Tentaţia vidului

De câteva săptămâni, tot ce mişcă, se contorsionează, se zbate, se chinuieşte şi suferă în presă este când va fi arestat de mascaţi fioroşi, plimbat ca un găinar cu cătuşele la vedere, să ia aminte cei ce l-au precedat şi urmaşii, fostul preşedinte al minunatei noastre Românii. Denunţările, dezvăluirile, acuzaţiile, prăpădul lăsat în urmă, anii de puşcărie meritaţi se ţin lanţ.
Bărbat fiind, spurcat şi rău de gură, uns cu toate alifiile trecutului şi ale prezentului şi purtând ca un trofeu râvnit şi meritat cei zece ani de domnie, de manevre şi de mistificări cu acordul şi încrederea naţiei bezmetice, personajul a ieşit la atac şi a măturat cu cine a găsit de cuviinţă. În publicaţiile şi televiziunile care l-au creat  dintr-un şmecher isteţ şi fără ruşine şi l-au săltat cât mai sus în braţe spre a-şi justifica adoraţia, omul e făcut praf şi pulbere, dar îndrumătorul şi deschizătorul de drumuri nici azi bănuite de muritorii de rând e salvat. Ar trebui să se înţeleagă că, dacă ar fi întârziat un altul mai slab de înger şi mai puţin sau deloc vizionar atâţia amar de ani la Cotroceni, ţara nu s-ar fi aflat unde se află, adică în plin triumf al democraţiei liberale, al justiţiei, al alianţelor, al progresului, al culturii, al moralităţii. Spre mulţumirea cel puţin a unei părţi din mulţimea trăitoare în această iluzionară ţară, s-a găsit ţapul ispăşitor cum s-a mai găsit şi când Istoria a luat-o razna, numai că, de astă dată, prea mulţi îi sunt îndatoraţi şi mânjiţi şi riscă să cadă odată cu el. Dacă se va întâmpla să cadă, ceea ce nu e sigur, marile servicii aduse amicilor americani şi europeni nu se vor uita aşa uşor, iar Justiţia independentă va şti să privească în altă parte, cum şi priveşte când este în joc sistemul şi perenitatea lui. De altfel, supravieţuirea şi vânzoleala lui politică ar face puţin bine ţării încremenite în contemplarea ultimei şi incredibilei sale isprăvi electorale, ar mai zgudui-o cât de cât, ar trezi-o poate.
Se mai contorsionează, se mai zbat şi se mai chinuiesc slujitorii muribundei noastre prese pentru soarta blondei naţionale, pentru primarul agramat şi celălalt căruia îi plăcea să se deghizeze, pentru miliardarul condamnat de „ţara lui tâmpită“, pentru amatorul de lingouri de aur şi de tablouri şi pentru alţi câţiva mai puţin celebri, dar de aceeaşi teapă – altfel zis, pentru delincvenţi dovediţi sau doar bănuiţi şi trataţi la grămadă cu cătuşe şi dormit în beciul poliţiei, să se sperie plebea şi să ia aminte, sărmana! O interminabilă cronică judiciară, un gust pronunţat pentru sordid şi insignifiant, o celebrare a imoralităţii şi a iluziei unei justiţii imune la comenzile politice. S-ar face „dreptate“ cu această campanie orchestrată împotriva corupţiei, un fel de dreptate istorică, după unii comentatori mai excitaţi, dar dacă se rămâne numai la anchetarea şi condamnarea câtorva sute, o mie de hoţi, escroci, bacşişomani şi tembeli prinşi în flagrant delict de ciupeală, atunci nu ne aflăm prea departe de unde ne aflăm după douăzeci şi cinci de ani de neoliberalism: într-o ţară în care adevăraţii vinovaţi pentru jefuirea, sărăcirea şi colonizarea ei economică, politică, culturală şi morală nu vor fi anchetaţi şi condamnaţi niciodată. O ţară ocupată militar, cu un parlament de la o zi la alta paralizat de capriciile prezidenţiale ale lucrului bine făcut, cu un guvern care jonglează cu taxele şi cu impozitele şi a cărui singură politică externă îngăduită de Bruxelles şi de Washington este de a se răţoi din când în când la Rusia conform indicaţiilor anexate.
Neîndoielnic, libertatea de expresie reprezintă un câştig enorm, dar aproape tot, dacă nu chiar tot ce se spune şi se scrie de douăzeci şi cinci de ani despre tragediile lumii româneşti, cu excepţia anticomunismului primar, nu are niciun efect, niciunde, nu impresionează eventual decât galeria agăţată de televizor, rămâne vorbărie goală, hârtie risipită, se pierde în vidul de nepătruns creat în jurul instituţiilor fundamentale ale statului, a căror funcţionare reală şi pondere în luarea deciziilor rămân un mister. Spectacolul justiţiar al momentului e o dovadă. Democraţia liberală are limitele ei, s-a aflat încetul cu încetul, dar cam de pomană. Fără a mai vorbi că Europa fierbe, naţionaliştii şi-au consolidat puterea în Ungaria, Grecia se pregăteşte de faliment, Ucraina e suspendată la umorile lui Putin şi americanii bombardează nu se mai ştie unde, dar bombardează.
În ciuda experienţelor nefericite, tentaţia traversării vidului pentru a dezvălui injustiţiile şi secretele murdare ale ordinii stabilite persistă, e una dintre particularităţile intelighenţei autohtone, s-a întâmplat şi în vremurile trecute, pe banii partidului, ce-i drept, şi mulţi s-au ales cu glorii actuale. De la gânditorul ce-şi ascunde scârba de viaţă şi de sine sub o glugă de călugăr la constipaţii ideologici de la revista damelor de o anumită vârstă, de la observatorii aflaţi în transă modernistă la dilematicii de serviciu, de la animatorii cu cravate roz şi obrajii îngropaţi sub machiaj la animatoarele îmbrăcate în rochii cu dantele, compensaţiile scribilor şi flecarilor se reduc la felicitările sau insultele „postaşilor“. Se mai întâmplă ca o vedetă siliconată şi zglobie să-şi ridice în cap o minoritate agresivă, intolerantă şi dedată prozelitismului, căreia i-a amintit discutabila orientare, şi atunci e distracţie mare câteva zile, libertatea de expresie şi-a găsit un rost. Un alt rost, şi mai îmbucurător, chiar şi o noutate care ar fi păcat să nu traverseze frontiera şi să fie impusă printre pedepsele severe ale condamnaţilor pentru corupţie gravă, poate fi considerat scrisul de cărţi în închisoare. Despre relaţiile internaţionale, despre copilărie, despre chestiuni ştiinţifice rămase în suspensie. Două, trei, cinci cărţi frumos tipărite şi legal depuse la Bibiloteca naţională. E de presupus că celulele din închisorile româneşti dispun sau pun gratuit la dispoziţie condamnaţilor şcoliţi sau neşcoliţi tot ce trebuie pentru ca inspiraţia să funcţioneze şi, dacă respectivii se arată silitori, dacă sunt umplute câteva zeci sau sute de pagini cu orice şi oricum, libertatea e mai aproape şi infractorul îşi poate regăsi locul în societate curat ca lacrima. Cum spuneam, ar fi păcat ca această ingenioasă practică românească să nu fie exportată la un preţ convenabil în lumea întreagă.
Există şi un exemplu mai nobil al petrecerii utile şi deştepte a timpului în libertate şi trebuie căutat sus, cât mai sus, pe deal, la Cotroceni. Campania electorală nu se terminase când fostul primar al Sibiului, candidat providenţial şi ales înainte de a fi ales, îşi lansa primul său opus. La o sută de zile de-a lungul cărora nimeni nu ştie exact cu ce s-a ocupat în folosul naţiei, plecat să-şi refacă forţele într-o insulă însorită rezervată milionarilor, le-a lăsat eventualilor curioşi un al doilea opus despre primul său pas ca preşedinte. Se poate bănui că, în ritmul în care a pornit să-şi publice amintirile şi frământările de ales printre aleşi, nu va fi o surpriză ca peste o sută de zile să aducă la cunoştinţă înfăptuirea celui de-al doilea pas. Şi aşa, la fiecare o sută de zile, vreme de cinci ani, când, în sfârşit, a învăţat probabil să meargă.
Totul e posibil în România.