Când apar aceste rânduri, mulţi dintre cei care vor merge la vot şi-au făcut deja o impresie despre pretendenţii la mult râvnita funcţie de preşedinte al României. Şi de data aceasta avem încă destui veleitari care îşi încearcă norocul sau sunt împinşi să încurce lumea. Dacă votează în deplină libertate de cuget şi de preferinţe, alegătorii nu ar putea fi puşi în dificultate. Dintre candidaţi, doi, cu îngăduinţă trei, au o idee corectă despre funcţia supremă în stat. Unul vrea să schimbe din temelii rostul instituţiei prezidenţiale şi să se bucure de înfăptuirea unirii tuturor românilor până la marea sărbătoare din 2018. Al doilea doreşte să mijlocească o reformă constituţională pentru asigurarea funcţionării armonioase a instituţiilor statului şi să readucă ţara în rândul lumii. Al treilea se vrea moderator al restabilirii echilibrului puterilor în stat. Cred că, adunaţi, toţi trei ar da preşedintele pe care şi-l visează românii. Astfel sintetizate, proiectele principalilor protagonişti sunt corecte. Ele ar fi de completat cu (măcar) încă unul: modernizarea statului. Şi cu lansarea câtorva teme de campanie nu neapărat electorală.
Un trecut apăsător
De ani buni, democraţia în România este viciată de o formulă hibridă de guvernare, cu participarea unui preşedinte dominat de natura sa conflictuală, un parlament burduşit de afacerişti şi guverne strivite de povara improvizaţiilor. Cândva, într-o împrejurare, un politician străin care cunoştea bine nu numai năravurile, ci şi istoria şi cultura românilor, mi-a spus: nu veţi avea democraţie înainte de a schimba, prin trei-patru alegeri, clasa politică. S-a înşelat. Am avut de atunci mult mai multe alegeri, iar această clasă se arată, în continuare, rezistentă la tratamentele de educaţie civică, cu o şubredă disponibilitate de primenire. Târăşte în prezent nu numai viciile democraţiei populare din vremea comunismului, cum ar fi subordonarea instituţiilor statului, ci şi pe cele din multadulata democraţie interbelică: cumpărarea fotoliului de parlamentar, coruperea guvernanţilor, şantajul. Locul în Parlament costă, iar cei care îşi permit să-l plătească au transformat forumul legislativ în furnizor de clientelă pentru puşcăriile ţării. În mulţi dintre cei zece ani de domnie la Cotroceni, preşedintele-jucător şi-a calibrat obsesiv funcţia pe un singur obiectiv: subordonarea instituţiilor statului care-i servesc la anihilarea opoziţiei. Guvernele au avut grijă să-şi asigure masa de susţinere, să desfacă şi să refacă majorităţile în Parlament prin compromisuri cu adversarii înspăimântaţi de perspectiva de a fi îndepărtaţi de putere. Sună a apocalipsă? De acord, dar ce putem înţelege altceva când zilnic vedem parlamentari, miniştri, magistraţi, funcţionari publici aduşi în faţa judecătorilor?
Euroatlantism cu rabat
Cei şapte ani de când am fost integraţi în Uniunea Europeană ne-au adus puţine progrese pe drumul europenizării. A intrat în cultura românului să spere că se va salva, individual sau ca naţiune, prin fondurile alocate de Bruxelles. Românii nu mai au fabrici, uzine, mine, nu mai fac agricultură. Totul sau aproape totul a fost îndepărtat de dreptul şi demnitatea lor de a avea, de a administra, de a beneficia, de a decide. Apoi, în ciuda declaraţiilor oficiale, cei zece ani de la aderarea la NATO ne-au adus o direcţionare unică a armatei: angajarea în teatre de operaţiuni departe de ţară. A rămas armata instituţia care să ne inspire încrederea în asigurarea securităţii statului nostru? Nu este o întrebare inutilă. Cumpărăm avioane şi fregate la mâna a treia, a patra, deşi, până nu de mult, fabricam avioane, nave, armament. Şi, dacă ar fi să pornim chiar de la declaraţiile guvernanţilor noştri – paradoxale, chiar în condiţii de campanie electorală – referitoare la pericolele care ne pasc ca urmare a crizei din Ucraina, atunci românii sunt îndreptăţiţi să se întrebe: dacă nu apărea criza, garanţiile nu ar fi funcţionat? Eram, totuşi, stat membru al NATO. Cum adică, numai apariţia pericolului real determină luarea măsurilor de garantare a securităţii noastre? Nu suntem aliaţi egali între aliaţi?
Un tribut nemeritat
Modernizarea României după aderarea la Uniunea Europeană a fost frânată, între altele, de diabolizarea rolului statului şi agitarea pericolului naţionalismului. În ţările dezvoltate economic, unele dintre funcţiile statului sunt preluate de puterea de competitivitate pe piaţa economiei libere. Cu o economie prăbuşită, România nu avea nicio şansă de competitivitate. Iar prăbuşirea economiei nu a venit din cer. Pentru integrarea europeană, statele est-europene, inclusiv România, au fost obligate să adopte politici economice care s-au dovedit incompatibile cu stadiul lor de dezvoltare. În baza acestor politici s-au făcut privatizările în spatele cărora, constatăm de multişor, a înflorit corupţia şi a fost devalizată averea statului. Am intrat în competiţie adoptând, imprudent şi fără discernământ, măsuri care nu ne-au asigurat o minimă protecţie. De am fi luat în serios măcar avertismentul (dacă guvernanţii l-ar fi cunoscut!) filozofului şi eseistului britanic John Gray (altfel, ultraliberal, apărător al „noii drepte thatcheriste”) care spunea că „liberalismul este prost echipat în faţa dilemelor perioadei postmoderne”. Cam pe când forţam noi privatizările, cu ani buni în urmă, Le Monde diplomatique publica o analiză din care s-ar fi putut înţelege – încă nu era prea târziu – pericolul sesizat de Gray: „Statisticile privatizărilor în Rusia, ca şi în R. Cehă, România, Polonia sau în alte părţi, se aranjează în funcţie de ceea ce aşteaptă creditorii străini, Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană. Aceştia caută să se asigure că sunt angajaţi pe drumul cel drept. Se privatizează chiar şi ce a mers bine în cadrul vechi şi adesea se trece la privatizare fără aport real de capital”.
Nu am ocolit capcanele
În privinţa naţiunii, integrarea în structurile euro-atlantice a impus teza că ideea naţională şi-a pierdut din actualitate iar statul este cel mai prost administrator. Or, modernizarea României cerea, dimpotrivă, un stat puternic care să asigure calitatea procesului decizional, siguranţă economică şi socială. Şi mai cerea respect pentru identitatea naţională atât de vulnerabilă – nu numai pentru naţiunile mici – în condiţiile globalizării. Fără a intra în detalii, să mai spun doar că atât statul, cât şi identitatea naţională sunt subminate constant de către adepţii regionalizării, proiect puternic susţinut de Bruxelles, bun pentru unii, niciodată recomandat statelor dezvoltate. Şi preluat în campania electorală de veleitari care nu ţin cont de preţul pe care l-am putea plăti printr-o nouă divizare a statului pe criterii care nu ţin cont de obiectivele noastre istorice.
Importanţa europenizării reale
Să înţelegem de aici că nu trebuia să ne integrăm în Uniunea Europeană sau să aderăm la NATO? În nici un caz. Trebuie să înţelegem că atât integrarea în Uniunea Europeană, cât aderarea la NATO trebuia să ofere României o şansă de a se moderniza, de a prospera, de a facilita sincronizarea mai rapidă a românilor cu marea familie europeană în care au reintrat. Dacă multora le repugnă filozofia mioritică, înţeleasă restrictiv şi eronat doar ca resemnare, este momentul să dăm dovezi că europenismul nostru nu este un dat geografic, ci un drept consacrat prin împlinirea aspiraţiilor noastre ca popor: crearea statului naţional şi aşezarea lui în concernul statelor europene. Suntem mai mult decât ce credea istoricul Gheorghe I. Brătianu, adică „o enigmă şi un miracol istoric“. Suntem o parte de Europă, una consistentă geografic, demografic, istoric şi cultural. Mai trebuie să fim şi una politică. Acesta trebuia să fie obiectivul istoric după 1990. Poate îl înfăptuim după alegerile din noiembrie printr-o campanie susţinută şi serioasă, alta decât una electorală.
Salvare, dar cum?
Unii au început să aştepte izbăvirea prin biserică. Alţii speră în mesianism, în generozitatea unei puteri străine, în Statele Unite sau Uniunea Europeană. Au apărut şi captivi ai modelelor străine care cred că federalizarea României este o soluţie. Aceştia nu cunosc forţa şi particularităţile tradiţiei istorice. Ca latini, românii au ales drumul convieţuirii într-o familie mare, nu al existenţei paralele în unitate. Sensul este corect sesizat de candidatul care a adus în actualitate soarta Basarabiei. Românii s-au unit ca să supravieţuiască. Au înţeles că, fiind un popor relativ mic, atomizarea energiilor slăbeşte forţa de rezistenţă în istorie. Deocamdată, acest adevăr este încă acoperit de corul europeniştilor de suprafaţă care profită de valul alinierii necondiţionate devenit atât de puternic.
Există soluţii de ieşire din astfel de complicaţii? Desigur. Dar, ca să ne salvăm, trebuie să devenim europeni cu tot ceea ce avem mai bun şi mai al nostru. A fi european nu înseamnă a nu mai fi român.