Tenis şi psihanaliză. Maternitatea agassiană

În viaţa unui bărbat o singură relaţie este decisivă: cea cu mama. Întregul destin ulterior nu va fi altceva decât o glossă în marginea acestei relaţii fundamentale. Asta ne învaţă psihanaliza freudiană, precum şi numeroase din variantele sale posterioare. Desigur, „mama“ este pattern-ul pentru celelalte femei care vor defila prin viaţa celui care odată va fi bărbat. Adevărul acesta nu mai trebuie demonstrat, ci doar specificat, particularizat şi urmărit la nivelul detaliilor. Iar cine nu crede în psihanaliză, prea bine, e liber să nu subscrie şi să-şi aleagă din altă parte codul hermeneutic. Eu, însă, pentru că votez cu invenţia freudiană, voi lua drept bună soluţia de interpretare şi înţelegere propusă de Sigmund Freud acum mai bine de o sută de ani…
Fireşte că dacă relaţia cu mama este cea decisivă, nu mai puţin adevărat este că obiectul afectiv numit generic „mamă“ poate primi o sumedenie de avataruri şi sinonime, inclusiv absenţa maternă – şi ea un factor important pentru configurarea psihicului viitorului adult. O scurtă vizită la orfelinat vă va edifica de ce… Dar mama poate fi substituită: printr-o altă femeie (mătuşă, bunică, soră mai mare, educatoare etc.), dar şi printr-un bărbat (tată, unchi, bunic, frate mai vârstnic, educator etc.), care preia aşa cum poate funcţia de protecţie, nutrire, îngrijire şi educaţie. Prin urmare, nu e de mirare că acela ce va deveni într-o bună zi bărbat va căuta (sau va evita) o parteneră asemănătoare (ori extrem de diferită de) cu mama. Vrem-nu vrem, că ne-a gratificat sau că ne-a traumatizat, relaţia maternă ne va urmări ca o umbră întregul destin. De aceea, nu e de mirare că bărbaţii vor căuta mai mereu fie o replică a figurii materne, fie o contrapartidă reparatorie.
Aşadar, să nu uităm despre importanţa decisivă pe care psihanaliza o acordă, în economia oricărei vieţi omeneşti, relaţiei cu mama. Lucrurile nu stau diferit nici în cazul tenismanului Andre Agassi. Mama sa se bucură de un portret remarcabil, fiind evocată cu multă căldură. Se întrevede însă şi un anumit regret, deşi discret indicat, legat de faptul că doamna Mike Agassi nu a ştiut să-şi facă mai bine simţită prezenţa în viaţa copilului. Destul de serenă, cam lipsită de temperament, însă nu şi de crize violente de furie atunci când, provocată de mizeriile soţului, sfârşea prin a-şi ieşi din pasivitate, apărându-se contraatacând, mama lui Andre s-a aflat mai tot timpul în căutarea rolului pe care micuţul ar fi dorit ca ea să-l joace. Din păcate, a făcut-o extrem de rar…
Până şi alegerea de a mai avea un copil nu a fost una… liberă. După ce născuse deja trei copii, un băiat şi două fete, se poate spune că Betty îşi făcuse datoria maternă faţă de Mike şi naţiunea americană. În zece ani, trei naşteri sunt prea de-ajuns. Doar că în 1969 ea ajunge din nou la spital, datorită unor violente dureri abdominale, urmate de o violentă hemoragie. Iniţial, medicul propune o histeroctomie. Apoi, diagnosticul vine implacabil: sarcină cu probleme. Însă Andre nu vrea să se dea bătut şi, probabil în ciuda dorinţei materne, se naşte. Asta s-a întâmplat la 29 aprilie 1970, la Sunrise Hospital din Las Vegas. Puştiul a avut instincte puternice chiar înainte să vină pe această lume. Din nefericire, nu ştia că aici îl aşteaptă un fel de monstru căruia va trebui să-i spună „tată“, Mike, fostul armean agassian venit din Iran în Statele Unite pentru a-şi ameliora viaţa şi a face carieră. Iar dacă acceptăm sugestia lacaniană, cea potrivit căreia mama dă viaţă şi nutreşte, fiind pattern-ul natural al existenţei, în schimb, tatăl fiind cel care educă, socializează şi oferă un model de urmat, funcţionând ca instanţă culturală a cuplului parental, atunci e clar că amprenta asupra personalităţii lui Andre tatăl este cel care şi-a pus-o. Conceptul forjat de Jacques Lacan este cel de Nume-al-Tatălui, iar realitatea indicată de acesta se referă la modalitatea prin care copilul va intra în lume, părăsind legătura ombilicală şi naturală ce-l leagă de mamă. Dacă mama dă naştere şi nutreşte, tatăl protejează şi botează, transformând naturalitatea maternală într-o artificialitate de ordin social-cultural. Nu întâmplător, în monoteismele consacrate numele de familie este dat de către tată. Litera, ca simbol al societăţii, este un apanaj masculin, iar numele con-sacră apartenenţa la comunitate…
A contribuit oare doamna Agassi cu ceva cât priveşte alegerea numelui viitorului campion? Din acest punct de vedere, Betty Agassi nu a avut nici un cuvânt de spus. În afara numelui de familie, cele două prenume au fost şi ele acordate copilului de către Mike. Andre şi Kirk erau numele unor patroni ai tatălui de la Grand Casino MGM. Oare i-a admirat, i-a invidiat, i-a simpatizat, le-a fost recunoscător? Nu ştim. Cert este că unul dintre cei mai mari campioni din istoria tenisului a primit un botez în legătură cu care mama n-a avut nici un cuvânt de spus. Pilduitor pentru viitoarele lui crize de identitate, nu-i aşa? Mai mult, mama ultimului venit în clanul Agassi n-a ştiut niciodată să intervină în apărarea micuţului, atunci când padre padrone exagera cu teroarea tenisistică, inclusiv cu pedepsele deosebit de aspre. Pasivă şi absentă, Betty lucra pentru guvernul din Nevada, fiind genul clasic de funcţionar, cu uniformă taior-pantalon gri, punctuală şi resemnată, sârguincioasă şi transparentă.
Ruptă de oboseală, ea ajungea pe la ora 18 acasă, prepara cina – şi cam atât. Femeia avea un refugiu consacrat, distribuit pe două paliere: grija faţă de peturi şi pasiunea (aproape morbidă) pentru jocul de puzzle gen Norman Rockwell. Andre îşi aminteşte că spaţiul de locuit şi curtea familiei sale erau invadate de câini şi de pisici, de păsări domestice, ba până şi de o şopârlă, ba chiar şi de un şoricel numit Lady Butt, toate aceste „bestii“ făcându-şi veacul prin ograda şi camerele clanului.
Minunea blondă îşi aduce aminte cam în termenii următori de felul în care se gândea la activitatea pleziristică a mamei: „Ceea ce îndrăgeşte cu precădere sunt jocurile de puzzle cu imagini din Norman Rockwell. Întotdeauna se găseşte pe masa din bucătărie una dintre scenele idilice ale vieţii de familie, pe jumătate terminată. Habar n-am ce plăcere găseşte mama tot făcând aceste jocuri de puzzle. Un fel de dezordine în bucăţi, un întreg haos, oare cum poate fi aşa ceva sinonim cu destinderea? Asta mă face să mă gândesc că mama şi cu mine avem caractere opuse. şi totuşi, tot ceea ce este tandreţe în mine, toată dragostea şi compasiunea pentru oameni trebuie să le fi moştenit de la mama“.
Psihanalistul elveţian Carl Gustav Jung vorbea cândva despre mandalele tibetane ca despre un fel de terapie prin intermediul geometriei. Dezordinea lăuntrică, prin exprimarea ei grafică şi geometrică, ajunge să conoteze în exterior exact acea foame interioară de ordine. Iar dacă în afară desenul arată structurare şi coerenţă, ceva din imaginea acestuia trece şi în suflet, ordonându-l, pacificându-l… Nu e de mirare că Betty Agassi, mama celebrului campion la tenis, extenuată de viaţa complicată alături de turbatul de Mike, soţul său, obosită de maternajul primilor trei copii, sleită de slujba funcţionărească şi diminuată de trebăluiala zilnică prin gospodărie, ajunge să se refugieze aproape psihotic în puzzle-ul tip Rockwell, realizând tot felul de scene idilice, variaţiuni pe tema familiei fericite şi romantice – adică exact ceea ce ei îi lipseşte. Iar omniprezenţa enervantă a animalelor este şi ea un gest de atragere a acelei serenităţi necuvântătoare ce îi lipseşte atât de mult. Betty se reconstruieşte aşa cum ştie, aşa cum îi stă la îndemână ca să suporte „micul infern“ domestic… Eternele romane de dragoste, deschise şi aşezate în triunghi, mărturisesc şi ele o viaţă de înfrânt, o soartă de resemnat şi mai ales o neabătută nevoie de evaziune.
Ce-o fi găsit fata băţosului şi pedantului profesor de engleză din Danville, Illinois, orăşel aflat la o aruncătură de băţ de metropola Chicago, la emigrantul asiat, la acel tip scund, morocănos, ros de complexe şi măcinat de frustrare? Că Mike s-a îndrăgostit de ea – nu mai încape nici o îndoială. Îl fascina părul ei castaniu şi cârlionţat, ochii ei albaştri ca Marile Lacuri, dicţia ei englezească perfectă. şi poate, nu în ultimul rând, faptul că era mai înaltă decât el cu câţiva centrimetri… Andre Agassi o descrie după cum urmează pe maică-sa, neuitând să se întrebe şi el cu privire la misterul acelei relaţii: „Am văzut fotografii. Mama era de o frumuseţe excepţională. Mă întreb dacă tata era fascinat de părul ei pentru că acesta avea culoarea unui teren de tenis de zgură“. şi totuşi, Betty Dudley a cedat repede, după doar două săptămâni de curte asiduă. Fata şi-a părăsit căminul, tatăl şi sora geamănă, pentru a purcede alături de Mr. Agassi la o perpetuă aventură, de-a lungul şi de-a latul Americii. S-au aşezat în cele din urmă în Las Vegas, unde capul familiei găsise lecţii de tenis şi o slujbă la cazinou…
În copilărie, Andre a tânjit mereu după o prezenţă maternă mai substanţială. Copilul a suferit că mama nu-l protejează, părăsindu-l în calea frecventelor furii paterne. Iată cum evocă fostul campion simţirile acelei perioade: „O parte din mine îi este recunoscătoare mamei pentru calmul ei imperturbabil. Dar o altă parte din mine, a cărei existenţă îmi repugnă să o recunosc, se simte trădată. Calmul înseamnă uneori slăbiciune. Mama nu se opune niciodată, nu rezistă niciodată, nu intervine niciodată între noi, copiii, şi tatăl nostru. Ar trebui să-i spună să se calmeze, să o ia mai uşor, să-l facă să înţeleagă că tenisul este altceva decât viaţa. Dar asta nu stă în natura mamei de a fi. Tata tulbură calmul, mama îl menţine…“ .
şi uite aşa, prins între resemnarea unei mame care era o femeie înfrântă de viaţă şi epuizată de smuceala unui soţ complexat, şi tirania unui tată frustrat şi violent, micul Andre n-a avut chiar cea mai fericită dintre copilării – cu toate că, obiectiv vorbind, se putea şi mai rău. Însă nu despre această posibilitate, perpetuă prezentă în ecuaţia unei vieţi, este vorba aici, ci despre maniera în care sensibilitatea deosebită a băieţelului recepta acest tragic conflict între pasivitatea maternă şi dinamismul patern.