Anatol Covali, Zâmbetele senectuţii, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014;
Poetul şi muzicianul, colegul şi prietenul nostru Anatol Covali, ne-a dăruit, în toamna aceasta, încă una din frumoasele sale cărţi, cu titlul Zâmbetul senectuţii. El, care a venit mai târziu printre noi, ca poet, dăruindu-se o viaţă întreagă muzicii, de data asta ne surprinde tocmai prin faptul că a renunţat la muzicalitatea versurilor, atât de dragă în toate volumele de până acum. Să nu uităm că este un stăpânitor al tuturor formelor fixe şi prozodiilor, exerciţiu culminând cu cele 365 de sonete, de anul trecut, când fiecare zi a însemnat o biruinţă în genul acesta străvechi şi dificil, ilustrat de marii poeţi ai lumii.
Renunţând, cum zic, la muzicalitatea exterioară a versurilor, el o caută şi o găseşte în interiorul lor, prin acea înlănţuire armonioasă a cuvintelor, puse în cumpăna legănătoare a ideilor şi a sentimentelor, în absenţa cărora nu poate exista decât vidul, cenuşiul şi plictiseala.
Aşadar, exersând în stilul de altădată al autorului, Zâmbetele senectuţii ar putea fi şi Zâmbetele toamnei, şi Zâmbetele lucidităţii sau chiar Zâmbetele zâmbetelor care ne însoţesc, întorcându-ne în propriile noastre melancolii, de vârste şi anotimpuri.
Dar, întâmpinându-mi, parcă, surpriza de a-l vedea renunţând la muzicalitatea versurilor de altădată, Anatol Covali a ţinut să-mi scoată în faţă această Armonie: „Fiecare celulă a corpului meu / e un sunet. / Din cap până-n picioare / sunt numai muzică. / Toate organele mele / sunt instrumente muzicale, / iar sufletul e vocea / care vibrează-n cuvinte. / Sunt orchestra / condusă de sentimentele / care dirijează cu patimă. / Voci superbe au soliştii / şi solistele care / cântă-n teatrul din inimă. / Şi ce coruri se aud / sub fruntea fierbinte! / Sunt armonia întruchipată, / trimisă să vibreze / în cea mai frumoasă limbă / de pe pământ“.
Chiar dacă a fost supus – motiv recurent în volumele sale – unor lovituri nedrepte, şi ale vieţii, şi ale societăţii, chiar dacă, mai nou, nici toamnele nu-l prea cruţă, el ştie să se ridice deasupra lor, şi „Din când în când gândul / îşi ia rucsacul în spinare / şi se-ntoarce pe cărarea / tot mai îngustă a începuturilor. / Doamne, ce privelişti fantastice!“.
A-ţi retrăi acele începuturi înseamnă, înainte de toate, a te lua de mână cu prima dragoste şi cu toate cele cu care ai fost întâmpinat şi dăruit de zeul capricios al Amorului, astfel că „Pe o bancă, în parc, / iubirea / e când violoncel / când vioară / când flaut“. Dar pe drumul acesta ispititor şi vrăjit, te poţi şi împiedica: „N-am apucat / să cunosc / marea iubire. / M-am îndoit eu / ori ea? / Totuna“. De aceea: „Nu mai privesc înapoi. Ochii fetei morgane, / ce îmi zâmbeşte din zare, / mă atrag / cu o forţă irezistibilă“.
Pe drumul acesta apare şi un Impas: „De-o viaţă încerc să clădesc / palatul iubirii / şi n-am reuşit încă. / Am făcut, cu sufletul meu, / fiecare cărămidă / din lutul / celor mai frumoase / sentimente, / din fericire, / din dragoste, / din iertare, / din prietenie, / din bunătate, / din dăruire / tot ce am găsit bun / în universul meu, / dar n-am ajuns la capăt. / Îmi lipsesc câteva cărămizi, / însă nu ştiu care / şi nici unde se ascund“.
Pe acelaşi drum poate apărea şi o Cădere: „Au venit şapte îngeri. / Unul mi-a luat spada, / altul scutul, / doi m-au dezbrăcat / de armură, / iar ceilalţi trei / mi-au smuls aripile / din umeri / şi m-au împins / de pe culme. / Am căzut încet / din stâncă în stâncă / lăsând fiecare / o bucată din mine. / Trupul e numai zdrenţe, / iar sufletul / zace însângerat, / fără vlagă / şi biciuit de tristeţe / aşteaptă“.
Dragostea şi zbuciumul ei fac parte din adâncurile credinţei, iar Anatol Covali, poet creştin prin excelenţă, ştie să-şi ducă singur Crucea: „N-am să încetez niciodată / să cred şi să sper. / Credinţa mea vine de la strămoşi. / Fiecare din ei a purtat pe umeri, / cât au pribegit prin viaţă / o cruce. Iat-o! / A ajuns şi la mine. / Am urcat cu ea zeci de Golgote. / Acum stau pe ultima / derutat şi trist / pentru că n-am cui / să o las moştenire. / Nu-mi rămâne decât / s-o înfig în destin / şi răstignindu-mă / să sper că odată şi-odată / cineva o va smulge / şi-o va pune pe umeri / plecând mai departe / cu fiinţa mea pecetluită în fibre“.
Poet creştin, având rădăcinile părinteşti într-o Basarabie chinuită şi luptătoare, Anatol Covali nu poate lipsi nici în cartea de faţă de la brazda sentimentului naţional, patriotic, scriind chiar această Basarabia: „Basarabia – mâna stângă a României, / cea de lângă inimă, / pe care un imperiu / lacom şi criminal / a amputat-o, / a ciopârţit-o, / în cele din urmă azvârlind-o / plină de bubele / neamului său, / Basarabia – / durerea adâncă / a ţării, / nu a cotropitorilor nemiloşi / Basarabia – / cimitirul în care strămoşii / se zvârcolesc şi blestemă“.
Am simplificat anume cele câteva teme dominante din Zâmbetele senectuţii, în vreme ce ele vibrează de numeroase alte teme existenţiale, nimic din ceea ce-i omenesc nelipsindu-i autorului. Las cititorilor cărţii plăcerea de a le descoperi singuri.
Dar nu pot încheia prezentarea de faţă fără a remarca bogatele referinţe critice de la sfârşitul volumului.
Prima dintre ele, O mărturisire, îmi aparţine chiar mie şi îi reproduc aici finalul, valabil ca şi acum şase ani: „Cineva, nu mai ştiu exact cine, spunea că dacă un poet lasă în urmă cel puţin cinci poezii demne de o antologie exigentă, chiar nemiloasă, a timpului său, poate spera la horaţianul Exegi monumentum. Cred că Anatol Covali poate concura, încă de-acum, cu cel puţin 50 de asemenea poezii, cărora, după ce a ocolit prăpăstiile adânci ala vieţii, le va adăuga altele luându-se la întrecere cu el însuşi“.
Cu interes l-a privit şi Sultana Craia în textul Umbra lui Don Quijote. Iar La umbra cuvântului se cheamă textul altei doamne a criticii literare româneşti, Monica Grosu, încheiat cu aceste fraze: „Umbra este un volum cu valenţe filosofice, încheind un bilanţ ale resemnării umane, dar şi al creatorului angrenat pe drumul dificil al artei, chiar dacă în jurul său se aştern iarna şi frigul, şi oboseala, şi anii. În iureşul năvalnic al orelor buimace, se poate ieşi în întâmpinare cu blândeţea înţelepciunii şi darul răbdării, cu forţa iubirii şi setea de adevăr. Om cu o ţinută distinsă şi poet nostalgic, Anatol Covali deţine aceste preţioase daruri, pe care le împrumută generos şi poeziei sale.“
Din amplul studiu al lui Radu Cârneci, Sonetul, personaj principal, extrag doar aceste consideraţii: „Tonul dominant al poeziei lui Anatol Covali rămâne, totuşi, cel melancolic, cel al tristeţii, al nemulţumirii şi al revoltei interioare faţă de asprul destin ce i-a fost hărăzit, faţă de timpul istoric apăsător şi degradant pe care l-a trăit, faţă – mai ales – de prezentul dărâmător al unor târzii speranţe. Lirismul funciar devine critic şi acuzator, altoit pe vârsta umană ce nu mai are până la capătul drumului decât o mică distanţă şi, deci, nădejdea, într-un viitor demn, luminos, se năruie. Sonetele pe această temă sunt cele mai izbutite din poezia ultimelor decenii“.
Toţi îl aşteptăm, cu Zâmbetele senectuţii, să ne dăruie alte volume, din sertarul său încă plin de manuscrise.