Gershom Scholem und andere Materialen“ s„Pretul mesianismului. Scrisori catre Gershom Scholem si alte materiale“t (2006).
1. Abordari autobiografice ale Epistolei catre Romani
Cand am fost, in urma cu cateva luni, invitat la acest institut, se discuta despre Apocalipsa, iar tema conferintei era: „Timpul preseaza“. Atunci mi se parea ca problema paulinica a termenului sFristt n-ar fi prea bine stapanita. Si, vanitos cum sunt, am zis ca un ne-teolog: V-as putea spune eu ceva despre asta. Ma gandeam la intaia Epistola catre Corinteni, 1-4. Despre aceasta Epistola catre Corinteni tinusem un curs la Universitatea Libera din Berlin, la Facultatea de filosofie. Atunci imi dadusem seama ca aceasta Epistola catre Corinteni este o mare fuga in jurul unui singur cuvant: „pan“. Intregul text se-nvarte si este construit in jurul acestui cuvant.
Cand am acceptat invitatia, n-aveam idee ca timpul avea sa fie atat de presant pentru mine. Ma gandeam mai degraba la presiunea lui apocaliptica, dar nu stiam cat de personal ma preseaza, si anume printr-o boala care este incurabila. In pofida tuturor obstacolelor pe care starea sanatatii mele le-a pus in calea riscantei calatorii, echilibrul meu nu s-a tulburat. Caci ii promisesem solemn lui Edith Picht ca voi veni. Si am dat la o parte orice ezitare, fiindca voiam sa-mi tin promisiunea.
Dar pentru ca stiu, acum, ca timpul ma preseaza mai mult pe mine decat pe noi toti, m-am hotarat sa nu va mai vorbesc despre Epistola catre Corinteni, ci sa intreprind ceva care era o dorinta mai tainica a mea, adica sa abordez Epistola catre Romani. Aceasta abordare e o monstruozitate. Inca una dintre acele monstruozitati de care aceasta conferinta nu duce, de altfel, lipsa. Caci iata-ma pe mine venit la Heidelberg, care-i orasul lui Martin Dibelius, al lui Günther Bornkamm, al lui Gerd Theissen si al altor experti ai Noului Testament. Am de gand, oare, sa vand castraveti gradinarilor? Iata de ce trebuie sa va spun, din capul locului, ca tot ce intentionez sa prezint aici n-are nicio legatura directa cu acel Pavel de care se ocupa, pe buna dreptate si in deplina legitimitate, facultatile de teologie. Si numai asta imi da dreptul si ma legitimeaza si pe mine sa vin in fata dumneavoastra, intr-un cerc atat de ilustru de savanti si artisti, ca sa va prezint si sa va sugerez lucrurile la care ma gandesc.
Vreau, deci, sa supun atentiei dumneavoastra ceva foarte personal. Ceva de care tine si schimbarea temei alese, de la Epistola catre Corinteni la Epistola catre Romani. Spre a va face sa-ntelegeti decizia mea, trebuie sa va istorisesc cate ceva despre istoria care zace in spatele rolului meu oficial de profesor de hermeneutica la Berlin. V-am aratat si-ati putut citi scrisoarea pe care i-am scris-o in 1979, din Paris, lui Carl Schmitt, la Plettenberg. Ar fi trebuit sa v-o si comentez, chiar asa s-ar fi cuvenit. Dar ar fi devenit o conferinta-n sine doar explicarea si clarificarea atator lucruri care s-au infiltrat, ca un subtext, in acea scrisoare.
Permiteti-mi sa va evoc aici numai epilogul ei. Cativa dintre dumneavoastra (unul cu siguranta), care l-au cunoscut bine pe Carl Schmitt, stiu ca nu-i placea sa vorbeasca la telefon. Nu era modul lui de comunicare. Intr-o zi, la Paris, in jur de 25 septembrie, primesc un apel de la menajera: Carl Schmitt doreste sa vorbeasca la telefon cu mine. Era uimitor. Carl Schmitt imi spune: V-am citit si rascitit scrisoarea, imi merge foarte rau. Nu stiu cat am sa mai traiesc. Veniti imediat.
Aveam alte planuri. Era perioada din preajma sarbatorii Anului Nou evreiesc, dar am luat imediat primul tren spre Sauerland, catre Plettenberg. Conversatiile au fost atroce. Nu vi le pot relata aici. Au stat, in parte, sub pecetea sacerdotiului (nu ca eu as fi preot, dar exista lucruri pe care trebuie sa le tratezi ca un preot). Pe „Joachim-Ritter-Weg“ (Schmitt avea obiceiul de a-si boteza strazile si drumurile cu numele celor impreuna cu care le parcursese prima oara) mi s-au spus lucruri pe care nu le pot uita, dar pe care nici nu le pot rosti. Ne-am intors din aceste plimbari, am intrat in casa si ni s-a servit ceaiul, iar el a zis: Acum, Taubes, haideti sa citim Romani 9-11.
Una este sa citesti Romani 9-11 cu teologi si filosofi, si cu totul altceva e s-o citesti cu cel mai mare teoretician al dreptului constitutional al vremii noastre. El aude altfel sarcina concentrata a politicului din text, asa cum un cardiolog cunoaste inima altfel decat un internist ordinar. Asculta. Iar eu am dezvoltat, pentru prima oara si spontan, pentru el, imaginea lui Moise ca avocat al poporului lui Israel, Moise care refuza, refuza de doua ori ideea ca de la el sa-nceapa un nou popor, iar poporul lui Israel sa fie eliminat – si cea a lui Pavel, care o accepta. Aceasta tensiune si intrebarea: ce inseamna sa fii „intemeietorul unui popor“? ne-au dat apoi mult de furca. Am vorbit atunci liber, fara sa ne bazam pe vreun aparat critic, oricat de modest. Si-atunci mi-a spus, dupa ce i-am prezentat totul si-am ajuns la ritul sarbatorii evreiesti a Ispasirii – mi-a spus: Taubes, inainte sa muriti, trebuie sa mai spuneti catorva toate astea.
Si asa am ajuns eu – biet Iov –, la Epistola catre Romani – ca evreu, si nu ca profesor, titlu pe care n-as da doi bani, daca nu mi-ar asigura un trai decent.
Dar inainte de-a incerca, impreuna cu dumneavoastra, sa citesc Epistola catre Romani, vreau sa va mai spun doar doua istorioare. Anecdote. Cand ajungi la varsta si in faza in care sunt eu, ele pot fi pline de sens atunci cand vrei sa transmiti ceva altei generatii. –
In timpul razboiului eram student la Zürich. Nu ma-ntrebati: de ce, cum si ce, asa a fost. Studiam, Dumnezeu mi-e martor, si literatura germana, fiindca aveam acolo un germanist important, iar eu frecventam mai degraba profesorii decat disciplinele: Emil Staiger. Dar mai mult decat germanist, el era un specialist in greaca veche. Il tradusese pe Sofocle si isi permitea sa spuna, in prefata, despre traducerea lui Wilamowitz ca ar fi intr-o germana precara; ce folos ca stia atat de bine greaca, daca nu stia limba germana? Cum am ajuns sa-l cunosc? Intr-o zi, pe drumul de la Universitate la Bellevue, i-am spus ca citisem „Despre esenta adevarului“ a lui Heidegger, iar el mi-a raspuns: Nu puteti s-o intelegeti. De unde stiti ca n-o inteleg? Si-atunci m-a invitat la el si-am discutat o dupa-amiaza intreaga „Despre esenta adevarului“. Si s-a mirat ca, totusi, o-ntelesesem. Pentru asta, mi-a cantat o sonata de Mozart. De atunci, relatia noastra n-a mai fost cea dintre profesor si student (desi mai trebuia sa ma examineze, la urma urmei, la o materie secundara), nu vreau sa spun: ne-am imprietenit, dar a fost mai degajata.
Intr-o zi, mergand pe Rämistraße de la Universitate catre lac, la Bellevue, el a cotit, iar eu mi-am continuat drumul spre cartierul evreiesc din Enge, si atunci mi-a spus: Stiti, Taubes, ieri am citit Epistolele Apostolului Pavel. Si-a adaugat, cu o profunda amaraciune: Dar asta nu-i greaca, asta-i idis! I-am spus atunci: Da, domnule profesor, si tocmai de-aceea eu le-nteleg! Asta a fost prima anecdota.
A doua s-a intamplat mai tarziu, mai putin dramatic, la New York, cand il gazduiam pe istoricul religiilor din Göttingen, Kurt Latte. Il precedase faima ca avea o ureche cu totul speciala pentru greaca si latina. Aceasta problema nu-mi daduse niciodata pace si l-am intrebat: Domnule Latte, puteti intelege, cu urechea dumneavoastra greceasca, Epistolele Apostolului Pavel? Si-a stat pe ganduri (le-ntelegea, desigur, caci saisprezece secole de crestinare a Europei i le facusera inteligibile) si-a spus: Stiti, domnule Taubes, nu tocmai. Cu urechea mea greceasca nu le pot pricepe. I-o judecata importanta, a unui mare filolog. Cu astfel de experiente m-am insotit in abordarea acestui text.
Pe parcursul conferintei mele vreau sa-ncerc sa va impartasesc de ce ma intereseaza pe mine, ca evreu, Pavel. Dar pana atunci, trebuie sa justific in cateva cuvinte in fata dumneavoastra si interesul meu ca filosof pentru Pavel. De ce aceasta patrundere fortata pe terenul teologiei? Consider dezastruoasa izolarea facultatilor teologice. Sunt de parere ca aceste facultati au sarcina imperioasa de a deschide cateva ferestre in monadele lor.
De altfel, sunt convins, acum ca pot vorbi liber si sa spun tot ce am pe inima, ca si Facultatea de filosofie ar trebui sa gazduiasca o catedra veterotestamentara si alta (caci aveti intotdeauna cel putin doua) neotestamentara si chiar o catedra de istoria Bisericii. Gasesc ca este scandaloasa, iar in Berlin poti s-o simti chiar in mod direct, ignoranta care rezulta din faptul ca facultatile sunt unitati inchise. Sunt formatiuni impermeabile. Nu ne putem amagi in aceasta privinta. Consider ca tocmai aceasta este catastrofa sistemului german de invatamant. Dar, desigur, nu voi fi eu cel care sa schimbe asta. Am prieteni ca Henrich sDieter Henrich (n. 1927), filosof german, in traditia idealismului german, influentat de Kant, Hegel si Fichte. (n.tr.)t, care concluzioneaza din aceasta ca Facultatea de teologie ar trebui eliminata din Universitate. Dar eu m-am opus intotdeauna, pentru ca am zis: Fara acest ABC n-as putea sa predau filosofia deloc! El poate s-o faca, fiindca el incepe de la autocunoastere, intelegeti, si n-are nevoie de toate astea, dar eu, biet Iov, nu pot sa renunt la istorie.
Iata de ce sunt de parere ca, aici in institutii, trebuie creata o anumita permeabilitate. Consider o catastrofa faptul ca studentii mei cresc intr-o crasa ignoranta in ce priveste Biblia. Am primit o disertatie despre Benjamin in care trimiterile erau false intr-un procent de douazeci la suta, tocmai pentru ca erau trimiteri biblice. Studentul vine deci la mine cu produsul finit, eu incep sa citesc si-i spun: Ascultati-ma pe mine, trebuie sa mergeti la scoala de duminica si sa cititi Biblia! Iar el imi raspunde, cu subtilitatea benjaminenilor: In care traducere? La care-i raspund: Pentru dumneavoastra, e buna oricare.
Asta-i situatia in Facultatea de filosofie, asa cum o traiesc eu. Ceea ce nu-mpiedica doua sute de studenti sa frecventeze un curs despre Pavel, Epistolele catre Corinteni. Ignoranta generala in privinta Bibliei este in stransa legatura cu reprezentarea culturala umanist-humboldtiana, aceasta interpretatio graeca a istoriei europene. Iar asta n-o pot schimba eu.
Ar fi trebuit sa ma dedic unei astfel de opere, dar vanitatea si destinul m-au facut filosof. M-am gandit ca alta e chemarea mea. Astazi vad ca o ora de Biblie e mai importanta decat o ora de Hegel. Putin cam tarziu. Nu pot decat sa va indemn sa luati mult mai in serios lectiile voastre de Biblie decat pe toate cele de filosofie. Dar stiu ca n-o s-ajung nicaieri cu asta, caci nu-i modern. Doar ca eu n-am vrut niciodata sa fiu modern, that wasn’t my problem sasta n-a fost problema meat.
2. Pavel in istoria iudaica a religiei. Logica mesianica
Desigur, nu vorbesc aici ex nihilo. Tocmai de aceea va mai sunt dator cu un raspuns erudit la intrebarea in ce traditie a istoriei religioase iudaice ma situez. Dar se intampla ca studiul iudaic al lui Pavel este intr-un stadiu foarte precar. Exista mai intai un corpus literar despre Iisus, a nice guy sun tip simpatict, despre rabinul din Galileea si despre predica de pe munte, toate se afla in Talmud si asa mai departe. Harnack a raspuns odata foarte prompt la asta: din pacate, exista acolo si multe altele! Aceasta literatura apologetica s-a raspandit in secolele al XIX-lea si al XX-lea si exista un consens al iudaismului liberal (nu al celui ortodox, care nu s-a clintit cu niciun pas), un fel de-a se mandri cu acest fiu al lui Israel. Dar nu si cu Pavel – el ramane o frontiera greu de depasit. (Exista, desigur, asa-zisii ziaristi de academie-evanghelica din Israel, despre care nu vreau sa vorbesc. Ei nu sunt decat forma cea mai ieftina de jurnalism. O fac pentru academiile evanghelice, care au nevoie, fireste, de un evreu cu care sa intre in dialog. Eu unul gasesc de un total prost gust ca, dupa ce au fost exterminati sase milioane, cineva sa caute o paiata cu care sa poarte un dialog. Trebuie sa recunoastem ca s-a intamplat ceva care face dialogul imposibil, pentru ca mortii nu pot fi conjurati!)
Dar in masura in care aceasta este o problema iudaica interna, a existat o carte in perioada anilor ’20, scrisa de Josef Klausner pentru un public educat: „Von Jesus zu Paulus“1. Se spune acolo ca Iisus era, in intregime inca, pe pamantul lui Israel, in timp ce Pavel era, in esenta, deja afara, neglijandu-si datoria de evreu. Nici nu merita s-o mai spunem; un om a carui imaginatie religioasa era nula, care nici macar sa scrie nu stia, dar, fie, era profesor de literatura ebraica si-a avut o oarecare influenta.
Un caz cu totul special, care, din pacate, n-a apucat sa dea roade, este Leo Baeck, care a fost un mare savant. Discipol al lui Wilamowitz, Baeck citea zilnic tragedie greaca si avea un simt pentru Agadá. Si exista o lucrare de-a lui pe care nazistii au topit-o, dar tot au mai ramas cateva exemplare: „Aus drei Jahrtausenden“, o culegere de eseuri2. Principala lui opera este, desigur, binecunoscuta, „Das Wesen des Judentums“, un fel de polemica impotriva lui Harnack si a scrierii acestuia, „Das Wesen des Christentums“3. Cel mai caracteristic in aceasta opera este cuvantul „si“. Credinta si lege, intotdeauna si. Nu prea am eu multa simpatie pentru acest tip armonistic, dar e semnificativ. Baeck a scris o lucrare intitulata „Die romantische Religion“, in care a aplicat categoriile „clasic“ si „romantic“ la Pavel ca romantic4. Ideea lui nu duce prea departe, dar nu este lipsita de interes. Caci Baeck a supravietuit razboiului in Theresienstadt, iar dupa aceea, ca un naufragiat, cum s-ar spune, al iudaismului german distrus, a scris in limba engleza un eseu intitulat „The Faith of Paul“. (Cred ca este retiparit chiar in volumul publicat de Wissenschaftliche Buchgesellschaft intitulat „Das Paulusbild in der neueren deutschen Forschung“5.)
Dar toate acestea nu schimba cu nimic faptul ca Pavel nu a fost, de fapt, inteles de istoria iudaica a religiei. Il las de-o parte pe domnul Joachim Schoeps, intrucat ceea ce face el nu-i decat protestantism, care-si ia sursele din Strack-Billerbeck6 – si nu vreau sa ma refer aici la asta7. Cea mai importanta carte din perspectiva iudaica despre Pavel, scrisa din adancul sufletului si ca un atac, este cartea lui Martin Buber „Zwei Glaubensweisen“8. Este o carte care merita sa fie luata in serios, bazata pe o tema pe care eu unul o consider extrem de dubioasa, dar din care am invatat foarte mult. El distinge, deci, doua tipuri de credinta: emunah, aceasta credinta iudaica primara, naturala, in care omul se afla intr-o relatie de credinta, si celalalt tip de credinta, la care omul se converteste. Omul care se afla in credinta e de la inceput membrul unei comunitati, a carei alianta in neconditionat (nu stiu ce insemna asta) il inglobeaza si il determina; persoana care se converteste la credinta este la inceput un individ (care pentru Buber este ceva rau), a devenit un individ, iar comunitatea apare ca uniune a indivizilor convertiti. Primul dintre cele doua feluri de credinta, aceasta emunah deci, are exemplul ei clasic, ascultati cu atentie (ati putea crede ca cititi din Heidegger): „in primii zori ai poporului credintei, Israel“. Nu poate fi decat un lucru bun daca se-ntampla in primii zori – ai unui popor care a aparut ca o comunitate de credinta. Al doilea fel de credinta, care trebuie sa fie pistis, o credinta in ceva, a aparut in zorii crestinismului, „cand s-a inaltat din ruina Israelului antic si sedentar si a popoarelor si comunitatilor de credinta ale Orientului antic, ca o noua formatiune aparuta din moartea unui mare fiu al lui Israel si din credinta subsecventa in invierea sa“. Ei bine, eu nu prea rabd apoteoza zorilor, nici la Heidegger si nici la Buber. Nu vad deloc de ce timpuriul trebuie sa fie mai bun decat tarziul. Cine s-a antrenat cu Riegl si Benjamin stie ca tarziul isi are legea lui9. Sigur ca apocaliptica e mai tarzie decat profetia. Sigur ca o presupune pe cealalta, presupune canonul, presupune interpretarea lui. Dar de ce apocaliptica ar trebui sa fie mai putin importanta sau decadenta, asta nu mai pot intelege. Buber a scris un eseu despre „Profetie si apocalipsa“, care impinge acest schematism pana la absurd10.
Vedeti la ce duce asta: Buber vrea sa-l aiba, desigur, pe Iisus ca aspect prim, pozitiv (insa acest lucru este foarte dificil, caci Iisus era mai mult apocaliptic decat profet), iar Pavel tine de celalalt aspect. Dar de unde vine aceasta decadere, aceasta „credinta in“, acest alt fel de credinta? „Nu mai este nevoie sa discutam faptul ca principiul credintei prin recunoastere si acceptare, in sensul considerarii de acum incolo ca un anumit lucru e adevarat, este de origine greaca.“ Dimpotriva, doamnelor si domnilor, e nevoie sa-l discutam! Caci lui Buber ii scapa aici tocmai poanta, „credinta in“ nu e nicidecum doar a grecilor, ci este chiar centrul unei logici mesianice.
Voi incerca sa explic aceasta, dar inainte de-a o explica, vreau sa-l mentionez cel putin pe profesorul meu, care nu s-a ocupat de Noul Testament, ci de mistica iudaica, si care-a fost si el invitat la FEST, Gershom Scholem, si lucrarea sa aparuta in 1938, „Die Hauptströmungen der jüdischen Mystik“. Imi veti ingadui, poate, sa va citesc dedicatia acestei carti, ca sa puteti intelege ce este in joc si ce n-a inteles nimeni, la aparitia cartii, in New York: „In amintirea lui Walter Benjamin, 1892-1940, prietenul meu, in al carui geniu s-au intalnit profunzimea metafizicianului, spiritul patrunzator al criticului si eruditia savantului“. In 1941 existau in New York patru-cinci persoane care stiau la cine se referea: Hannah Arendt si asa mai departe – acum, dupa renasterea Benjamin (care, de altfel, a inceput cu Carl Schmitt, cartea sa „Hamlet oder Hecuba“ fiind prima interpretare critica a cartii lui Benjamin despre drama baroca germana si cea mai interesanta de pana astazi11), lucrurile stau aici altfel.
Sub aceasta dedicatie sta, deci, capitolul opt al acestei carti despre sabetaianism12. Trebuie sa pricepeti bine aceasta pentru a putea intelege ceea ce va spun acum si ceea ce face ca tezei lui Buber sa-i fuga pamantul de sub picioare. Permiteti-mi sa ma exprim mai lejer: daca exista ceva ca un catalog de virtuti iudaice, si exista, atunci cuvantul emunah joaca in el un rol absolut subordonat. Asta-nseamna ca, daca veti citi literatura morala a Talmudului sau a secolului al XIII-lea spaniol, sau cea din secolul al XV-lea (care este infinit de voluminoasa, exista si un profesor care o preda acum, domnul Tishby din Ierusalim), dac-o veti citi, deci, veti descoperi ca intre diferitele virtuti exista si cuvantul emunah.
Abia in literatura sabetaiana raspandirea ei este foarte densa. Iar asta este, in primul rand, o constatare statistica: deodata cuvantul emunah apare de sase-sapte ori pe fiecare coala de manuscris. Aceasta descoperire statistica este incredibil de instructiva. Caci drama sabetaiana este o caricatura a dramei crestine. Cand spun caricatura, nu vorbesc despre o imitatie, mai degraba voi incerca sa v-o descriu, in doua minute, utilizand terminologia crestina.
Las la o parte motivele dezvoltarii acestei doctrine, dar s-a intamplat ca, pe la 1648, un barbat maniaco-depresiv, cu o sensibilitate mistica, sa vina la un cabalist, cu rugamintea sa-l vindece de starile lui maniaco-depresive. In fazele lui maniacale, el transgresase, evident, legea rabinica, in micul orasel Ierusalim sau Smirna din care venea. Or, ajuns acum la acest cabalist, la tanarul Nathan din Gaza, in varsta de douazeci si trei de ani, acesta ii spune: nu te pot vindeca, suferintele tale sunt suferinte mesianice. Esti stapanit de sufletul lui Mesia. Si incepe atunci o folie à deux snebunie in doit: pe de-o parte, Mesia, iar de cealalta parte, proclamatorul sau. Acest Nathan din Gaza a fost descris odata de Scholem ca o combinatie intre Ioan Botezatorul si Pavel. Ca folie à deux, inca n-ar fi interesanta, dar e contagioasa. E singura miscare mesianica ce se intinde din Yemen pana in Polonia, contaminand toate triburile poporului risipit al lui Israel. Exista acele istorisiri minunate ale lui Glückel von Hameln sGlückel von Hameln (1646-1724), femeie de afaceri si memorialist, evreica din Germania, care a tinut un jurnal pentru urmasii ei. (n.tr.)t, care ne povesteste cum oamenii isi vand tot ce au, in credinta ca vor fi purtati pe nori la Ierusalim. Puteti citi despre toate acestea13.
Iar acum se petrece catastrofa. Sultanul e ingrijorat ca lucrurile ii scapa de sub control in ghetoul evreiesc din Smirna, Constantinopol si asa mai departe. Si, la sfatul unui medic convertit la Islam, il pune pe „Mesia“ in fata acestei alternative: moartea sau convertirea la Islam. Sigur, stiu ca moartea este un lucru greu, dar cu nimic nu-i mai antrenat sufletul si trupul evreiesc decat cu moartea sacrificiala pentru sanctificarea numelui lui Dumnezeu. Nici nu-i nevoie sa fii Mesia, nici nu-i nevoie sa fii rabin pentru asta, pentru asta comunitatile din Worms si-au macelarit copiii, ca sa nu cada in mainile cruciatilor. Ca si in Speyer. Deci, nu-i nicio problema. Si totusi, se-ntampla un lucru uimitor: el trece la Islam si primeste o functie la curte, cu un salariu anual.
Mai intai, consternare in toate comunitatile: asa ceva nu poate fi adevarat! Probabil ca-i ascuns pe undeva, dar adevarul nu se poate ascunde, caci locuieste, de fapt, intr-o temnita-palat, iar cunoscutii se duc sa-l vada. Si-abia acum se pune problema: Oare ce sa-nsemne aceasta? Ei bine, i-un mister cat se poate de profund. El s-a coborat in abisul impuritatii, adica-n lume, ca sa culeaga de acolo scanteile puritatii. Este reprezentarea cabalistica: lumea traieste din scanteile puritatii, iar cand acestea, raspandite in lume, sunt stranse la un loc, lumea impuritatii se prabuseste in sine.
Dar acum se pune a doua problema: oare face pentru noi asta, oare ia aceasta sarcina dificila asupra lui pentru noi, in sensul lui Isaia 53 – el poarta povara pacatelor noastre –, sau suntem obligati sa coboram si noi cu el in aceasta lume a abisului, in Islam? Exista diferite raspunsuri si nu vi le pot prezenta aici pe toate, dar principiul este clar: experienta launtrica a mantuirii va fi reinterpretata in lumina unei catastrofe exterioare si a unei palme peste fata. Se gaseste repede o literatura care sa vorbeasca despre pseudo-Mesia. Dar eu consider asta un non-sens absolut, caci nu noi suntem chemati sa spunem ce-a fost in istorie pseudo si ce nu. Oamenii au crezut, asta-i problema noastra, pe care trebuie sa-nvatam s-o intelegem. Asadar: fie o dezintegram – aceasta era opinia celor mai multi dintre inaltii rabini, mai ales in traditia sefarda –, fie trebuie sa gasim modalitatile de-a o trata.
Istoria sabetaianismului merge pana in secolul al XVIII-lea sau chiar pana intr-al XIX-lea, pentru ca mai exista o ramura in Podolia, unde acelasi lucru se repeta intr-o epoca mai tarzie, cu Biserica Catolica. Asta inaintea hasidismului. Miile de evrei din Galitia, stiu zona: Lemberg, sunt bine cunoscute familiile cu numele Rohatyn, se convertesc la catolicism. Nu pentru a deveni catolici, ci pentru ca erau persecutati de comunitatea iudaica, fiind suspectati de antinomism si s-au salvat refugiindu-se in Biserica si cerand protectia episcopilor. Ca pret al acestei protectii s-au oferit sa se converteasca. S-au convertit, dar n-au renuntat la credinta lor. S-au convertit tocmai ca sa fie forta subversiva care submineaza Biserica. Totul a continuat pana la Revolutia Franceza si chiar dupa aceea.
Va pot demonstra asta, atragandu-va atentia asupra unui detaliu. Cunoasteti numele evreiesc Schoeps. Ce inseamna Schoeps? Un adept al lui Sabetai Zvi, care face parte din aceasta secta, „a shepsel“, asa sunt numiti acestia in comunitatea evreiasca. Existau, deci, evrei in Nikolsburg care, la apelul pentru Tora, cand li se deschidea camasa, dadeau la iveala pe piept o cruce mare. O perioada de tranzitie foarte interesanta. Grupul ca atare a incetat sa mai existe cam in perioada Revolutiei Franceze. Mai exista si astazi – poate e mult spus astazi, dar in urma cu vreo treizeci de ani mai existau oameni care isi aminteau de bunicii lor, care facusera parte din acest grup, mai ales in Praga.
Va povestesc toate acestea nu de dragul anecdotei, ci ca sa va aduc in fata ochilor imaginea vie a logicii acestui tip de credinta. Ea n-are nimic de-a face cu credinta greaca, adeptii ei habar n-aveau de limba greaca, erau evrei din ghetou, sefarzi si askenazi, la care nu se punea in niciun fel problema limbii sau a filosofiei grecesti. Ci numai din logica interna a evenimentelor se cerea aici o credinta, care este paradoxala si impotriva oricaror evidente.
Pavel vine si spune: Iata-l pe Mesia. Oamenii trebuie sa stie deja ca el a murit pe cruce. Caci s-a vorbit despre asta. E-o moarte de ocara. Fiul lui David atarna aici pe cruce! Dar ganditi-va acum din centru, evreieste: exclus din comunitate, el atarna aici, blestemat, si trebuie sa fie coborat seara de pe cruce, pentru ca pamantul sa nu devina impur.
Aceasta rastoarna total si monstruos valorile gandirii romane si evreiesti. Sigur ca asta n-a prins, imediat, la toti, dar se pare ca a aprins, totusi, o scanteie. Credinta in acest fiu hulit al lui David devine un echivalent pentru toate – ca sa vorbim paulinic: – faptele. Aceasta credinta este mai importanta decat toate faptele. Intelegeti acum de ce-l corectez pe Buber.
Aceasta concentrare mesianica asupra paradoxalului nu are nimic de-a face cu elenismul stereotip, ci numai cu logica interna a mesianicului. Ceea ce i se cere aici sufletului uman are un pret atat de inalt, incat toate faptele nu sunt nimic in comparatie cu acesta – daca privim o clipa din perspectiva psihologiei religiei, iar nu din cea a teologiei. Iata care este the point schestiat. Si nu-i nevoie sa spun aici cat de sensibil e Buber si ce somitate este el. Dar, in punctul cel mai important pentru mine, el o da in bara, si cu atata siguranta, ca nu pot decat sa fiu uluit. E tocmai ce putem invata de la Gershom Scholem, implicit, in acest al optulea capitol, despre sabetaianism.
Mi-am permis sa glumesc cu Scholem, odinioara, pe cand ma mai vedeam cu el zilnic, si l-am intrebat: Ascultati, cum se face ca pentru Nathan din Gaza se primeste un salariu de profesor titular. Ma refeream la al lui. Iar pentru Pavel nu exista nici macar un lectorat la Universitatea ebraica! Asta i-a dat totusi de gandit si asa a inceput profesoratul lui David Flusser, despre care vreau sa va mai spun o vorba. Studiul lui Flusser despre Pavel este important, intrucat el este, realmente, foarte familiarizat cu teologia oamenilor din Qumran, a acelor grupuri asociate cu Manuscrisele de la Marea Moarta. Pe acest fundal, el reuseste sa stabileasca noi paralele in dualism, de care poate sa lege si reprezentarea carnala, si a facut intr-adevar un pas inainte in cercetarea terminologiei crestinismului antic paulinic, punandu-l in legatura cu esenienii din Qumran.
Pana aici e bine. Iar acesta e punctul in care intervine micul Jacob Taubes si intra in afacerea recuperarii ereticului sPavelt, pentru ca eu il consider, si asta ma priveste pe mine personal, mai evreu decat oricare rabin reformator – sau oricare rabin liberal pe care l-am ascultat vreodata in Germania, Anglia, America, Elvetia sau oriunde altundeva.
Jacob Taubes, „Teologia politica a lui Pavel“ (Prelegeri tinute la Institutul de Cercetari al Comunitatii de Studii Evanghelice din Heidelberg, 23-27 februarie 1987), versiune alcatuita pe baza inregistrarilor audio de Aleida Assmann; editie de Aleida si Jan Assmann, in colaborare cu Horst Folkers, Wolf-Daniel Hartwich si Christoph Schulte, Editura Tact, Cluj, 2011, in curs de aparitie. / Traducere in limba romana de Maria-Magdalena Anghelescu. / Fragmentul apare cu permisiunea Editurii Tact (http://www.imaginetact.ro/edituratact.html).
Si unul del cel mai bun comentator de Carl Schmitt… un spirit slpendid….
Comentariile sunt închise.